Irina Lucia MIHALCA: Darurile litiei (poeme)
Darurile litiei
Cu viteză îți aleargă gândurile, prin zbaterile punctului
un abis se deschide pe marginea cuvântului
și-a gândului nerostit, sigilat în tainele ființei.
În spațiul acesta de nepătruns
rodește sămânța speranței.
O lumină arde aripile unui fluture,
de-ai fi fluture, ars de această lumină
ai vrea să fii,
o lumină abia atinsă
ce păstrează albastrul eternului,
cu darul de a calma, pansa
și vindeca disperările, rănile, durerile.
Brusc, vânturile s-au dat de o parte, era liniștea.
Realitatea s-a răsucit, contopind,
până la o nouă fuziune,
ființe și lucruri, trăiri, stări și emoții.
În acea fracțiune de timp, în acel tumult,
pe sunete de clavecin,
un răspuns a venit către tine.
Binecuvântezi secunda atingerii cuvântului,
luminii pure și ecoului vocii,
păstrându-te lângă ea, în Cuvânt.
Aici, aproape, e lumina ei,
la rădăcini a crescut, s-a tot mărit,
iar, sus, e o flacără uriașă,
e ochiul din piatra unghiului.
Plâng copacii. Pe furiș, o lacrimă
sau, chiar, mai multe îți ștergi.
– Tu îmblânzești natura, tu o vindeci,
tu iei durerea din ființa copacului,
iar eu credeam
că îngerii luminii sunt trimiși,
doar, să protejeze,
să arate drumul limpede,
să țină cartea speranței mereu deschisă,
pentru a ieși din ea Cuvântul ce izbăvește!
Pâine, vin, grâu și untdelemn – ofrandă și mulțumire.
Un poem este cu toată ființa ei,
un poem citit cu nesaț,
clipă de clipă,
literele îți alunecă, întrupându-se,
filă după filă, împreună, se învață fericirea,
fiindcă, da, mare ți-era deznădejdea.
De la un capăt la altul…
De la un capăt la altul, calm, liniştit,
bei totul până la fund, priveşti cine e înăuntru
şi baţi încrezător, dar atent.
Un copil, în ceaţă, nu se teme,
la el e fascinaţia, nebunia cunoaşterii,
face gălăgie, râde, aleargă,
nu ştie să se păzească, nu ştie de pericole.
Nu există mister, ştii bine,
simţirea e unică, prinde fiorul zglobiu
şi joacă-te în paradisul din tine!
Te mistui în fiecare clipă, eşti fericit,
dacă îţi spunea cineva
că o să trăieşti asta nu credeai,
vedeai totul într-o altă lumină,
însă, pas cu pas, ai înţeles
că viaţa e ceea ce simţi lăuntric,
suntem noi înşine
oricât vor alţii să ne schimbe.
Chemarea vibrează dincolo de oglindă,
culoarea şi sunetul există,
dorinţa de a ne regăsi poate fi
aici, acum, în noi,
un fulger străbate buzele
contopite într-un sărut,
petale de lumină adie
ca un duş de ploaie în inimi,
un freamăt interior,
într-un acord final, reverberează
fragmente ce se unesc
într-un zbor nestins, rescris
spre un şi mai frumos pământ.
Cu mine vorbeşti când rămâi cu tine,
eşti tu, sunt eu?
Taina devine parte din noi,
e aici, delicat ne-mbrăţişează,
iluzia nemuririi
ne frământă prea mult trupul,
înfiorându-ne.
Învăţăm, împreună învăţăm,
da, poate fi şi un joc,
viaţa ne conduce acolo unde trebuie.
S-o lăsăm să curgă
dacă esenţa ei e dragostea!
De mână cu tine
Un basm ţi-e viaţa, o poveste,
rolul principal îţi revine.
Cauţi şi cauţi, în toate te cauţi.
Alegi şi alegi. Te-ntuneci.
Bolnav de visul-veşmânt
al unei existenţe ce nu-ţi aparţinea,
orbit, în noapte, te-ai aruncat în vâltori.
De la pământ la stele,
bucăţi din tine s-au desprins spre ele,
de la pământ la lună, lacrimi şi mătrăgună.
Rebel, intri în labirintul tăcerii,
laşi, în urmă, fantomele trecutului,
în aer, vulturi mari se rotesc,
arunci cu bolovani, strecori roua durerii,
alungi tristeţea dănţuitoare şi pleci.
În liniştea cosmică,
doar respiraţia ta calmă se-aude,
de mână cu tine, ascuns într-un gând,
un legământ ai făcut,
să treci printre umbre, eliberându-le,
să ierţi, să uiţi şi să-ţi continui drumul.
Cu-ncredere porneşti.
Un nou drum, o nouă octavă,
un început incert, în ceaţă, te-aşteaptă.
O tablă de joc cu piese albe şi negre.
Continui să mergi. Cerni şi discerni.
E darul pe care ţi-l faci,
îţi testezi limitele,
chiar dacă nu ştii ce-i în zare,
chiar dacă mergi prin vânt şi ninsoare.
În drumul spre lumină, paşii ţi-i regăseşti,
în urma ta, timpul înfloreşte.
Zâmbeşti acum, mulţumeşti şi-nţelegi.
De mult timp nu te-ai mai privit.
De mult timp nu te-ai mai întâlnit.
Cu ochii deschişi visezi,
totul vezi, totul auzi, totul simţi,
înţelegi că mai există şi altceva,
dincolo de-ntuneric, dincolo de lumină.
Respiri şi expiri libertatea.
Alegerea îţi apartine.
Eşti tu, eşti acasă, eşti lumină.
Eşti tu cu tine, în tine. Eşti. Doar eşti!
Blocul de piatră
Totul se liniștește
după ce depășești stâncile, talazurile și învolburările,
prin amestecul de culori, continente ne despart,
suntem atât de departe de curba clopot,
pod peste lună, în lumina palidă,
amintiri de mătase
spre vărsare se oglindesc,
în bătăi de tobă, rugăciuni neîncetate
se ridică fuioare, fuioare…
Urci cărările de munte, peste nori, îngeri plutesc,
pe aripi de vis te poartă sunete discrete,
sub cerul de culoarea inocenței
pajiști de flori îți răsar timid,
în zori, din oceanul nopții,
o nouă pagină
pulsează ritmic în cartea vieții.
O eliberare uimitoare,
în fiecare clipă ne trăim veșnicia.
Iată delta, dragostea mea!
Calea spre tine
Se poate încheia ceva vreodată?
Nici când renunţi nu are cum
pentru că altul se-nalţă
şi cade la fel, uitând cine eşti.
– Nec plus ultra –
Câtă iubire purtăm în noi!
Cu ea am scris pe cer, pe ape,
pe stânci, pe trepte,
în slove, în trupuri şi-n inimi.
Acum şi aici suntem
doar noi şi cerul albastru!
Vocea ta a rămas ascunsă undeva
în cele mai adânci cute
ale sufletului meu.
– Zborul tău pe buzele mele!
Simţi sărutul meu cum se plimbă
peste tot trupul, îl cuprind,
m-ameţeşte şi mă smulge,
aşezându-mă-n tine pentru totdeauna?
Păstrează un singur adevăr:
prin mine-ai găsit calea spre tine!
Acolo, o stea îţi spunea:
fiecare clipă
trebuie trăită cu intensitatea ei.
O altă voce îţi şoptea:
se naşte un schimb delicat, limpede,
ce-adie peste tot trupul
cu fiecare atingere de matase,
cu fiecare vibraţie, respiraţie şi freamăt,
cu fiecare revărsare de har,
aşa vom fi mereu:
mai fascinaţi de tot ce suntem,
contopiţi cu absolutul.
Ne-am cunoscut
în acea atingere a infinitului,
ne căutam de atâtea vieţi,
prin noi
curge zborul vieţii
acolo unde universul s-a aprins.
Chemarea
Un gând alb, ca un porumbel,
se roteşte
pe cerul inimii lor.
Un gând alb.
Un gând alb se roteşte.
La ţărm de mare se opresc
ţinuturile prin care
au traversat
încântate cuvinte,
ursite cuvinte,
înflorite cuvinte,
plămădite,
în lumina lunii,
la revărsatul zorilor,
din lut şi dintr-un nou pământ,
scăldate în apa de izvor
şi-n roua lacrimilor.
La ţărm de mare.
La ţărm de mare se opresc.
În căutarea lor, în noapte,
şoapte imperceptibile plutesc peste ape,
peste ape întinse
plutesc în splendoare,
printre pleoape, cuvinte albite
de dor şi lumină
zboară prin timpuri,
spre noi ţinuturi,
spre ţinuturi de vis,
peste păduri, câmpii,
zăpezi, focuri,
nori şi ape,
departe,
departe,
tot mai departe,
în inima pietrei,
în inima apei,
la marginea lumii,
sub cerul cu stele
se regăsesc în iubire.
În căutarea lor. În noapte.
———————————————–
Irina Lucia MIHALCA
București
29 noiembrie, 2017
