Cuvânt și iubire

Geneza “Scripturii”, modul în care a ajuns la noi, reprezintă o istorie lungă şi cu o importanță fără egal.
În înţelesul dat Scripturii de către cei care cred, ea este alcătuită din revelaţiile successive făcute prin Duhul Sfânt unor  “aleşi”, cunoscuţi mai ales sub numele de Profeţi sau direct de către Hristos-Dumnezeu, uceniciilor săi, adică Apostolilor. În acelaşi timp Scriptura a încorporat şi acele evenimente istorice care au contribuit la arătarea către lume a lui Dumnezeu.
Textele care alcătuiesc “Vechiul Testament”, au fost puse la un loc de către învăţaţii Poporului Evreu încă în veacul al III-lea i.d.Chr. sub numele de “Torah” (Pentateucul, primele cinci cărţi ale “Bibliei”) şi a textelor considerate sacre şi alcătuind împreună ceeace ei numesc “Tanakh”. Este de subliniat că încă în această faza în cuprinsul Tanakh-ului au intrat doar textele considerate sacre, o seama de texte referitoare la aceleaşi evenimente au rămas în afară. Iar Tradiția a fost la randul ei codificată în “Mishna”.
În veacul al II-lea i.d.Chr., regele Egiptului, Ptolemeu “Philadelphul”,  a hotărât ca Biblioteca din Alexandria, de el întemeiată, să cuprindă şi o traducere a textelor sacre evreieşti. În acest scop el a adunat şaptezeci de învăţaţi, cunoscători ai limbii ebraice şi greceşti (koine) şi i-a delegat să traducă textele amintite, Totah și Tanakh-ul. Ei au sfârşit această muncă gigantică în anul 132 i.d.Chr. şi astfel a apărut  “Septuaginta”, ceea ce în “Biblie” este desemnat drept  “Vechiul Testament”.
Cea mai veche traducere în limba latină s-a săvârşit, prin Fericitul Ieronim, în veacul al IV-lea d.Chr., ”Vulgata” . Dar acea traducere nu a atins perfecţiunea  “Septuagintei”.
În sfârşit în veacul al X-lea d.Chr. (deci mult mai târziu) s-a alcătuit şi varianta în limba ebraică, aşa numitul text  “Masoretic”, care la rândul sau conţine diferenţe faţă de textul “Septuagintei”. În jurul acestor diferenţe s-au purtat îndelungate discuţii şi nu puţini au fost cei care ziceau că textul ebraic, ”masoretic” trebuie urmat căci, ziceau ei, a fost alcătuit de Evrei. Dar iată că descoperiri începute prin 1947 au arătat altceva.
Este vorba de pergamentele descoperite în jurul aşezării de la Qumran, ”documentele de la Marea Moartă”. Aceste documente au fost scrise de către o sectă evreiască din veacurile i.d.Chr. şi I d.Chr.. Secta şi obiceiurile ei au fost în detaliu descrise de către istoricul evreu Josephus Flavius, în lucrările sale, ”Războaiele Iudaice” şi cea următoare  “Antichităţi Iudaice” , scrise în veacul I d.Chr. din porunca Împăratului de la Roma, Domitian. Aceşti esenieni aşteptau venirea lui Mesia şi între altele se ocupau cu copierea textelor sacre şi păstrarea lor în vase ceramice sigilate. Descoperite, cum ziceam, după 1947, aceste documente cuprind aproape întregul  “Vechi Testament”. Citirea lor a făcut posibilă stabilirea exactităţii textelor cuprinse în “Septuagina”, ”Vulgata” şi textul masoretic. Fără putinţă de tăgadă s-a putut stabilit că textul “Septuagintei” este cel corect. Mai apoi Creştinii au adăugat la “Vechiul Testament” textile, considerate semnificative şi reale, referitoare la viaţă, activitatea şi învierea lui Hristos, adică cele trei Evanghelii  “sinoptice” şi Evanghelia Sfântului Ioan, ”Bogoslovul”, ”Cuvântătorul de Dumnezeu, ”Teologul” , Faptele Apostolilor , Epistolele şi Apocalipsa. Din nou trebuie subliniat că în acea vreme au circulat sumedenie de alte “evanghelii” şi texte apocrife care nu au fost incluse în Noul Testament. Incluse au fost doar textele considerate de către Biserică fiind semnificative şi de folos Poporului credincios. Din anul 232 a început să fie folosit termenul de “Biblia”. Ulterior Biblia a fost tradusă în mai toate limbile pământului şi se poate spune că o “limba” nu a devenit deplin literară şi matură decât după traducerea Bibliei în limba respectivă. În româneşte Biblia a fost tradusă integral în 1688, în vremea Domnitorului Şerban Cantacuzino.
Din toate cele arătate rezultă limpede că Biserica a creat scripturile şi nu invers. Este iarăşi limpede că în paralel cu existenţa Scripturilor existau interpretările ei, sistemul de rugăciune şi de viaţă creştină deci ceea ce într-un cuvânt se numeşte  “Tradiţia”. A susţine că “sola scriptură”, doctrina conform căreia singure scripturile duc la slujirea dreapta a lui Dumnezeu, că aceasta ar fi “calea”, reprezintă un dureros exemplu de punere a carului înaintea trăgătorilor. Încă mai mult, textele cuprinse în Sfânta Scriptură, fiind produsul Bisericii (trupul veşnic al lui Hristos) nu pot fi înţelese, tălmăcite, decât în cuprinsul Bisericii. Căci în Biserica, credincioşii încetează să mai fie “eu” sau “tu” sau “el”, ei devin “altceva” şi acest “altceva” este Trupul mistic al lui Hristos. Cu aceste adevăruri în gând este atâta de trist să vezi cum cei care utilizează doctrina  “sola scriptură”  efectiv nu ştiu ce fac. Spre exemplu. Dacă un “Baptist” sau un “tremurici” vor argumenta  “cine are dreptate”, ei îşi vor aruncă unul altuia nesfârşite citate din Biblie. Prin acest fel de argumentare s-a ajuns ca azi să existe peste douăzeci şi patru de mii de secte (unele au fost aşa de înverşunate în folosirea doctrinei  “sola scriptură” că au sfârşit prin a nu mai fii creştine), şi numărul lor creşte. Rezultă deci că metodologia folosită, dezbaterea  “individuală” şi fără discernământ a Bibliei, duce la divizare, la dezbinare. (Să ne aducem aminte că în ebraică “satan” chiar asta înseamnă, ”cel care dezbină”). Fără tradiţie şi fără dreapta înţelegere a Scripturilor toate sectele amintite, toate şi fiecare, nu fac decât să repete, din nou şi din nou, erezii vechi şi de mult deconspirate. Să nu uităm că necuratul nu este “deştept”, este tenace şi iarăşi să nu uităm că în conformitate cu învăţătură Bisericii, ”nepurtarea de grijă” (altfel zis “prostia”)  este un păcat.
În aceste împrejurări neo-protestanţii şi toate sectele şi cultele zis “creştine” nu fac decât să repete trecute erezii şi la asta adugă o trufie şi o stultitie fără margine.
Dialogul cu ei este inutil. Ei nu pot învaţă deoarece nu ascultă, trăsătură care uneşte pe toţi fanaticii.
Pentru  “noi” este suficient să fim parte din Biserica Dreptmaritoare, să îi ascultăm învăţăturile, să îi urmăm sfaturile, să îi admirăm frumuseţea împărătească, să stăm uniti în jurul Ierarhiilor şi să ascultăm glasul clopotelor care bat spre lauda lui Dumnezeu.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

23 octombrie 2017