Renata ALEXE: Dimensiuni poetice (Postfaţa cărții „Aş vrea să ştii” de Lia Ruse)
„Aş vrea să ştii”, volum semnat de Lia Ruse, continuă linia tematică întâlnită în majoritatea scrierilor anterioare, definind personalitatea scriitoarei. A nouăsprezecea carte conţine cincizeci de poezii, în care suavitatea sentimentelor, imaginaţia şi mobilitatea gândirii creează un sistem original, metaforic. Poeta se purifică prin iubirea evocatoare pe care o cântă în versuri de imn.
Tremură în iubire, zâmbeşte nostalgic amintirilor, atinge note înalte, pluteşte într-un univers, pendulând între astral şi teluric: „Ne-am înfăşat în crini albi de candoare“ („Ne-a mai rămas“). Sentimentul se consumă într-un decor adecvat: „În ploaia unui tei sub lună plină,/ Ce-a aruncat argint“…
Efectul este de transfigurare mărturisită cu extaz:
„Am fost lumină“ („Ne-a mai rămas“). Teiul intervine frecvent în lirica sa, evocând un spaţiu luminos, intensificând iubirea („Clipă… rămâi“).
Sufletul pur accentuează emoţia cu specificul vârstei adolescentine; se simte fericită vara, în mijlocul unei naturi viguroase. Toamna „dulce“ rămâne anotimpul întâlnirilor spirituale, petrecute undeva, într-un mediu rural silvestru, cu sfiala cuplului Daphnis şi Chloe: „Ochiul tău prea duios, timpul tău plin de vis,/Ne-am atins într-o toamnă, aşa ne-a fost scris/Într-un sat neştiut, cu chip armonios…/Am zburat într-un dans, fericiţi, prin livezi…“ („Toată viaţa“).
Privirea de pastelist alunecă de la vara toridă la toamna blândă, la iernile canadiene, în care frigul şi zăpada devin elementele unui imaginar apocaliptic: „Din nord se învârteşte viforul în omăt,/Sub coastele zăpezii pământul se-ascunde…/Timpul se înfioară şi stă pe lângă foc/ Repovestindu-se în ore şi-n secunde“ („S-au răzvrătit“). Dorul devine şi în acest volum un motiv central. Este un dor constant, care o transpune, deseori, în trecut. O memorie afectivă involuntară deschide ferestre ferecate de timp („Un pandantiv“).
Întoarcerea în timp – temă căreia îi rămâne fidelă – este făcută prin toate simţurile; eul îi percepe graiul:
„S-auzea timpul…“ („Crinii“), iar Cronos, personificat, îi devine aliat: „Ornicul clipeşte nedumerit“, „clipele bat alungite pe cadranul de argint“, „timpul (….) se frânge“ („Tăcerea iernii“). Clipa „complice te-aduce-n amintire“, mai mult, „pică din ornicul ce plânge“ („Te-aduce clipa“).
Subtilă şi tristă, declaraţia apăsată de certitudinea timpului călător se reia în „Melancolie“: „Din potoape de lumină,/ Ochii tăi ţes o iubire,/ Numai doru-mi dă de ştire/ Cu nesaţ de taină lină“. O angoasă produce, totuşi, timpul care „adulmecă ca un lup flămând“ în toamna generoasă în culori şi melancolie („Nelinişte“).
În cristalul erosului apare imaginea romantică a iubitului. Relaţia, clasică prin excelenţă, reţine atenţia prin discreţia şi pudoarea exprimării, prin incandescenţa trăirilor. Elegant: „În şoaptă aud:/Te iubesc, doamnă!“ („Nelinişte“), discret: „Tu încerci să mi-alinţi cu gest fin…“ („Visez“), tandru: „Tu mă prinzi tot mergând, printre cupe de crini,/Ce fiori mi-ai aprins în artere pulsând („Ne ştim“), seducător, prin puterea sentimentului: „Ochiul tău prea duios, timpul tău, plin de vis…/Cu tine parc-am fost în Paradis/ Şi sufletele noastre erau sfinte“ („Cu tine“), iubitul îi oferă clipe de extaz: „Vorbim într-o mireasmă visătoare/ Cu sufletele descheiate şi în şoaptă“ („Clipă… rămâi“).
Există multă delicateţe în ţesătura imaginilor poetice, calitate specifică autoarei. Epitete, metafore, sinestezii brodează versul şi dezvăluie o mişcare interioară: vremea se aşază „sub fluturi de nori“, „un fluture se prinde de suflet“ cu graţie, în timp ce „cai sălbatici aleargă prin sânge“ („Te aduce clipa“), „minune cu ochi de dimineaţă“, gând „sentimental“, „pur“, zi „moale şi pufoasă„, „umbrele cu chipuri graţioase“, „vreme aromată“, „fiori vişinii“.
Reminescenţe ale copilăriei, satul natal, familia, divinitatea, istoria, limba şi neamul, poezia dominată de personalitatea lui Eminescu reprezintă alte dimensiuni ale volumului prezent. Lia Ruse parcurge un traseu sentimental, al amintirilor, pe care trecerea vremii nu-l şterge, dimpotrivă, îl îmbracă în aura iubirii, în metafore proaspete, meditaţii şi solilocuri.
———————————–
Renata ALEXE
