Nicolae BĂLȚESCU: Poesis
Motto:
Omul fără Dumnezeu este Nimeni,
vine din Nicăieri și pleacă În nu știe unde
Nu puteam să învăţ a trăi…
Nu puteam să învăţ a trăi pământeşte vreodată
În şirul de existenţe, pe atâtea cărări zbuciumate,
Pe atâtea meridiane, pentru a-mi putea găsi
Menirea.
Încercam să învăţ diverse roluri pe scenele
Cunoaşterii şi ale ispitei, ca apoi să-mi spăl
Chipul de lacrimi amare al destinului ce-l năşteam
Neîndurător.
De fiecare dată apăreai în calea-mi tu, Femeie!
Trezind un dor fierbinte, aruncam privirea spre Cer
Năpădit de reverii, ca din nou să cad în capcana-ţi plină
De farmec.
Vestigii ce dor, răni neînchise mi-au lăsat destinele Nilului,
Piramidelor, Atlantidei şi Troiei, deşertul Saharei în chinuri
Cumplite de faceri: doar de tine râvnit m-am lăsat,
O, Femeie!
În deznădejdi, mă chinuiau Văile Plângerii, regate
Întregi de victorii lăsasem în gloria altora.
Zornăitul de arme, blestemul şopteau: A ucide nu este
Un act de bărbăţie.
Pace visam, armonii, echilibru în Galactici şi pe Pământ,
Să recapăt respectul de sine, respectul pierdut de Bărbat.
Privirea, dorul îndrept să-l obţin de la tine, Femeie
A Neamului Nou!
Odă
Din Netimp căzui veșnic fraged, înfășurat
În mantii eterne, strălucitoare. De neînțeles,
Din slăbiciune, oare, mă copleși neîndurător
Și amnezic pământescul?
De mai multe ori, teluric, mă mișcam între
Spațiu și timp. De fiecare dată, această
Cvadridimensiune insista să mă-mpace
Cu gândul morții…
Desfătarea Morții, necruțătoare, traversa,
Bântuia toate existențele epocilor și erelor:
O charismă demonică înlănțuia identitatea
De pământesc…
Din început pământescul îmi lumina poteci.
Suferința îmi răsări în cale: regate de victorii
Lumești, scăldate în lacrimi, sânge, slavă, jalnic
Și cumplit, m-ardeau de viu…
Ajută-mă, Doamne, s-alung nepăsarea crudă de Înalt,
Să trezesc Eul din mine ,,A fi”! Pe mine, mie redă-mă,
Să mă regăsesc bucuros în orice clipă, să nu pot învăța
A muri pământește vreodată…
Să mă ierți, Primăvară…
Primăvară, te rog să mă ierți…
O Lume străină, grăbită
Nu te-a văzut înflorind…
Capul aplec și te las să mă cerți.
Păreri de rău în valuri mă cuprind.
Iartă-mă, o Lume aleargă
În Nicăieri, de Materii orbită…
Te rog, să mă ierți, astăzi plâng.
Primăvară cu sufletul plin de viori,
Cărările tale pururi nasc Univers
Cu poteci-curcubeie în culori
Și-ar pluti orișicine pe unde de vers!
Dar, oarbă, o Lume te calcă nătâng
În picioare. Te rog să mă ierți, Primăvară…
Primăvară, te rog, să mă ierți.
O lume de pământeni, în credință săracă,
Uitării lăsă iubirea dintâi
Și-n deșarte închipuiri, posacă,
Își acceptă culorile ei…
Este trist, pământenii nu te mai vor
Primăvară în sfinte culori…
————————————
Nicolae BĂLȚESCU
Chișinău
20 martie 2018