Anna-Nora ROTARU: Cuibul iubirii (poeme)
,,UNDEVA, O CASUȚĂ ÎNTRE PLOPI ” de Anna-Nora Rotaru
pictură personală în ulei, pe pânză, dimensiuni 90 x 70 cm,
din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis”
LA CĂSUŢA CU MUŞCATE…
De casa mea m-apucă dorul,
De-aceea cu muşcate la fereastră…
Cu ani în urmă-mi luasem zborul,
Trăgând în urma mea zăvorul,
Spre-o lume nouă, mai albastră…
Plecai aşa… într-o neştire…
Corabie, cu pânzele în sus…
Împinsă doar de-o presimţire,
Că voi găsi un cuib, iubire,
Din toate celea, mai presus !
Şi-azi… corabia nu mi-i epavă…
Viaţa, nu-mi este-o amăgire…
Păstrez în mine-aceeaşi lavă,
Aceeaşi dragoste hulpavă
Şi-aceeaşi flacără-n simţire !
Între lumi nu sunt pribeagă…
Drumurile, nu prea-ncurcate…
Şi de-mi sunt, mâna-mi dezleagă,
Cu chiu, cu vai şi cât în şagă,
Braţele-mi sunt suflecate !
Mi-i fruntea-n sus, cu semeţie
Sufletu-mi zvâcneşte-a biruinţă…
Doar că… în nopţile de agripnie,
M-apuc-un dor, ca o beţie,
Dorind cu umila mea fiinţă,
Să mă reîntorc pe-aceeaşi ulicioară…
La căsuţa cu muşcate la fereşti…
Să-mi văd tăicuţul, cu pâinea-n subsuoară,
Măicuţa-n prag, m-aştepte ca odinioară,
Mă culce-n pat, şoptindu-mi dulci poveşti…
ÎN ODAIA MEA CEA GOALĂ…
Coboară înserarea, în odaia mea cea goală…
Umbrele-alungite, iar se târâie pe perete…
Întunericul, încet se lasă, ca o smoală,
Se prelinge printre jalnice de ani, portrete…
Pe masă, mai plânge-o crizantemă ofilită,
În vază, veştedă, agoniind încet să moară…
În colţ, pe canapea, stă o păpuşă prăfuită…
Sunt eu… aşa cum m-au lăsat ultima oară…
Am ochi verzui, pierduţi parcă-n gândire,
Cu faţa palidă, de porţelan, zâmbind absurd,
La un gând fugar, păstrat, poate o amintire
Sau la ecoul unui lied, din pianul mut şi surd…
Ce tristă-i inserarea în odaia mea cea goală…
Odată răsunau voci şi râsete năvalnice…
Şi eu eram a cuiva, ce mă ţinea în poală,
Dar azi, a nimănui, cu-atâtea alte jalnice
Jucării uitate, din alte vremuri, astăzi mute…
Pe piatra roas-a timpului, rămân sculptate,
Atâtea clipe fericite, ce par acum pierdute,
Ascunse-n minţi senile şi înspăimântate…
Aştept… cu speranţă un semn, o mână dulce,
În odaia goală să mai pot striga:” în braţe ia-mă”….
Pe-un piept gingaş, cu drag, cineva mă culce,
Cheia să-mi-o-ntoarcă iar, să pot zice… MAMĂ…
CINE MI-A LUAT-O, S-O ADUCĂ ÎNAPOI…
Mi-am pierdut copilăria undeva în timp,
Rog, cine mi-a luat-o, s-o aducă înapoi…
Nu pot spune prin ce anume anotimp,
Știu, că de-atunci, au fugit anii în convoi…
Și mi-am pierdut și prieteni și părinții,
Făr-a le mai auzi, nici voci și nici cuvinte…
Amintirile mi se destrămă-n colțul minții,
Ca umbre străvezii, în străvezii veșminte !
Să cobor încerc, pe scara timpului, febril,
Acolo adunați, poate-i voi întâlni vreodată…
Chiar și pe mine, poate m-oi regăsi copil,
Cum eram cu ursuletu-n brațe… odată !
Îmi era cât mine-aproape, dar de la tata,
Să-mi țină seara de urât când el lipsește…
Că, ce-avea mai scump pe lume-i era fata
Și-acuma simt c-atunci, cum mă iubește…
În văgăuni de timp, m-afund și scormonesc,
Pe mamă s-o găsesc, pe dragii mei bunici…
Îmi sare-n poală Azorel, un câine ciobănesc
Și pisoiașii mei, cu toții, dragii mei amici…
Ah, Doamne… copilă, plină de vise și iubire,
Cu plete lungi, ce-mi fluturau pe spate…
Cu ochi vioi, cătând la sori și stele în neștire,
Dorind printr-ele, la vreuna de-a răzbate !
————————————–
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
1 Martie 2018
