Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Estetici culinare la români
După decenii de convieţuire cu oameni provenind din alte culturi decât a noastră, surprizele legate de chichiţele unora sau altora continuă să mă surprindă. Semne de-ntrebare îmi ridică adesea ticurile noastre, izvorâte din obiceiurile locurilor prin care ne-am format gusturile. Nu vorbesc numai despre cele strict olfactive, ci şi de estetica servirii mesei. Am revelaţii când observ cât de mult diferă de la un popor la altul cele mai banale gesturi!
Am ajuns să deosebesc naţionalitatea gazdelor după modul în care îşi aştern tacâmul la micul dejun. Ritualul unei mise en place corecte ̶ „mezanplasul”, cum îl botezaseră ospătarii de pe litoral la care mi-am făcut ucenicia în anii optzeci ̶ îmi bântuie şi astăzi gândurile atunci când aşez cu religiozitate furculiţa în stânga şi cuţitul în dreapta farfuriei. Pe atunci, distanţa dintre farfurie şi marginea mesei era verificată cu severitate şi trebuia să măsoare exact latul a două degete!
Bineînţeles că ulterior, la plecarea din ţară, am fost dezamăgită când am constatat că tocmai occidentalii aceia pentru care noi ne forţam cu atâta ardoare la Marea Neagră nu pun mare preţ pe manierele fine când vine vorba de aranjat estetic bucatele. Vorbesc aici despre tabieturile de acasă, nu de la restaurant, căci unii şi aceiaşi muşterii se pot transforma în adevăraţi cerberi pedanţi, care vânează fără milă orice greşeluţă de-a bieţilor chelneri.
Am dat astfel peste o particularitate a românilor pe care mulţi o ignoră, marginalizând-o pe motiv că ţine de domeniul trecător. Eu însă o consider definitorie, pentru că oglindeşte comportamentul nostru nealterat, surprins înainte de a trece prin filtrele conştientului: suntem iubitori de celebrare, cultivăm festivul, ritualicul, frumosul, migălitul, pigălitul. Într-un cuvânt, avem plăcerea savurării! Ne alocăm timp pentru lucrurile frumoase, chiar dacă ele par „mărunte”. De pildă, cineva din Germania a remarcat prezenţa florilor în mai toate curţile noastre, indiferent cât de mici sau de sărăcăcioase ne-ar fi casele.
Legat de mese, deşi nu suntem un neam excesiv de punctual, le respectăm atât ca reper orar cât şi ca indicator estetic. Acesta este un privilegiu, o prioritate în ierarhia nevoilor noastre imediate. Servitul mesei în tihnă e un pol la care ne încărcăm ritmic bateriile. Facem aceasta de preferinţă în companie bună, conviviali. Le onorăm, poate şi din cauză că undeva, în memoria de grup ni s-a ancorat aminitirea penuriei de alimente pe care am suportat-o în secolul trecut.
Spunem în continuare: „Poftă bună”, „Sărut-mâna pentru masă” şi „Să vă fie de bine!”. Şi – nu râdeţi! – folosim şerveţele aproape la orice ocazie. Credeaţi că e aşa peste tot? Eroare! Pe alte meleaguri mă ridic frecvent de la masă ca să-mi aduc un şerveţel. Arareori gazda se gândeşte să le pună pe masă (cu excepţia cazurilor când suntem în vizită la alţi români, evident). Probabil că aripa anti-şerveţeliştilor mă consideră stranie pentru ticul meu. Prefer însă să risc calificativul acesta decât să mă lipsesc de flecuşteţul de şters la gură. Imediat mă simt mai în largul meu când mă aşez la o masă prevăzută cu şerveţelele reglementare, împăturite în triunghi şi plasate discret sub tacâm!
În lumea absurdă în care vieţuiam prin anii şaptezeci-optezeci, hârtia igienică era un produs de lux, care se găsea cu mare greutate. Se dădea pe sub mână şi avea o textură oarecum elastică, atât de rugoasă încât aşchiile de lemn rătăcite prin celuloza crudă ne zgâriau pielea.
Ei bine, în acelaşi context, nu exista masă fără şerveţele! Noi, copiii, făceam colecţie de şerveţele frumoase, pe care le stivuiam cu grijă prin cutii din carton. Le desprindeam straturile şi făceam schimb între noi, aşa cum procedam şi cu timbrele sau cu pachetele goale de ţigări. În virtutea spiritului de economie, colecţionam sârguincioşi, grijeam, cum spunea bunica. Şi ordonam; pe culori, mărimi, categorii, origini etc. Mâncarea era drămuită, dar şerveţelele erau nelipsite, la fiecare masă!
Revin la ritualuri şi iau ca speţă micul dejun, începutul zilei. Anglosaxonii şi-l pregătesc minuţios; la ei e un fel de cuibărire în spaţiul familial, o ultimă pauză înainte de ieşirea la treabă. Germanii, de pildă, au nevoie obligatorie de chifle proaspete. Fireşte că e o corvoadă să te scoli devreme ca să dai fuga la brutarul de la colţ chiar înainte de-a pupa o cană de cafea! Dar dacă lor aşa le place!…
Tot ei obişnuiesc să-şi plaseze acea chiflă nu pe o farfurioară, ci pe o scândurică din lemn sau din plastic. În Ardealul copilăriei mele, acele funduri de lemn, pătrate sau rotunde, purtau numele de cârpătoare şi se foloseau doar la iarbă verde, pe la ocaziile cu grătare. În consecinţă, de câte ori le văd, gândul îmi zboară la cotlete în sânge, nu la pâine cu marmeladă.
Spaniolii, în schimb, ies şi ei din casă dimineaţa, şi se duc zor-nevoie-mare direct la café-barul din colţ, dar nu ca să-şi cumpere chifle, ci pentru a lua direct de acolo pulsul zilei, cu un „croasan” sau o „madalena” într-o mână şi o „café con leche” în cealaltă. Ochii şi-i ţintuiesc pe ecranul televizorului suspendat deasupra tejghelei iar urechile le ţin ciulite la comentariile celor din jur. Pentru ei, micul dejun e o ocazie de a socializa, în timp ce pentru germani, acelaşi moment e prilej de reculegere în liniştea cochiliei. Un contrast mai mare nici că se putea!
Fibra intimă a fiecăria dintre noi rezonează la stimuli nebănuiţi. Cu toţii suntem condiţionaţi de amănunte din mediul nostru ambiant, unele aproape imperceptibile. Sper exemplu, la capitolul „comesenismului”, noi, românii punctăm, cum spuneam, cu ticul şerveţelelor.
Poate un şerveţel împăturit să schimbe optica unei întregi naţiuni? Nu ştiu, dar în mod cert poate influenţa bunul mers al unei mese sau chiar soarta unei întregi zile.
Ce vreau să spun e că structura noastră intimă e legată de modelele din „ţesătura” poporului căruia îi aparţinem, oricât de frecvent ne-am schimba culorile de pe actele de identitate. Suntem şi noi nişte fire care se-mpletesc potrivit unor legităţi deloc întâmplătoare, iar „modelele” noastre merită colecţionate în continuare.
——————————————-
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG
Benissa, Spania
August, 2017
