Daniel Dumitru: Poeme
ZBOR
îmi e atât de greu să ajung la tine
în nori
încât îmi decopertez mâinile
las la o parte coaja tare de lut
unghia de cărbune
nările mele de mirosit nemurirea
şi mă umplu treptat de …. gol
până voi simţi că murim
aceeaşi moarte
după stingerea peisajului din carte
BURSA
Tu valorezi o mie sau două
el patru mii, copilul acela şapte mii
Mă uit în zare şi văd scris pe o etichetă şapte zeci de mii
preţuri mute dintr-un templu cu mese dărâmate odată
cifre zburând prin cărnurile noastre negociate la bursă
contractate de furnizori ai iadului cu aripi de cârpă
Tu… valorezi un an… şi copilul ăsta… uită-te la el că mai e
doar o respiratie surdă, cărată de vulturi chiuind
“ăsta e al meu! ” “ba nu, o să iau pe el pene noi”
Tu taci şi îţi aştepţi rândul să înceapă licitaţia
Azi
sunt tranzacţii cu brokeri albi ca figura ta când ai auzit
„fetiţo, miroşi a citostatice”
Taci şi îţi aştepţi eticheta
SUBTERAN
Am să mă întind un anotimp
Sub iarbă ( nu doar să visez,
Cum zice Eleanor aşa de frumos)
Cu mâinile pe piept o să mă joc de-a Superman
Şi cum fiecare pământ are un cer
O să zbor mâncând brazde
Încât cartitele ramele şi tinerii de la balcon
Vor aplauda entuziaşti si vor citi în editoriale de scrum
Despre o stea căzătoare luminând feeric
Liniştea ierbii devenită spaţiu
VIS
Mă împiedic în somnul tău
şi vreau să plec pe lună
cu tot cu visele
despre care zic eu
doar eu
că sunt vise
pentru că un glas dinspre pleoapele
fluture
date ţie de către fantezie
îmi spune să astept
până la următorul pătrar
când voi fi somnambul
alergând de mână cu tine
printre florile unei realităţi
cu miresme
de lenjerie
DURERE
M-a apucat deodată o durere surdă
în colţul unde păstram ceva urme de copilărie
Poate numai eu mai auzeam scrâşnetul acela de os
de parcă Sisif îşi mutase bolovanul în coastele mele
M-a apucat şi o durere de cozonacii nebun de frumoşi ai celei
care îmi spunea să construiesc flori de gheaţă la intrecere cu gerul
apoi o durere de vanilie
frumoasă ca fruntea tatei sărutată de riduri egoiste
Ca să nu mai sufăr m-am cotrobait în glasul mamei pierdut undeva
în scăriţa rupta de urletul ceasului (îmi spunea întruna nebunul
că o să tac odată cu bateria lui)
Şi nu am mai găsit decât un bătrân în piele de copil
Îmi intrase veşnicia la apă
NEFERICITA
.Am discutat de multe ori cu moartea
Ca să îmi dau seama de ce e tristă
Îmi spunea printre pauze de fum
Ca e singură
Singură şi necăsătorită
Fără copii
La poarta dintre soare şi nimic
O lăsau toţi mirii
Doar colecţiona speranţe
Uneori case fără suflet
Părăsite de adolescenţi în căutarea fericirii
Pe ale tărâmuri
Ea
Plângea povestind
Şi lacrimi de ceară îi umpleau singurătatea
De o frumuseţe nereuşită
MAMA
Când te-am văzut înghiţind cerul
Cu ochii înfometaţi
Am ştiut că neputinţa mea o să păteze
Toată mobila ruptă perdelele şi uşa
De lemn unde cariile se pregăteau
De cină
De atunci
Mâinile tale calde, mamă
Strigă din fiecare copil care moare
De cancer
Doar vântul îmi mai duce rugăciunile
În jurul lumii
TIMPUL
Mi-a dezertat timpul si a fugit
La moarte
Dincolo de pădure
Nu vrea să mai lucreze pentru mine
Si zice ca urâta aia zilnică il plăteşte mai
Bine
Si că e cazat pe marginea răului
La cinci stele
Sunt hotărât să nu plâng
Chiar dacă văd riduri crescând in jurul
Cortului si
Nici măcar aerul nu mai e asa colorat.
Mai bine sărut iarba si iau lecţii de înot
Oricum o sa il văd destul in
Pieptul meu
Obosit
BUNICI
Despre bunici
Pot spune că au textura
Unui puf de porumbel
Aşa de frumos se împiedică şi mor
Cu graţia unei păsări îndrăgostite
Îţi mai cerşesc un zbor din când în când
Şi
Tu zvâcneşti nervos din aripile
Aurii
Îngamfate de tinereţe
Uneori vedem cum zborul trece singur
Fără ei
Şi pământul se umple de trupuri fine
Încât zici că toţi frumosii cu oase pline
De aer
S-au mutat între gardurile albe ale cimitirului
Apoi realizezi cu tot zborul auriu,îngamfat şi neputincios
Că
Eşti gata şi tu să devii porumbel
CUTIA DE DULCIURI
În cutia de dulciuri
zac alb negru
Mândru de pantalonii mei
în carouri
pe care viaţa a jucat şotron
Acolo
mama desăvârşeşte cea mai frumoasă
Iluminare a
mesei de Crăciun
Doar în cutia albastră
mai reuşeşte să mă ţină de mână
Ca o mamă de hârtie
Lângă copilul ei
Din camera obscură
————————-
Daniel DUMITRU
Craiova, 20 noiembrie 2017