Cuvânt și iubire

 „…Unde-a plecat că n-are nimeni ştire/ Fătul-Frumos, cu negre plete grele,/

 Cu ochi albaştrii, plini ca de mărgele,/ Şi cu sprânceana-n jurul lor subţire?//

…Iar Fătfrumos, oprindu-se din cânt,/ Simţi, din sânge, flăcări că se-adună,/

Şi-n glas, în vorbe,-n pâine şi pământ,/ Dogoarea cerului străbună.”

(Tudor Arghezi-Fătfrumos)

   De cele mai multe ori amintirile frumoase ne aduc deseori cu mâna dorului de Mamă în Dumbrava copilăriei-lumea ei fascinantă, mirifică, catifelată, de basm, în care pentru câteva clipe sau momente mai darnice redevenim copiii înveşmântaţi în puritatea caldă de înger.

   La ţară este locul unde Dumnezeu a coborât întâia oară pe pământ şi unde încă mai coboară.

   În mod normal, la ţară, n-ar trebui să întâlneşti decât omul frumos şi lucrurile lui admirabile ce-l înconjoară împletite în bine, adevăr, dreptate, credinţă, libertate, poezie, cânt şi iubire.

   Dan Puric s-a întâlnit cu toate acestea, dar şi cu altceva, cu sublimul:

   Am copilărit la ţară, la Nehoiu…

   Aşa am descoperit copilul frumos-tatăl meu…

   Aşa am cunoscut frumuseţea statorniciei…

   Şi astfel m-am întâlnit cu frumuseţea inocenţei.

 

   Frumuseţea este izvorul luminii dumnezeieşti, care se răsfrânge doar unde vrea, dar, se aşeză mai întâi în casa sufletului românesc, acolo unde Frumosul întotdeauna cântă duios.

   Frumuseţea nu are ziduri, nici uşi şi nici ferestre oricât ar fi de aurite, căci lumina ei tresaltă, mugurul înfloreşte şi făptura omului dănţuieşte cu întreg alaiul veseliei cosmosului.

   Frumuseţea susură divin prin toate izvoarele sufletului omului dumnezeiesc: primeneşte aerul cu râuri de mireasmă, îmboboceşte dorinţele celeste ale zorilor împodobiţi cu cântecul apelor şi dă fâlfâiri azurului cu un zâmbet angelic de cântare, bucurie, rugă, armonie şi pace.

   Frumuseţea împodobeşte sufletul curat pe care îşi brodează anii veşniciei dace, ca o văpaie de lumină ce se aprinde în sfeşnicul trupului înnobilat, ca într-un Rug mistic al înălţării.

   Frumuseţea cerului sufletesc umple enigmatica zare a fiinţei şi a persoanei cu cântecul duios al inimii ca pe o boltă peste care se revarsă necontenit angelica splendoare de safir.

 Muzica celestă se aşterne peste fiorul inimii, iar în amvonul sufletului răsună frumuseţea ce cade în pâlpâiri serafice pe gândurile înflorite de albastrul-voroneţ al cerului înflăcărat.

   Amintiri de neşters

   Frumuseţea vine, dar nu vine nici prea târziu, nici prea devreme, ci doar atunci când sufletul îţi este pregătit spre a înmuguri în acea mireasmă divină care ne copleşeşte miraculos.

   Frumuseţea rodeşte în portul fiorurilor din pieptul dorului cast ca în sânul dragostei shakesperiene a eternilor eroi îndrăgostiţi Romeo şi Julieta, înfierbântând totul în lumina şi fascinaţia care se cerne ca o corolă a bucuriei: îmbujorarea, tresărirea, mângâierea, emoţia, şoapta, ecoul, refrenul, cântul, doar atunci când nemărginirea a odrăslit în inimă, când graiul se toarce în fuiorul mierii rugăciunii de taină şi când crucea Cuvântului e aurită de grâul spicelor dacice mănoase, înfrăţite în grăirile înţelepciunii prisositoare de bine, adevăr şi iubire.

   Frumuseţea este un drum senin, auriu desprins de pe streaşina cerului pe care se brodează Verdele de brocard al Primăverii Imperiale, care aşteaptă în prag solii Astrului înrouraţi în Ziurelii bălai, cu beteala bunelor vestiri în restul timpului ce curge vremii binecuvântate.

   Dan Puric-Românul frumos şi iubitor de har care, a străbătut pe jos colinele admirabilei şi miraculoasei grăiri, rămâne fascinat printre altele şi de divina şi eterna frumuseţe feminină: …Frumosul, pe care l-am învăţat până să ajung la frumuseţea Sfântului, a fost frumuseţea mamei, frumuseţea maternă, frumuseţea feminină care desmărgineşte bărbatul din stupiditate.

  Tir încrucişat

   Frumuseţea se înfiripă ca un mugur doldora de floare, se înteţeşte ca un imn în candela fiecărui suflet ales, aprins de dorul Dorului. Aprins de dorul Eminului nostru frumos.

   În inima Luceafărului bucovinean, mare cât Dacia ilustrului Împărat-Profet, Burebista, Păstorul Zamolxe se plimbă stăpân cu turmele albe de mieluşei zburdalnici şi mioare trace.

   În sufletul lui Mihail Eminescu s-a zămislit Dorul de libertate şi de frumos după Dumnezeu şi după Neam pe care i-a slujit cu osârdie, cu dăruire, cu suferinţă şi cu jertfă întru biruinţă.

   Caragiale cel venit din stirpea machedonă, rânduit mereu spre a avea, nu spre a fi, şi-a proptit cariera şi talentul pe haz: doar a râs şi a acuzat degradarea moral-socială care avea toate cusururile şi scursururile, caricaturizând-o, luând-o numai în răspăr şi în zeflemea.

   Eminescu întâi s-a rugat, a mulţumit şi apoi a cerut, întâi a plâns cu poporul apoi a râs, întâi a binecuvântat apoi a mustrat, întâi a suferit apoi s-a bucurat, întâi a lăcrimat apoi a surâs, întâi a bocit apoi a cântat, întâi s-a frânt apoi s-a înălţat, întâi a purtat Crucea apoi a Înviat.

    Redau paralela dintre Eminescu şi Caragiale făcută de ilustrul nostru actor, eseist creştin:

   Caragiale a avut geniul descrierii degradării româneşti, a corciturii româneşti, a lui Mitică, a reacţiunii.

   În vreme ce Eminescu pariază pe poporul român.

   În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu. La Mărăşeşti nu a fost Mitică al lui Caragiale, ci a fost poporul lui Eminescu…

   La Eminescu există o critică teribilă vizavi de acest popor, ieşită dintr-o durere fantastică; la Caragiale găsim doar critica, nu şi durerea. Din acest punct de vedere, durerea lui Eminescu poate să fie comparată, cum să zic, cu acea a lui Ioan Botezătorul, atunci când s-a adresat semenilor săi, la un moment dat, cu cuvintele: „Pui de năpârci.”…

   Pe mine mă ridică în picioare Eminescu…

   Credeţi dumneavoastră că cei care au fost în puşcăriile comuniste, dacă erau din sămânţa lui Caragiale, mai puteau să ducă neamul ăsta mai departe? Credeţi dumneavoastră că, dacă cei care au murit la Canal sau la Cotul Donului îşi legitimau propria identitate la dimensiunea caragialiană, mai exista poporul român?

 

   Lecţia de condus

   Iacobinii şi Girondinii marxişti ai ateismului bolşevic, ajutaţi de slujbaşii slugarnici ai proletariatului şi de iudele vândute s-au pripăşit samavolnic peste pământul străbun, peste moşia strămoşească, peste frumuseţile sufletului nostru creştin şi peste rânduielile lui Dumnezeu, profanându-ne soarta care-şi trage seva de viaţă şi de spirit din Sfânta Tradiţie Hristică şi croindu-ne prin mecanismele terorii şi torturii o falsă fire, golită de chipul frumos al lui Hristos, despuiată de orice licăr, de orice simţire şi orice pîlpâire omenească: o fire realmente dobitocească, pervertită, degradată, căzută cu mult sub cota regnului animal.

   Sub auspiciul sadismului reeducării promovate anterior de Makarenko, dar aplicată la noi diabolic de instructorii sovietici prin procurori, securitate şi miliţie, prin fanatismul brutelor şi a cozilor de topor s-a proiectat o groaznică mutaţie, astfel că, deşi specia rămâne în firescul ei,  rasa capătă o amputare şi o trunchere neumană în care se declanşează fiara, făcând astfel din individul laş şi proletarul-executant, pur şi simplu o bestie turbată a anarhiei atee inumane…

  Există o fixitate a speciilor, pe care savantul Paulescu tot timpul a afirmat-o. Poţi sări dintr-o rasă în alta, dar speciile sunt fixe. Care este această fixitate a speciilor?… foştii puşcăriaşi deţinuţi politic, veterani de război. Într-un cuvânt: foştii martiri… Ei sunt amintirea vie a demnităţii acestui popor. Prin ei, rasa de român s-a înnobilat, a rămas fixă şi a asigurat specia de om în dimensiunea ei fundamentală, care se numeşte omenie…

   Când am fost la Oslo, mi s-a spus că era politică de stat ca pensionarii să fie categoria de viaţă cea mai respectată.

   M-ai întrebat unde-i poporul. Te duc eu să vezi poporul român: la Părintele Iustin Pârvu, la Părintele Arsenie Papacioc, la domnul Jijie, la domnul Traian Popescu, la domnul Teofil Mija, la domnul Nae Purcărea sau la doamna Aspazia Oţel-Petrescu şi la mulţi alţii, care mai sunt comori de suflet ale acestui neam, şi pe care i-am condamnat la un anonimat nedrept. Dar aceştia, în tăcerea lor, sunt singurii care mai păstrează fiinţa neamului…

   Creştinismul face parte din normalitatea fiinţei româneşti. Dar tot el face parte şi din excepţionalitatea acestui neam…

   Cum îmi zicea mie Părintele Atanasie: „Dan Puric, avantajul meu este puşcăria!”. Numai de aici putem discuta de dimensiuni majore ale credinţei, nu de la mine.

 

   Neghina-Grâu

    Analizând balada Toma Alimoş-spic curat de grâu românesc, eroul devine martir şi mişelia e pedepsită.

   Despre toate acestea ne spune Radu Gyr, acest spic de grâu al poeziei româneşti încolţit între gratiile temniţei comuniste:

   „E pentru prima dată că în balada românească intervine atât de precis, de viguros, pedepsirea mişeliei…Neamul întreg pune o pecete roşie pe gestul trădătorului Manea.

   Însăşi moartea ciobanului Mioriţei pare acum răzbunată.”

   Aşa ne-a vorbit despre <<grâul românesc>> Radu Gyr, acel fulg de nea al poeziei româneşti, topit pe trupul rece al <<morţilor fără de vină>>, aleşi dintre fiii frumoşi ai neamului acestuia. Nu ne-a vorbit despre răzbunare ci despre dreptate.

   Numai grâul poate să vorbească despre grâu! neghina, nu!

   Atunci, cine are dreptul să vorbească despre acest neam, astăzi?

   Răstimpul

    Răstimpul dintre trecutul glorios şi viitor promis îl dă prezentul asumat în frumuseţea lui.

   Frumuseţea ţesută din unduiri de azur şi reflexe serafice se lasă pe cerdacul sufletului Dacoromânului spre a se împlini în spiritualitatea şi îndumnezeirea poeziei divine, încântând.

   Frumuseţea ţese lumina ortodoxă a Cerurilor albastre ce înseninează verdele omenirii creştine brodat pe miraculoasa omenie a dacilor liberi din Carpaţi.

   Frumuseţea se împleteşte cu liniştea psalmilor fierbinţi ce se pogoară ca o ploaie mănoasă de primăvară în inima credinciosului harnic, simţitor, sfinţitor locului, trăitor şi mărturisitor.

   Frumuseţea dacoromână cântă ortodoxia lui Hristos, ce vibrează precum imnul Învierii Sale în infinitatea inimilor purtătoare de adevăr, libertate, dragoste, dăruire şi credinţă.

   Frumuseţea la Români înveşmântează plaiurile cu Dor şi Bolta înstelată a obiceiurilor, a datinilor, a rostuirilor, a împlinirilor spre desăvârşirea spiritului înălţător.

   Frumuseţea-suişul sufletului e o cărare înmugurită a inimii unde imnul bucuriei înfloreşte primenind revărsarea lui Dumnezeu ca o Oglindă ce ne adânceşte în apele Frumuseţii Sale.

   Neamul nostru hărăzit Cununii Carpaţilor înveşmântaţi în porfira verde a nemuririi a odrăslit pe această miraculoasă Cale a lui Hristos, călăuzit de negrăita sa Frumuseţe temerară.

   Arcul Frumuseţii divine s-a răsfrânt în curcubeul haric ce înbrăţişează frumuseţea milenară a geto-dacilor care, a nimbat mistic constelaţia sufletului meu întru primenire şi pomenire.

   Cine a hărăzit soarta care m-a întrupat destinului acestei frumuseţi nesfârşite a Ortodoxiei?

   Gândul năpădit de har ca Spicul cel greu, ca Via doldora de ciorchini, mă umple de rodul vieţii creştine, unde freamătul trăirii liturgice mă îmbrăţişează într-o psalmodiere angelică.

   …Naşterea Domnului e un lucru care seamănă tulburător de mult cu destinul poporului român. Când s-a născut Iisus, s-a creat o stare de panică în lumea de atunci. Serviciile de spionaj ale lui Irod, de atuncea, avertizau că Mesia vine, dar tot ele, după naşterea acestuia şi, mai ales, după momentul propăvăduirii, spuneau despre El că e impostor.

   Şi zice Ioan Gură de Aur: „o, voi, duşmani folositori, care prin gura voastră aţi profeţit că se va naşte Povăţuitorul neamului lui Israel, tot prin gura voastră îl huleaţi mai târziu şi ne spuneaţi să nu ne închinăm Lui.”

   Ce asemănare, tragică şi sublimă în acelaşi timp, cu destinul istoric al neamului românesc, căci, în perioada interbelică, Nichifor Crainic se întreba cu tristeţe: ni se spune că venim dintr-un neant istoric, că n-avem identitate, ni se induce lucrul acesta pe toate căile, iar în acelaşi timp suntem acuzaţi că, atunci când ne manifestăm tradiţia, suntem o ameninţare. Cum putem fi în acelaşi timp un nimic şi o ameninţare? „O, voi, duşmani folositori”, cum aţi recunoscut prin gura voastră că Iisus este Mântuitorul, tot aşa aţi recunoscut că neamul acesta românesc este un popor puternic şi ales.

 

   „Ce Făt Frumos blestemat”

   Fătul Frumos nu poate fi blestemat, ci doar hărăzit Suferinţei şi Iubirii prin Frumuseţea Sa.

  Frumosul îţi trezeşte admiraţia pentru frumos, împrăştiind mireasma ca pe propria frumuseţe.

   Dumnezeu stârneşte Frumosul dumnezeiesc spre îndumnezeirea frumuseţii umane.

   Îngerii reflectă frumuseţea angelică peste azurul ce poleieşte turlele semeţelor mănăstiri.

   Omul întâi: Bărbat şi Femeie a odrăslit Paradisului frumuseţea risipind-o apoi pe pământ.

   Sfinţii torc Caierul frumuseţii sofianice brodând Patericul vieţilor alese.

   Martirii întrupează frumosul mucenicesc ca pe o îngemănare a Vieţii.

   Sfinţii Părinţi, Monahii, Monahiile împletesc în rugă şi cânt frumosul filocalic.

   Românul creştin ortodox are frumuseţea duhovnicească a sufletului său primenit.

   Ţăranul român creştin creşte cu frumosul imperial în inima mistică a Dacului dârz-Ţuţea.

   Legenda spune că Narcisismul a populat mai întâi Paradisul pelasg, apoi Olimpul trac.

   Ca Frumosul să se întrupeze pe pământ, într-o Glie a binecuvântării avea nevoie de o Dacie liberă şi de o Fecioară Maria. Aşa s-a născut Hristos-Frumosul frumuseţii absolute!

  Se spune că Frumosul s-a născut într-o peşteră…  

   „Luptaţi-vă pentru frumuseţea mea!”, strigă brusc, în istoria abia începută  a lumii, Elena din Troia. Şi spadele s-au încrucişat, aţâţate fiind de plăcerea frumosului feminin.

   Frumosul căzuse pe pământ prin femeie. Dar grecul care a furat focul de la zei, prin Prometeu, a ştiut că-i mai lipseşte să fure şi frumosul din Olimp; şi atunci s-a apucat să-l aducă printre muritori, prin „măsură”.

   Plictisit apoi de „proporţii”, ei îl roagă pe Socrate să-i găsească frumosului acel ceva de care zeii nu le spuseseră că ar face parte din frumos-sufletul.

   Cât de greu i-a fost lui Socrate să smulgă frumosul din braţele lui Pitagora, care-l închisese în „măsură”, „proporţie” şi „armonie”, apoi să-l scoată din mâlul plăcerilor văzului şi auzului, în care îl împotmoliseră sofiştii, şi să-l aducă acolo unde-i era locul: adică în suflet!

   De aici, prin poarta sufletului, Frumosul, prin mâna lui Platon, s-a-mprietenit cu Binele şi Adevărul. Întotdeauna Platon a fost un sensibil şi de aceea a dat cheia lui Eros, cel mai frumos dintre zei, ca să deschidă uşa Ideilor Pure. Nedreptăţindu-l, Aristotel n-a mai vorbit de acea „philia” (iubire) care te însoţea tot timpul în lumea lui Platon, iar noi, oamenii de mai târziu, ne întâlneam astfel cu o falsă moştenire-cu un univers rece al ideilor şi al frumosului-şi de aceea nu ne puteam împrieteni cu nişte „esenţe metafizice”. Dar, cu toate acestea, ceva lipsea Frumosului ca să fie deplin, să-l recunoaştem nu cu mintea sau cu spiritul, ci cu fiinţa. Unde era acel frumos al fiinţei? Călcam demult pe el, noi căutându-l printre oameni.

 

   „Troiţele olteneşti înalţă braţe rugătoare spre luceafăr sau visează îngândurate o doină ridicată în picioare.” (Radu Gyr).

   Aceasta lipsea lumii! Această „ridicare în picioare” a Frumosului. Da, dar, ca Frumosul să fie ridicat în picioare, avea nevoie de un sprijin. Şi atunci, oamenii au făcut crucea. Iar Unul dintre ei, dar care nu era de-al lor, s-a apucat s-o care. Acela purta numele de Iisus. Şi acest Unul dintre ei, purtând crucea, a înfrumuseţat-o şi, o dată cu ea, şi sufletele adormite ale lumii. Da, dar lumea nu avea timp atunci de aşa ceva, nu ştia că Cel ce cară crucea era născut nu din frumosul lumii, ci din Prea-Frumosul unei Maici Prea-Curate:

 

   Scară dacă nu era,/ Domnul nu se cobora./ Tu eşti scara cea de flori/ Cu un capăt peste nori./ Tu eşti Raiul prea-frumos,/ Ce ai tras pe Domnul jos.

   (Priceasnă-Cartea Facerii, cap. 28)  

 

  Acest Frumos, apoi, a intrat în sufletul unui copil născut în „Grădina Maicii Domnului” şi de aceea el s-a numit Făt Frumos.

 

     Ortodoxia în arta românească

                -Câteva reflecţii-

   Despre înţelepciunea dacoromână ştia toată omenirea care, alcătuia lumea traco-geto-scită.

   Neamul nostru ales din Carpaţi răbdător în neîntreruptele încercări, tare în luptă de apărare şi dreaptă credinţă, a fost puternic şi viteaz pentru că, prin menirea lui şi-a întemeiat bravura şi loialitatea pe demnitatea libertăţii, autoritatea neatârnării şi spiritul continuităţii.

   El a trăit stăpân pe Moşia sa, în realul Tradiţiei, în har, în pilda cumpătării, în măsura jertfei, în cinste şi dreptate, în iubire şi iertare urcând înălţimi ancestrale de neatins.

   Neamul înfloritor din Carpaţi prin sufletul său mare, nu s-a plâns niciodată de greutăţi, de ameninţări, de invazii. Natura l-a slujit fidelă şi credincioasă, înfrăţindu-se. Cerul s-a pogorât pe pământul binecuvântat înmiresmându-i truda. Totul părea cucernic, rugător, impunător.

   Neamul Acela curat în gândirea dreaptă, primenit prin bunătate, înălţat prin vigoare, semeţ prin autoritatea suveranităţii sale, păstorește ancestral cu ţesătură din fibră voievodală şi vlădicescă din Carpaţi.

   Neamul Acela a durat durarea sufletului românesc care, demn şi răspicat a răspuns idealurilor graiului său divin, prelins din seva ţărănimii imperiale întotdeauna dîrză şi tenace, caldă şi entuziastă, luminoasă şi jertfitoare, armonioasă şi spirituală, înzestrată cu harul oricărei ascensiuni culturale prin esenţa intimă a personalităţii şi veşniciei sale religioase.

   Mulţi dintre geniile, savanţii şi personalităţile celebre naţionale şi universale au cules din fagurii de miere şi din nectarul doldora al înţelepciunii protodace.

   Dan Puric ni-l recomandă cu mare căldură pe Simion Mehedinţi:

   „Dar nu numai călătorii, ci şi filosofii aveau o bună părere despre neamul din Carpaţi. Socrate, înţeleptul cel mai de seamă al lumii vechi, a auzit într-o zi o vorbă care l-a uimit. În ţările dimprejurul Mării Mediterane, spuneau unii, ca un lucru de la sine înţeles: minte sănătoasă în trup sănătos.

   Auzind vorba asta, înţeleptul nostru legiuitor Zamolxe a răspuns: tocmai dimpotrivă! Numai cine are suflet sănătos, acela poate avea şi trup sănătos.

   Când a auzit Socrate acest cuvânt adânc, a tresărit ca dintr-un vis. Atâta fineţe de judecată l-a uimit. Şi, cinstit cum era, s-a închinat până la pământ în faţa filosofiei ieşite din pădurile Carpaţilor-el, înţeleptul cel mai de seamă al Atenei. I-a plăcut foarte acel răspuns, fiindcă semăna în multe priviri cu ceea ce el însuşi învăţa pe ucenicii săi.”

   Tot de la savantul geograf-academician vrâncean aflăm despre uimirea colegului său Pomponiu Mella, privitor la Străbuni, aflăm că: aceşti strămoşi frumoşi: ad mortem paratissimi-erau: „pregătiţi grabnic să moară.”

   Ce expresie: grabnic! Cât preţ puneau pe veşnicie acei oameni care plângeau la naşterea unui prunc şi râdeau la moartea unui om! Râsul dacic, cel ce frânge moartea, era ca o sărbătoare a izbăvirii de necazuri.

   Era prefigurarea Învierii Domnului, a Maicii Domnului, a Ucenicilor şi a ucenicilor Ucenicilor lui din Seminţia noastră cea mare şi aleasă întru monarhia cerească şi pământească, ce urmau pe Calea Mântuitorului, Adevărul şi Viaţa: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!

   Străbunii făceau haz de moarte, admisă ca o necesitate întru finalitatea vieţii dumnezeieşti.

   Oare câte popoare au râs în faţa morţii, compătimind-o de pe marginea veşniciei?

   Poate că tocmai acest râs în faţa morţii ne-a oferit dăinuirea ca neam.

 

   Aceasta este Icoana veşnică a dăinuirii Neamului din Carpaţi: Învierea prin Dragostea Hristică, creştin-ortodoxă surprinsă în toate tainele divine ca expresie a frumuseţii sale.

   Pentru Icoana ţesăturii dintre miracolul unui Neam şi expresia frumuseţii lui surprinsă în arta populară, eseistul nostru creştin Dan Puric, apelează la genialul Radu Gyr: „Bogăţia unui neam se aprinde în arta lui populară. Se fixează aici, în această artă, eternităţi de suflet din Sufletul Neamului. Zăcămintele neliniştilor interioare sau, dimpotrivă, zăcămintele seninătăţilor lăuntrice ale poporului irump la suprafaţă numai în arta lui…Ciudat duhovnic-această artă populară! Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă; şi, primind-o, împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu şi o aruncă în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un adânc de suflet şi suflată cu azur şi pene de foc, de către buzele cereşti ale Artei.” (Baladă şi eroism)

   De la magnificul Radu Gyr, ilustrul artist, ne trimite spre venerabilul Ovidiu Papadima.

   Există o minune de carte, editată prin 1938, O viziune românească asupra fiinţei, în care autorul, Ovidiu Papadima, surprinde cu har ţesătura creştină permanent prezentă în covorul artei populare româneşti. Conştiinţă autentică românească, pătimitor al temniţelor comuniste, Ovidiu Papadima face parte din acei fii ai neamului care au creat omul frumos.

   Căci numai omul frumos al unui neam îi recunoaşte acestuia din urmă frumuseţea.

   Un exemplu: Geneza.

   Geneza este tratată într-o povestioară bucovineană cu atâta tandreţe, umor şi fior creştin, încât realizezi că mitul la români are substanţă unică…

   Dumnezeu care a făcut lumea este imaginat în chipul unui ţăran român, bătrân şi obosit de muncă. Nimic titanic, nimic supra-firesc, ci, din contră, firesc, adică apropiat firii. Dumnezeu ca model, nu ca idol, cu putinţa de a fi recunoscut şi urmat.

   Dar, Dumnezeu ca şi Ţăranul român creştin-ortodox, imperial nu obosesc, ci sunt permanent înmiresmaţi de muncă, de cântare, de rugă, de mulţumire, de dragoste, de frumos, de sublim!

   Sublimul Frumosului absolut este Dumnezeu.

   Sublimul Martiriului desăvârşit este Iisus Hristos.

   Sublimul Suferinţei suverane este Maica Domnului.

   Sublimul Apologiei Bisericii lui Hristos este Apostolul Pavel.

   Sublimul Creştinismului Apostolic Ortodox este Împăratul Constantin cel Mare.

   Sublimul Pământului slujitor este Cerul biruinţei.

   Sublimul Omului frumos este Creştinul mărturisitor.

   Sublimul Luceafărului lirico-profetic este Mihail Eminescu.

   Sublimul Sofiei creştine dacoromâne este Petre Ţuţea.

   Sublimul Limpezirilor creştine este Vasile Băncilă.

   Sublimul Cugetărilor celeste este Ernest Bernea.

   Sublimul Duhovniciei serafice este Arsenie Boca.

   Sublimul Teologiei universale este Dumitru Stăniloae.

   Sublimul Mărturisirii mistice este Ioan Ianolide.

   Sublimul Patriotismului liric este George Coşbuc.

   Sublimul Poemului Suferinţei Filocalice este Radu Gyr.

   Sublimul Lirismului Suferinţei Sofianice este Andrei Ciurunga.

   Sublimul Filocalic şi Sofianic împletesc mugurele Jertfei mistice dacoromâne.

   Sublimul Muceniciei temniţelor atee, regalo-comuniste este Valeriu Gafencu.

   Sublimul Jertfei curate sunt Cuvioşii, Mărturisitorii, Sfinţii şi Mucenicii Închisorilor.

   Ţăranu român nu se lasă gândit de gândirea sa, ci se lasă gândit de Dumnezeu. Numai din acest fel de a fi a putut ţâşni acea definiţie a sublimului de a fi creştin, din versul: „Doamne, Doamne,/ mult zic Doamne,/ Dumnezeu pare că doarme/ cu capul pe-o mănăstire/ şi de nimeni n-are ştire.”

   Acest contrapunct făcut de geniul creştin ţărănesc românesc are echivalentul evanghelic al lui: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele…

   Eminescu nu este un scriitor explicit ortodox, el este un scriitor român, fundamental român, şi de aceea creştinismul se manifestă la el în mod natural, atât cât trebuie şi atunci când trebuie…

   Găsim apoi expresia firii creştine a acestui popor şi în ansamblul brâncuşian de la Târgu Jiu, închinat eroilor căzuţi în primul război mondial. Căci denumirile iniţiale, modificate apoi din raţiuni ideologice, au fost: Poarta înfrăţirii între neamuri şi nu: Poarta Sărutului; Masa celor doisprezece Apostoli (Cina cea de Taină, n.a.) şi nu: Masa Tăcerii; Coloana Pomenirii fără de sfârşit (Crucea Învierii: Crucea după Înviere-rămâne doar cu axul Biruinţei. Braţele răstignirii se întrupează Coloanei înălţată spre cer, n.a.) şi nu: Coloana infinită. Privit de sus, din elicopter sau din avion, complexul memorial de la Târgu Jiu este unit de o alee, formând deopotrivă o sabie, dar şi o cruce. Este, de fapt, o cruce-sabie. Romburile Coloanei Pomenirii fără de sfârşit sunt profiluri de coşciug, stilizate de artist. Şi astfel, coşciug peste coşciug lăsând ultimul capac deschis, arată jertfa continuă a acestui neam. Este ca un testament şi ca un act de identitate al nostru. Brâncuşi intuind astfel, ca şi Eminescu, condiţia permanent jertfelnică a acestui neam…

Artiştii aceştia nu sunt tineri, sunt o mirare a firii, au apărut neanunţaţi, precum vocaţia fundamentală a frumosului, care este aceea de a surprinde. Ei sunt bătrânii frumoşi ai acestui neam, reduşi de istoria contemporană la titlul de „foşti deţinuţi politici de la Canal”…, „foştii duşmani ai poporului” (partizanii).

   Şi iată din ce s-a format frumosul sufletesc al omului frumos, pe care a dăinuit poporul.

 

   Este o minune faptul că Dumnezeu a creat după Chipul Său Frumos, Neamul nostru pelasg.

   Este o mirare, dar şi un miracol că Neamul dac a odrăslit un Fiu frumos ca Dan Puric.