Cuvânt și iubire

„Uite, ce am găsit în Deutsche Zeitung! Se organizează un concurs literar pe tema – Nihil sine Deo!” „Trebuie să fie legat, probabil, de rege, de monarhie. De scris, pot să încerc, dar de concurs, mai va! Tu nu te-ai lămurit ce-s concursurile astea? Trimiţi ca să te afli în treabă. Astea-s cu abonament, iar abonaţii îi găseşti printre organizatori.” „Crezi?!” „Sigur am dreptate!” Cu voie, sau fără voie, lăsă sămânţa să încolţească. Se pomenea, aşa, pe nepusă masă, răsfoind în memorii, zile trecute, de mult apuse, cu străjeri, cu rege, cu tricolor în culori vii, strălucitoare, cu franjuri aurii pe margini, cu o stemă în mijloc, poate cea mai frumoasă din câte văzuse. Cum era oare crezul străjerului?…Deviza străjerului, sau, crezul străjerului este, credinţă şi muncă pentru Ţară şi Rege! Oricum, era pe aproape. Astăzi aceste lucruri sunt îmbrăcate în ceaţa timpului. Peste cinci decenii, nu e o glumă! Nu apucase să ajungă cercetaş, visul ascuns al oricărui copil. Ce ştiu copiii?! Pentru ei timpul nu are valoare, vor să ajungă mari, şi cât mai repede! Anii ’44 – ’47 au fost ani de confuzie pentru adolescentul care simţea că se cască o prăpastie între ceea ce învăţase, trăise, şi ceea ce se anunţa la orizont. Mânat de buldozerul sovietic, se pomeni la Oradea, departe de locurile natale, de Dunăre, de Deltă, de Ismail. Învăţa la un liceu, încă, confesional, dirijat cu o mână de maestru, de directorul preot, sobrul Catană. În periplul prin Ţară nu apucase să se lase legat nici de Călăraşi, nici de Râmnicul Sărat, nici de Beiuş. La Gojdu reuşi să se acomodeze, să se apropie de colegi – Gusty, Miron, Pavel, Nelu şi, mai ales, Tit. Cei mai năbădăioşi pentru acele vremuri erau Gusty şi Miron, un neamţ şi un fiu de popă. Când totul în jur căpăta un pronunţat aspect de conspiraţie, de supraprudenţă, ei dădeau drumul la limbă şi, mai în glumă, mai în serios, afişau ”convingerile” lor monarhice. Sosirea de la Arad a lui Tit, mansarda de pe strada Castanilor, lectura în cenaclu ”închis” a încercărilor sale literare, spiritul regalist al acestora, pueril în aparenţă, au întărit încet-încet, contrastul dintre aerul mansardei şi teama, confuzia de afară. O notă aparte, de revoltă etalată, a adus-o Nelu. Era primul caz concret de confirmare a temerilor ce se furişau din aşternutul aşteptării. Arestarea fără explicaţii a unui avocat de renume, posesor al unei averi impresionante şi al unor atitudini vădit anticomuniste, oficializa oarecum noua stare de lucruri. Exmatricularea lui Nelu a adus în sufletele prietenilor săi adolescenţi o nelinişte, o stare de, încă, ascunsă revoltă. Ceva îi îndemna să fie prudenţi, să-şi etaleze cu mai puţin zgomot convingerile, ba mai mult, preocupările. Noţiunea de conspiraţie începea să prindă forme. Timpul avea să le dea dreptate. Bomba de la 30 decembrie ’47 a elucidat în mod dur, dar sigur, rolul jucat de prietenii de la răsărit. Confuzie, teamă, stereotipe întrebări – ce mai urmează?! – ieşeau din gura părinţilor. Ce a urmat se ştie. Ce nu se ştie, sunt multele mici-mari întâmplări, acoperite inerent de anonimat. Cinsprezece-douăzeci de prieteni din ultimele două clase de liceu, au hotărât să-l colinde în Ajun de An Nou, pe director. Aşa era obiceiul. De data asta însă, s-a renunţat la colegele de la Oltea. Era normal pentru starea de veghe ce se instalase în oraş. Tit urma să improvizeze ceva. Era specialitatea lui. Cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii, grupul de colindători la care se alăturase şi minunatul profesor de istorie, Titi pentru elevii şi prietenii lui, chemat în ultimul moment de Tit, pătrunse în curtea liceului. În faţa geamurilor apartamentului directorului, grupul începu, paşnic, colindul cu simpla strigare – primiţi cu pluguşorul? Catană apăru la geam cu un zâmbet promiţător, dar grav. ”La mulţi ani! Trăiască Regele!” erau vocile lui Gusty şi Miron. Nedumerire în privirea directorului, nedumerire în privirile multor colindători. ”Trăiască Regele Mihai! Trăiască Monarhia! Trăiască România Mare! Uraaa!” ”Linişte! Măi copii, ce aveţi de gând?! Vreţi să ne închidă şcoala?! Vreţi să mă vedeţi arestat?! Copii, ascultaţi, eu am trecut prin multe, mergeţi direct acasă, nu vă expuneţi inutil, aveţi grijă de părinţii voştri! Nu vă daţi seama ce consecinţe poate avea colindul vostru?!” ”Regele Mihai, Regele Mihai, Regele Mihai înapoi pe tron!” ”Elevi, sunt directorul vostru, îmi datoraţi ascultare, am datoria să vă îndrum, să vă protejez! Sunteţi ca şi copiii mei, ascultaţi-mă! Mergeţi acasă, direct acasă, şi nu în grup! împrăştiaţi-vă, şi cât mai repede! Vă implor!” Dezamăgirea din ochii colindătorilor era dezarmantă. O stare de neputinţă cuprinse, ca prin hipnoză, întregul grup. ”Domnul Director are dreptate…suntem martorii unor evenimente tragice, a unor zile grele. Cine ştie ce ne mai rezervă viitorul?!” ”Tocmai Dumneavoastră, dom’ profesor?!” ”Da, tocmai eu! eu v-am predat istoria adevărată. De acum, cine ştie ce istorie veţi învăţa?! E mai înţelept, trebuie să vă opresc, sunteţi prea tineri pentru analize, veţi creşte şi veţi avea timp să fiţi voi înşivă! Hai, vă rog!” Cuvintele lui ”dom’ profesor” au tăiat din rădăcină avântul colindătorilor. Cu capetele plecate, fiecare, care încotro, fără ţintă, cu o mare dezamăgire în suflet. Da, memoria asta! Îşi dădu seama că nu va putea uita niciodată acele clipe de disperare, de dezorientare, de durere. Confesionalul desfiinţat, Gusty şi Miron în puşcărie! Oare de ce numai ei?! Nu va afla niciodată! Luă un creion, o foaie şi scrise – Nihil sine Deo! Schimbă titlul – Nu-i o lozincă…

Nu-i o lozincă, e un crez

 Umplea pe vremuri inimi toate

 Chiar de-a-nţelege  nu se poate

 Eu monarhia o votez!

 Era regat când m-am născut

 Şi România era Mare

 Şi Dunăre şi Nistru-n zare

 Şi-o Basarabie drept scut.

 Politica? ca peste tot!

 Partide-n luptă-nverşunată

 Azi povestim c-a fost odată

 Când votul era numai vot!

 Când ţărănişti şi liberali

 Drept garanţie-aveau un rege

 Ştia de Dumnezeu, de lege

 Luptând numai cu cei venali.

 Un Carol, Ferdinand, Mihai

 Ne-au dus, de fapt, în Europa

 Azi într-un ritm de hopa-hopa

 Visăm s-ajungem iar în rai.

 Ne-am complăcut să stăm în iad

 Trădând credinţa milenară

 Acum, când iar e primăvară

 Spre Rege să găsim un vad…

 „Ce zici?! Merge?” „Îmi place, n-o trimiţi?” „Nu, poate, într-o zi am s-o trimit personal regelui, cine ştie…”

——————————–

Daris  BASARAB alias Boris David

(S T E N O G R A M E – povestiri , Bucureşti, 2010 )