Ioan Popoiu: Hamlet la Elsinore
,,În Hamlet, întâlnim mai multe teme: politica, violenţa, morala, ţelurile finale ale existenţei şi sensul vieţii; Hamlet reprezintă o tragedie a dragostei, a unei familii…, una filosofică, eshatologică şi metafizică, un studiu psihologic zguduitor, o intrigă sângeroasă, un duel, un măcel de proporţii, tot ce doriţi. Putem alege” (Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru).
S-o spunem direct: cunoaştem mai multe ipostaze ale lui Hamlet! Mai întâi, este Hamlet, student la Wittenberg, trimis la studii de tatăl său regele, apoi este cel exilat în Anglia de uzurpatorul coroanei, unchiul său, şi putem presupune că exilul său a durat mai mult decât sugerează autorul. În sfârşit, acela revenit în Danemarca, la moartea tatălui său, despre care vrem să vorbim. Întregul text dramatic cuprinde intervalul dintre întoarcerea lui Hamlet în regat şi moartea sa.
I
Înştiinţat de sfârşitul regescului său părinte, tânărul prinţ Hamlet revine în regat şi, de la început, atmosfera curţii de la Elsinore îl nemulţumeşte: ,,Ce searbăd, veşted, rânced şi zadarnic / E rostul lumii-ntregi în ochii mei” (I, 2). Mai târziu, va exclama chiar: ,,Danemarca-i o-nchisoare” (II, 2), iar Marcellus, ofiţer de la curte, spune şi el: ,,E ceva putred în Danemarca” (I, 4). Abia ajuns, el află că unchiul său este un ucigaş, care a uzurpat coroana, constatând cu amărăciune: ,,Nemernicii din Danemarca-ntreagă / Sunt ticăloşi sus-puşi” (I, 5).1
Înţelegem, din primele pagini, că regatul danez este o mare temniţă, condusă de la curtea din Elsinore, populată de slujitori obedienţi, lipsiţi de scrupule, gata să execute orbeşte orice porunci. În fruntea Danemarcei, transformată în închisoare, se află însuşi regele Claudiu, unchiul, căsătorit cu regina celui ucis de el, mama lui Hamlet, un bufon, un tiran şi un desfrânat. El este maestrul-păpuşar, marele păianjen, cel ce ţese pânza în care urmăreşte să-i prindă pe ceilalţi. În marele monolog de la început (I, 2), el se arată capabil să dezlege iţele politice cu ţările vecine, trimiţând solii şi iniţiind alte măsuri. Dar sub aceste aparenţe de organizator energic, Claudiu se comportă ca un uzurpator, neliniştit de prezenţa la curte a prinţului Hamlet, nepotul său, căruia i se cuvenea de drept coroana, întrebându-se, nemărturisit, ce urmăreşte acesta. El îi cere, deşi l-ar vrea plecat cât mai departe, să nu se întoarcă ,,la şcoală-n Wittenberg”, dorinţă întărită de rugămintea reginei, mama sa. Nu-i va trebui mult lui Claudiu, suspicios prin definiţie, să-şi arate neîncrederea faţă de prinţ, mai ales după ce curtenii îl încredinţează că ,,Hamlet nu mai este Hamlet”. El respinge insinuarea lui Polonius că schimbarea lui Hamlet s-ar datora iubirii (neîmpărtăşite) pentru Ophelia sau ,,smintelii” (presupuse) a acestuia: ,,Altceva cloceşte-n gând melancolia lui”. El decide hotărât: ,,Mă tem ca nu cumva să scoată cap / Vreun pui de rău (…) / Va fi pornit degrabă-n Englitera” (III, 1).2
Momentul culminant al neîncrederii este atins în scena de ,,teatru în teatru”, din actul III, montată de Hamlet, cu ajutorul unei trupe de actori ambulanţi, care demască fapta ucigaşă a regelui în faţa întregii curţi. Regele Claudiu, o mărturiseşte Guildenstern, este ,,foarte tulburat de mânie”, fiind decis să scape cu orice preţ de Hamlet, iar regina ,,zice că purtarea voastră a-ncremenit-o” (III, 2). El înţelege, înfricoşat, cine este Hamlet, fiind cuprins deopotrivă de frică şi de ură. Regele îndeamnă pe curtenii săi prea supuşi, Rosencrantz şi Guildenstern, să se pregătească a-nsoţi ,,în Englitera” pe prinţ, căruia îi declară război: ,,Nu-mi place, Hamlet, slobod printre noi / Purtându-şi nebunia (…) / Coroana noastră nu mai stă să-ndure /Atât de-aproape ceasul rău” (III, 3).3 Dar, pentru prima dată, după demascarea sa, regele priveşte îngrozit în conştiinţa sa şi încearcă să se roage: ,,Mârşava-mi faptă a împuţit (infestat) chiar cerul (…) / Să mă rog ? (…) / Cu neputinţă,-având acele bunuri- / Coroana, măreţia şi regina- / Ce mâna mi-au întors-o la omor / (…) Cum, totul e pierdut ? (…) / O, îngeri, ajutor!” (III, 3).4 Dar tentativa de convertire nu reuşeşte (,,Să-ncerc puterea mare-a pocăinţei”) şi el se prăbuşeşte lamentabil în mlaştina disperării: ,,Înalţ cuvânt, dar gândul e-n noroi / Cuvântul gol din cer cade-napoi” (Ibidem).5 În iatacul reginei, Hamlet zugrăveşte portretul fidel al uzurpatorului ajuns rege: ,,Ucigaş de rând, / Un rob ce nu-i a douăzecea parte / Din fostu-ţi lord; un Viciu, nu un rege; / Pungaş al stăpânirii şi al legii, / Furând coroana…/ Şi afundând-o-n buzunări”! (III, 4).6
După uciderea lui Polonius, aflat în culmea neliniştii (,,Mi-e mintea numai vrajbă şi povară”), el este decis să scape prin orice mijloace de Hamlet: ,,Pe toţi ne paşte umbletu-i în voie (…) / acest nebun de tânăr (…) / Să nu se-nalţe soarele pe creste / Nainte de a-l şti-mbarcat” (IV, 1).7 Regele, obsedat de Hamlet, ajunge la exasperare (,,Cât rău ne face omu-acesta slobod”), furios pentru că nu-l poate pedepsi cu asprime, fiind îndrăgit de supuşi: ,,Iubit de mulţi, zănatica mulţime (…) / Îi vede doar osânda, nu şi vina” (IV, 3).8 În aceste condiţii, regelui uzurpator nu-i rămâne decât să se mulţumească cu ,,surghiunul său grabnic” cât mai departe de Danemarca, spunând prinţului că exilul este spre ,,binele” său: ,,Spre binele tău, Hamlet, fapta-aceasta (…) / Îţi cere să te-ndepărtezi de aici / Ca flacăra de iute, fii dar gata (…) / Totu-i îndreptat spre Englitera” (IV, 3).9 Dar, încă o dată, el îşi revarsă ura asupra prinţului (,,-n friguri sângele îmi fierbe”), care atinge o culme în exclamaţia: ,,Tu, Anglie, (…) nu poţi privi rece / Porunca-mi suverană care-a pus / Pecetea de moarte pentru Hamlet” (ibidem).10 Surghiunul, urmărit de regele uzurpator, viza de fapt uciderea lui Hamlet, adăugând o nouă crimă la cea săvârşită.
Situaţia regelui se complică, în momentul în care, aflând de moartea lui Polonius, fiul său Laertes ,,sosi-n ascuns… din Franţa” şi apoi, în fruntea unei oşti răsculate, atacă castelul Elsinore şi intră înarmat la rege, cerându-şi drepturile: ,,O, rege prea mârşav / Să-mi dai pe tata” (IV, 5). Dar regele îşi dovedeşte abilitatea şi-l convinge cu uşurinţă că duşmanul său, care i-a ucis tatăl, este nimeni altul decât prinţul Hamlet, adică chiar inamicul său, transformând pe Laert în instrumentul răzbunării sale (IV, 7). În final, rămăşagul (capcana), pus la cale pentru eliminarea prinţului, se-ntoarce împotriva uzurpatorului ucigaş, care sfârşeşte prin a fi străpuns de Hamlet. Singura latura umană a lui Claudiu este dragostea pentru regină, pierind în acelaşi timp cu ea (V, 2).11
Regele uzurpator are în jurul său slujitori credincioşi, care îl ajută să-şi pună în aplicare planurile tenebroase. În fruntea acestora, ca lord cămăraş (sfetnic de taină), se află Polonius, pe care îl putem numi fără greş ,,ochii şi urechile regelui”! Un adevărat simbol al slugărniciei fără margini şi al vigilenţei sufocante, opresive, instaurate la Elsinore de uzurpatorul Claudius. Încă din momentul în care îşi face apariţia în scenă, Polonius se arată aspru, vădind înclinaţii despotice, tratându-şi copii ca pe nişte slugi. Lui Laertes, fiul său, pregătit să se întoarcă în Franţa, i se adresează fără menajamente: ,,Eşti încă aici, şi nu la ţărm ? Ruşine! / Aşteaptă vântu…iar tu-ntârzii” (I, 3). Sfaturile lui seamănă mai curând a porunci: ,,Fii bun cu toţi, nu însă înhăitat / Prietenii …ţine-i strâns în cercuri de oţel” (…) / Păzeşte-te de certuri, dar de-ncepi…harţa, fă-l să ţină minte / (…) Te-mbracă scump, nu deşucheat / (…) Bani nu da, nici nu lua cu împrumut” (ibidem).12 Opheliei, fiica sa, i se adresează cu mai mare severitate, ca un stăpân nemilos, înclinat să decidă în locul acesteia, voind să ştie totul: ,,Să-mi spui curat, ce este între voi ? (…) / Ce dragoste! Vorbeşti ca o fată fără minte / Ce n-a trecut prin sita de primejdii / (…) Păi, să te-nvăţ: preţuieşte-te mai scump, / Altfel, mi te vădeşti o toantă / (…) Vorbele lui, laţuri pentru vrăbii / (…) Fii mai zgârcită cu farmecele tale / (…) Ia deci bine seama, îţi poruncesc” (ibidem).13
Polonius este tipul uman care îi provoacă lui Hamlet cea mai vie repulsie, el este cel care intervine în relaţiile prinţului cu Ophelia, care l-a slujit pe fostul rege, iar acum este curteanul favorit al uzurpatorului Claudiu. El este exponentul lumii materiale în aspectele cele mai urâte şi mai detestabile ale acesteia, acela care renunţă la orice formă de idealism, are o părere negativă despre natura umană, care crede cinic că orice om îşi are preţul său, dovedindu-se curtean abil şi indispensabil regelui Claudiu.14 Comportamentul tiranic, supravegherea continuă a celor din jur reies şi din poruncile date de Polonius lui Reynaldo, slujitorul său, trimis la Paris să-l supravegheze pe fiul său: ,,Ia seama-atunci şi vezi / De-mi află toţi danezii din Paris / Cum stau, ce viaţă duc, în preajma cui, / Cât cheltuie, de unde..(…) / La joc de cărţi cândva, / Iar de curând bătându-se la tenis / Intrând prin case, ştii, mai mărginaşe / La felinarul roşu, videlicet (…) / Cu mari ocoluri sau mergând pieziş, / Ieşim, nedrept, la drumul cel mai drept (II, 2).15
Aflând apoi despre ,,schimbarea” lui Hamlet (vezi mai jos), descris de Ophelia, primul gând al lui Polonius nu este să arate înţelegere pentru fiică sau pentru prinţ, ci să-l anunţe pe rege, văzând în noul său comportament ceva ,,suspect” ce trebuie numaidecât comunicat stăpânului său: ,,Hai, vino, să căutăm pe rege / Iubirea dă rătăciri de-acestea (…) / Să mergem dar la rege” (II, 1).16 Abia din acest moment, Polonius, piesă de bază a Mecanismului, care conduce serviciul de ,,poliţie” al curţii, începe să-şi intre în rolul său, făcându-se indispensabil regelui împotriva duşmanilor săi reali sau închipuiţi. El este gratulat de rege cu aprecieri măgulitoare: ,,Mereu părinte-al veştilor plăcute / (…) Om cinstit şi-oricând demn de credinţă”, asigurând pe regele uzurpator de credinţa sa nemărginită: ,,Vă-ncredinţez, stăpâne, / Că sufletul şi zelul mi le ţin…blândului meu rege” (II, 2).17 Polonius se compară inspirat cu un ,,câine care adulmecă” primejdia şi se grăbeşte să anunţe pe rege motivul ,,că prinţul Hamlet este-aşa, lunatic” (ibidem). Atât este de convins de justeţea intuiţiilor, aprecierilor sale despre realităţile de la curte, încât el afirmă cu dezinvoltură în faţa regelui: ,,A fost cândva…când eu am spus ,,e-aşa” / Şi a fost altfel ? / Zburaţi-mi capul de va fi altfel / Voi găsi ascunsul adevăr până şi-n centrul pământului” (II, 2).18
El nu are nicio ezitare să se folosească de oricine pentru a-şi dovedi credinţa şi atinge scopurile: ,,Vreau să-asmut pe fiica-mea nainte-i / Noi toţi să stăm ascunşi după-o perdea / Şi fiţi doar ochi”, încredinţat de adevărul său, este gata să rişte: ,,Să fiu gonit ca sfetnic şi aruncat / La ţară,-n greu surghiun” (Ibidem).19 În acest moment al acţiunii, asistăm la confruntarea verbală directă dintre Polonius şi Hamlet: prinţul intră în scenă, citind, iar sfetnicul regelui îl întâmpină, linguşitor şi mieros, ca să afle apoi că nu este decât ,,un negustor de peşte” (II, 2). Versatil, el încearcă să se apropie de prinţ, anunţându-i sosirea actorilor la curte, atrăgându-şi o nouă batjocură din partea acestuia: ,,O, Jephtah, judecător în Israel, ce comoară ai tu” (ibidem). Când lui Polonius i se pare prea lungă o tiradă actoricească, Hamlet izbucneşte încă o dată: ,,Lui îi plac doar cântecele glumeţe şi poveştile deşănţate / Altfel, adoarme” (ibidem).20
Iscoadă vicleană şi curtean versat, Polonius acţionează cum ştie el mai bine, introducând în joc pe fiica sa şi chiar pe rege: ,,Ophelia, tu plimbă-te. Stăpâne, / Primiţi să stăm ascunşi” (III, 1).21 Înţelegând rolul funest jucat la curte de Polonius, prinţul îi atenţionează fiica: ,,Vezi, uşile să fie bine-nchise, / Să nu-şi poată juca prostia decât acasă” (ibidem).22 Dar slujitorul obedient al regelui uzurpator nu înţelege în ce primejdie se află: el aprobă exilul lui Hamlet, însă sfătuieşte pe rege ca, după teatru, regina să-l cheme în iatac pe fiul ei (îndemnând-o chiar ,,să fie aprigă”), ,,iar eu, ascuns, voi fi numai urechi / La tot ce-şi spun” (ibidem).23 Acolo, în iatacul reginei, îşi află sfârşitul acest ,,biet nătâng nesocotit”, plătind cu viaţa zelul său nesăbuit.
Polonius nu este singurul care execută conştiincios poruncile regelui, la fel de zeloşi se arată cei doi curteni prea supuşi, Rosencrantz şi Guildenstern, care nu se dau în lături de la nimic în slujba încredinţată. Regele le cere cu lejeritate celor doi ,,scumpi” slujitori să ţină companie prinţului, ,,crescuţi de mici cu el, /Vecini prin tinereţe şi porniri, / Primiţi să v-aşezaţi la curte / Ca peste tot, fiindu-i soţi prieteni” să afle ,,De nu cumva îl doare-o taină-anume” (II, 2).24 Altfel spus, li se cere să-l ,,supravegheze” (spioneze), pentru a-i afla gândurile. Răspunsul celor doi este antologic prin slugărnicia lui: ,,A voastre maiestăţi, (…) / Plăcerea pot a-şi pune în porunci, / Şi nu să roage” (Rosencrantz), ,,Ne supunem şi gata stăm cu-adâncă plecăciune,/ Ca prea umili, ce sântem, slujitori, / Dorind poruncă doar”, spune şi Guildenstern (II, 2).25
Cei doi se prezintă în faţa lui Hamlet ca cei mai buni prieteni şi, la întrebarea acestuia, ,,cum o duceţi”, ei răspund cu maximă candoare: ,,Ca toţi copiii lumii / Ferice de a nu fi prea ferice / Pe pălăria soartei nu noi îi suntem moţul” (II, 2). Dar când prinţul îi întreabă sceptic cum ,,de-aţi fost trimişi aicea, la-nchisoare”, ,,ce căutaţi voi în Elsinore ?”, curtenii bat în retragere, iar răspunsul lor nu convinge: ,,am vrut să vă vedem, my lord, altfel, nimic” (ibidem). La insistenţele lui Hamlet (,,Aţi venit din îndemnul vostru ? / Nu cumva aţi fost trimişi anume?”), cei doi slujitori jalnici sfârşesc prin a recunoaşte: ,,Alteţă, am fost trimişi” (ibidem). Misiunea lor, odată eşuată, ei merg conştiincioşi să ,,raporteze”, dezarmaţi, regelui, mirat de nepriceperea lor: ,,Ne-a spus că-şi simte sufletu-abătut, / Dar nu ne-a spus de ce, niciun cuvânt / Nici nu prea stă să fie cercetat” (III, 1).26
După demascarea crimei regelui, cei doi curteni intriganţi se dovedesc unelte utile în mâinile stăpânului lor şi, la porunca acestuia, ei sunt puşi din nou pe urmele lui Hamlet. La o remarcă sarcastică a prinţului, cei doi încep să-şi arate ostilitatea, iar tonul este altul: ,,Puneţi în vorbe puţină rânduială şi / Nu vă sălbăticiţi de-nsărcinarea mea (…) Această curtenie nu-mi spune nimic bun”, arătându-se de-a dreptul jigniţi de atitudinea acestuia: ,,My lord, cândva ţineaţi la mine” (III, 2). În scena cu flautul, Hamlet îi spune răspicat lui Guildenstern cât de josnică este misiunea lui: ,,Vezi, ce lucru de nimic ai vrea să faci din mine! / Ai vrea ca eu să-ţi cânt” (ibidem).27 Dar cei doi nu înţeleg avertismentul, ei continuă să slujească orbeşte pe regele uzurpator, punându-şi, încă o dată, serviciile la dispoziţia acestuia: ,,E grijă sfântă de-a feri / De orice rău atâtea vieţi, ce azi / Trăiesc din mila majestăţii-voastre / (…) Cu atât mai mult o viaţă, / De care-atârnă viaţa celorlalţi, / Se cade a fi ferită…” (III, 3).28 Ca supuşi prea-plecaţi, regele nu ezită să-i folosească şi la lucruri murdare: ,,Prieteni, încă-o mână de-ajutor / Polonius a fost ucis de Hamlet, / Plecaţi şi-i daţi de urmă / Duceţi mortul la un altar” (IV, 1).29
Ei năvălesc realmente asupra prinţului cu întrebări agresive: ,,Cu mortul ce-aţi făcut ? / Spuneţi-ne de unde-l putem lua, / Să-l ducem la biserică” (IV, 2).30 Hamlet, care le-a surprins obedienţa structurală, îi ţintuieşte din nou la stâlpul infamiei prin replicile sale devastatoare: ,,…să mă-ntrebe un burete!”. Rosencrantz: ,,Mă socotiţi un burete, my lord” ? Hamlet: ,,Da, domnule, burete, care suge / Încrederea, răsplata şi puterea regelui. / Slujitorii aceştia sunt regelui foarte de folos / Căci îi ţine cum ţine maimuţa mărul-între fălci / Destul e să vă stoarcă şi, / Burete (fiind), sunteţi seci din nou / Cum aţi mai fost” (ibidem). Acelaşi curtean răspunde dezarmat: ,,Nu vă-nţeleg, my lord”, dar Hamlet nu-l cruţă: ,,Vorba cu tâlc adoarme în urechea bleagă” (ibidem).31 Dar răspunsurile sclipitoare ale prinţului nu-i tulbură pe cei doi, care îl conduc sub escortă la rege. Ei nu reuşesc, până în ultima clipă, să înţeleagă ce se petrece de fapt: trimişi de rege să însoţească pe Hamlet în surghiunul din Anglia, cu porunca scrisă de a fi executat acolo, Rosencrantz şi Guildenstern sfârşesc prin a fi ei executaţi, plătind astfel preţul pentru supunerea lor oarbă. Din aceeaşi familie de slujitori obedienţi fac parte şi alţi curteni, precum Voltimand, Cornelius şi Osric.
Printre aceste personaje, un loc aparte îl ocupă Laertes, nimeni altul decât fiul lui Polonius, care, după terminarea studiilor din Franţa, era destinat să intre în rândul curtenilor de la Elsinore. Îl descoperim, surprinzător, chiar la început (actul I, scena 2), când regele Claudiu, după marele monolog, i se adresează direct: ,,Acum, Laert, ce ne mai spui nou ? / Aveai ceva de gând ? / (…) Poate vreai, / Ce nu-i de dat şi nu e de cerut”? 32 (I, 2). Întrebarea, aparent enigmatică, se referea la neînţelegerea anterioară dintre cei doi regi vecini, Fortinbras şi Hamlet tatăl. Dorinţa lui Laertes, fiu bun şi supus ascultător, nu este acum decât să ceară ,,înaltă voie” pentru a se întoarce în Franţa. Îl regăsim apoi în casa tatălui său, pregătindu-se de plecare, alături de sora sa Ophelia, pe care o sfătuieşte într-un mod nu tocmai frăţesc: ,,Iar zâmbet şi alte fleacuri de la Hamlet, / Tu ia-le drept un joc al vârstei lui” (I, 3). Afişând o falsă înţelepciune, deloc convingătoare, el se arată puţin înţelegător cu tânăra sa soră: ,,Măsoară dar ce-n cinste poţi să pierzi / La şoapta lui urechea de-ţi apleci / (…) Ia seama: frica-ţi ţine frumuseţea, / Duşmanul tinereţii-i tinereţea” (ibidem).33
Apoi, Laertes, tânărul atât de ,,moralist”, dispare, îl vom întâlni din nou când deznodământul se apropie, iar despre el ne vorbeşte acelaşi rege. Laertes apare în faţa ochilor noştri uimiţi într-o postură neaşteptată, aceea de tânăr gentilom în fruntea unei oşti răsculate. Claudiu, neliniştit, relatează reginei că, după moartea lui Polonius, în tulburarea ivită, punând capac acesteia, ,,sosi-n ascuns şi frate-său din Franţa”. Dar tânărul răzvrătit pare de nerecunoscut: ,,Îl paşte spaima, stă întunecat, / Şi sunt destui şuierători să-i umple / Urechea cu veninul şoaptei lor” (IV, 5).34 Laertes, cel atât de sever cu elanurile de dragoste ale surorii sale, atacă castelul şi intră înarmat la rege, pe care-l apostrofează violent: ,,O, rege prea mârşav, să-mi dai pe tata”! Precum un tânăr rebel (anarhist), el aruncă în aer orice morală, urmărind doar dreptatea sa: ,,La iad, credinţa! / Ce-am jurat, la dracu! / Chiar sufletu-mi, în groapa cea mai neagră! Înfrunt osânda veşnică…” (ibidem).35 El se arată gata să renunţe la acestea doar pentru o satisfacţie personală: ,,Vreau numai să răzbun pe tata”. Intrarea în scenă a Opheliei, cu mintea rătăcită, amplifică exasperarea şi dorinţa sa de răzbunare: ,,Mânie, seacă-mi creierii! (…) / Sminteala-ţi voi plăti-o greu, încât / Să-ncline orice cumpeni (…) / Cu mintea-ntreagă, n-ai putea mai mult / Să-ndemni la răzbunare” (ibidem).36
Laert, numit de Hamlet ,,gentleman”, este ,,un om al curţii, versat, crescut după modelul şi exemplul tatălui său (Polonius) şi la fel de dispus să-şi realizeze scopurile ,,pe căi ocolite”, după cum o dovedeşte conspiraţia împotriva prinţului. Superior acestuia în înzestrări de suprafaţă, Laert îi este inferior în privinţa înclinaţiilor lăuntrice, ce ţin de conştiinţă, intelect şi sentiment. Spre deosebire de Hamlet, care îşi interiorizează şi motivează actele, Laert ştie să acţioneze. Rolul pe care-l joacă în schema acţiunii tragice, ca tip opus lui Hamlet, vorbeşte de la sine despre profilul sufletesc al personajului” (L. Leviţchi, p. 449).37 O asemenea izbucnire de revoltă ne-ar face să credem că avem în faţă un al doilea Hamlet, dar, foarte curând, gentilomul mânios, care-l apostrofează pe rege, se transformă într-un mieluşel, în mâinile abile ale acestuia. Laertes, cel care exclamă vehement ,,eu nu pot fi-nşelat”, se metamorfozează, aparent neverosimil, în instrumentul orb al răzbunării regeşti. Claudiu încearcă să-l cucerească pe gentilom, sugerându-i că prea lesne s-ar putea răzbuna pe Hamlet, îmbiindu-l, ca rege, ,,cu o ispravă ce-mi trecu prin gând / sub care va cădea zdrobit”, iar de ,,moartea lui nici vântul n-o să sufle” (IV, 5).38 Laert, tânărul, în fond, nesăbuit şi orb sufleteşte (şi aceasta este marea diferenţă faţă de Hamlet), acceptă îmbierea (momeala), şi el însuşi i-o cere regelui: ,,Dacă-aţi putea să faceţi / Ca eu să fiu unealta” (ibidem). Mai mult, fără ca regele să-i vorbească de propria sa dorinţă de răzbunare (niciun moment Claudiu nu se gândeşte să-i dezvăluie fapta sa ucigaşă), el cade cu uşurinţă în capcana întinsă şi, pentru ca răzbunarea să-şi atingă ţinta, el adaugă : ,,voi face-ntocmai / Şi pentru-aceasta îi otrăvesc şi vârful” (ibidem, p. 133)39, exact ceea ce dorea regele. Ca şi curtenii amintiţi mai sus, Laert va împărtăşi soarta acestora, victimă a propriei nesăbuinţe.
Personaje, precum regina Gertrude şi Ophelia, intră într-o altă categorie, a celor care sunt părţi sau victime ale Mecanismului.
Regina, soţia uzurpatorului Claudiu şi mama lui Hamlet, chiar de la început (actul I, scena 2) se arată preocupată de starea fiului său, dar fără să uite niciun moment că este cea care stă alături de un rege: ,,Alungă-aceste neguri, bune Hamlet, / Şi-arată ochi prieteni Danemarcei” (I, 2). O reîntâlnim curând, tot cu gândul la acesta, după ,,schimbarea” inexplicabilă a prinţului, cerând lui Rosencrantz şi Guildenstern să stăruie la curte ,,un răstimp”, pentru a se afla în preajma sa: ,,Vă cer acum, de-ndată, să-l vedeţi / Pe multschimbatul fiu al nostru” (II, 2).40 Pe de altă parte, regina înţelegea prea bine că starea fiului său nu putea fi influenţată decât de un singur lucru: ,,Mă mir să fie-alt capăt decât moartea / Lui tată-său şi zorul nunţii noastre” (II, 2). Regina este îngrijorată de fiul ei, este preocupată de starea acestuia, dar se dovedeşte o fire slabă, care se lasă influenţată (manevrată) de iniţiativele şi planurile regelui, care i se adresează astfel: ,,Gertrude, du-te şi tu, / Fiindcă-n taină-am ticluit ca Hamlet / Să poată-ntâmplător şi chiar aici / Să dea de Ophelia” (III, 1).41 Răspunsul reginei este grăitor pentru starea de inconştienţă în care se afundase: ,,Ascult, my lord, şi plec”. Sunt cuvinte ce ilustrează lipsa completă de personalitate a reginei, anestezierea conştiinţei sale, promiscuitatea în care se afundase. Regina decăzuse sufleteşte atât de mult, încât se lasă sfătuită (dădăcită) până şi de (jalnicul) Polonius: ,,Fiţi aprigă, fiţi tare: / Vorbiţii-i de peamarile-i trăsnăi / Şi că-nălţimea-voastră l-a ferit / De focul unei mari mânii” (III, 4).42 Regina, complet prăbuşită, răspunde doar: ,,N-avea nicio grijă / Du-te şi te-ascunde” (ibidem).
Marea confruntare, între ea şi Hamlet, se desfăşoară în iatacul acesteia, este momentul culminant, care ne ajută să creionăm portretul sufletesc al reginei Gertrude (actul III, scena 4, o adevărată ,,arie” a reginei). Hamlet, numai furie, intră înarmat în iatac, iar între cei doi are loc un schimb de replici tăioase: ,,Ştii, Hamlet, că-ai jignit pe tatăl tău / Ştii, mamă, că-ai jignit pe tatăl meu / Răspunzi cu-o limbă, aş zice, fără rost / Întrebi cu-o limbă, aş zice, blestemată” (III, 4).43 Ofensată de aceste cuvinte ,,impertinente”, regina vrea să cheme garda, dar prinţul are o replică mânioasă: ,,Stai aici, un pas să nu clinteşti / Şi n-ai să pleci nainte de-a-ţi fi pus / Oglinda-n faţă, ca să-ţi vezi în cuget” (ibidem).44 În timp ce regina îl căinează pe curteanul nesocotit (,,O, cruntă şi nesocotită faptă”), fiul îşi supune mama unor grave reproşuri: ,,Mai cruntă nu ca a ucide-un rege / Şi-a-i lua apoi pe frate de bărbat (…) / Nu-ţi mai frânge mâinile, mamă, stai jos. / Să-ţi frâng, mai bine, inima” (ibidem).45
Regina, supusă acestui torent verbal de propriul fiu, nu înţelege ce i se-ntâmplă: ,,Dar ce-am făcut, să plescă-i împotrivă-mi / Cumplita-ţi limbă” ? (ibidem). Hamlet îi pune reginei oglinda în faţă, pentru a-şi contempla chipul desfigurat de propriile-i fapte: ,,Ce-ai făcut ? O faptă / Ce-ntunecă roşeaţa sfiiciunii (…), / O faptă ce goleşte jurământul / De suflet, iar credinţa o preschimbă / În vorbe goale…(…) / Ruşine, unde-ţi este-mbujorarea ?!” (ibidem).46 Aceste cuvinte grele, ca nişte lovituri de bici, par să o fi trezit pe regină, prăbuşită în propria ei nimicnicie: ,,Vai mie,-atât de groaznic urlă / Şi bubuie-n ceaslovul de păcate (…) / Taci, Hamlet, taci; destul! destul ! / Căci mi-ai întors privirile în cuget / Şi văd în el întunecimi şi pete / Neşterse de cerneluri (…) / Cuvintele-ţi mă-njunghie-n urechi! Destul! Inima-mi despici în două” (ibidem).47 Jan Kott se-ntreabă: ,,Şi regina ? Oare ce crede ea despre toate acestea (atmosfera de la curte) ? Se simte vinovată ? Ce ştie regina ? A străbătut tărâmurile patimii, ale crimei şi ale tăinuirii. E silită să-şi înăbuşe orice gând lăuntric”.48 Reginei, distrusă sufleteşte, nu-i rămâne decât să întrebe: ,,Ce trebuie să fac ?”, pentru ca, în final, sorbirea din paharul morţii să-i aducă, nesperat, singura alinare care i-a mai rămas.
Ophelia este un personaj feminin shakesperian aparte, alături de Desdemona, Cordelia sau lady Macbeth. Jan Kott scria despre ea că ,,este, în acelaşi timp, parte a Mecanismului şi victima acestuia”.49 Mult mai aproape adevăr, Ophelia ni se înfăţişează ca o ,,fiinţă neprihănită şi lipsită de experienţă, tandră şi supusă, simplă unealtă în jocul necinstit pus la cale de Polonius, rege şi regină” (Leviţchi).50
Ophelia ne întâmpină chiar de la început, în casa tatălui său, alături de Laertes, fratele său, care îi ţine o predică moralizatoare, primită de ea cu ironie şi scepticism: ,,Să nu faci şi tu precum preoţii nevrednici, / Spinosul drum la ceruri arătându-l, / În timp ce, slobozi, lacomi şi-ncrezuţi, / Ei bat poteca-n floare a ispitei” (I, 3).51 Însă, după plecarea fratelui, Ophelia se vede silită să asculte tiradele aspre ale tatălui său, curtean bătrân, nepăsător, căruia îi vorbeşte de dragostea prinţului Hamlet: ,,De câtva timp, mi s-a vădit cu dragoste de mine (…) / El iubirea-i mi-a supus / Cinstit, deschis şi plin de cuviinţă / Şi-n vorba lui a strâns cele mai sfinte / A cerurilor toate jurăminte” (ibidem).52 Bineînţeles, de aceste sentimente Polonius îşi bate joc, încât Ophelia, lipsită de orice sprijin moral, va sfârşi curând prin a se supune exigenţelor despotice ale părintelui ei, unealta docilă a regelui, în realizarea planurilor acestuia. O vedem uimiţi pe fiica ascultătoare cum relatează supusă tatălui ei: ,,my lord, cum mi-ai poruncit, / I-am dat napoi scrisorile, cerându-i / Să nu mai vie” (II, 1).53 Polonius confirmă supunerea Opheliei: ,,Ca fiică bună, ea mi-a dat scrisoarea / Chiar multele-i aprinse stăruinţi, / Pe toate, când şi unde şi-n ce fel, / Din timp mi le-a şoptit” (II, 2, p. 53).54 El arată apoi cu dezinvoltură: ,,apoi i-am şi cerut / Să stea-ncuiată-n casă cu zăvorul, / Ferindu-se de semne sau trimişi” (ibidem). Curteanul obedient spune stăpânilor săi ce a reuşit să facă din Ophelia: ,,Şi vreau să-asmut pe fiica-mea nainte-i” (ibidem, p. 54).55 Jan Kott observă că ,,în acest mare joc va fi antrenată şi Ophelia. Toţi trag cu urechea la discuţiile ei. O interoghează, îi interceptează corespondenţa. Dealtfel, ea însăşi le-o predă”.56
Urmează marea scenă a confruntării (montată de curte) dintre Hamlet şi Ophelia: ea, care primise şi ascultase şoaptele de dragoste ale prinţului, îl întâmpină cu aceste cuvinte, conformându-se poruncii părinteşti: ,,My lord, am unele-amintiri în dar / Şi vreau de mult să vi le dau-napoi / Vă rog să le primiţi acum” (III, 1). În faţa reticenţei prinţului, fosta iubită, transformată în momeală chiar de părintele ,,iubitor”, insistă: ,,Mărite lord, ştiţi bine că mi-aţi dat / Şi chiar cu şoapte dulci le-aţi însoţit, / Făcându-le mai scumpe, dar pierzând / Parfumul, luaţi-le-napoi…” (ibidem).57 Izbucnirile furioase ale lui Hamlet (,,Du-te la mânăstire”), vituperând împotriva tuturor, au un efect devastator asupra nefericitei Opheliei: ,,eu, dintre femei cea mai zdrobită, / Care-am supt din mierea şoaptei lui (…) / O… prăpăd / De-a şti ce ştiu şi de-a vedea ce văd” (ibidem).58 Nereuşind să înţeleagă ce se petrece de fapt la curtea regelui uzurpator, zbuciumul lui Hamlet, Opheliei nu-i rămâne decât să-l compătimească pe prinţ: ,,Ce cuget nalt într-însul s-a surpat! / (…) Oh, ceruri milostive, ajutaţi-l! / Puteri cereşti, redaţi-i sănătatea” (ibidem).59
Este neîndoielnic faptul că Hamlet o iubeşte pe Ophelia (în scena de teatru în teatru, prinţul se aşează jos, la picioarele ei), adresându-i-se în termeni ca aceştia: ,,prea frumoasei Ophelia, celestei şi icoană a sufletului meu” (II, 2, III, 2).60 Cum răspunde ea dragostei prinţului, aflăm chiar din cuvintele admirative ale Opheliei la adresa lui Hamlet, care sugerează iubirea ei dezinteresată pentru acesta, felul cum se oglindeşte el în ochii fetei îndrăgostite: ,,El, ochiul curţii, paloşul oştirii / Şi limba şcoalei celei mai vestite / Nădejdea-n floare a unei ţări măreţe, / Oglinda şi tiparul frumuseţii, / El, vârf al vârfurilor…” (III, 1).61 Prinsă între comportamentul despotic al tatălui, care-o transformă într-o unealtă a planurilor sale, şi atitudinea necruţătoare a prinţului, care-o respinge brutal (încredinţat că cinstea este incompatibilă cu frumuseţea), Opheliei ,,nu i-a mai rămas aproape nimic altceva decât să-şi deplângă virginitatea” (L. Leviţchi).62
După ce tatăl (Polonius) este ucis, iar iubitul (Hamlet) este surghiunit din ţară, lipsită de orice sprijin moral (fratele, Laertes, se afla în Franţa), Ophelia se prăbuşeşte (intuiţia ei: ,,eu, dintre femei, cea mai zdrobită”). Cu mintea rătăcită, în cântecele şi fanteziile ei, ea îşi trădează dragostea frustrată: ,,Chiar mâine este Sfântul Valentin / Cu toţii-n zori de zi / Iar eu, fecioară, la fereastră-ţi / Vorbeai de cununie” (IV, 5).63 Moartea ei, neaşteptată, datorată ruperii unei sălcii, este urmată de ,,ştirbita rânduială” a înmormântării, dar ,,cununa de fecioară, / Şi feciorelnicul aşternut de flori” nu-i pot fi refuzate. Puritatea ei feciorelnică şi adevărul iubirii ei (rămasă neîmplinită) îi îngăduie Opheliei să respingă, prin moarte, temerile lui Hamlet despre cinste şi frumuseţe, temeri care au pricinuit-o, în parte (L. Leviţchi).64 Astfel, ,,tragedia ei este că Hamlet i-a lăsat ,,comoara castităţii” neatinsă şi, în bună măsură, este şi tragedia lui; frumoasa intrigă întocmită, cea a dragostei statornice şi respinse a Opheliei, este unul din cele mai amare lucruri din Shakespeare” (L. Leviţchi).65 La rândul său, Jan Kott remarca că, ,,într-o lume unde domneşte crima (curtea de la Elsinore), pentru Hamlet şi pentru Ophelia nu-i loc de iubire”.66
II
Hamlet este unul din puţinii eroi literari care trăiesc în afara textului, în afara teatrului, numele lui înseamnă ceva chiar şi pentru aceia care niciodată nu l-au citit pe Shakespeare şi nici nu l-au văzut pe scenă (Jan Kott). 67
Într-o lume de ev mediu târziu, aflată în pragul modernităţii, Hamlet trebuie să-şi răzbune tatăl ucis, ca şi Laert şi Fortinbras, dar acelaşi prinţ, alături de Horatio şi Laert, urmează studii superioare, la Wittenberg sau Paris. Hamlet este apreciat (perceput) ca ,,o minte aleasă”, conform mărturiei Opheliei, iar textul dramatic ne revelă că prinţul danez este inteligent, lucid, intuitiv, prompt în răspunsuri. Alice Voinescu remarca faptul că ,,gândirea este în Hamlet floarea întregii fiinţe…, făclie în care materia se transformă în lumină. În asemenea lumină se aprinde conştiinţa şi în ea se elaborează realitatea în care se oglindeşte existenţa” ( A. Voinescu, Curs.., în Aurel Curţui, Hamlet în România..). 68 Goethe afirmă despre Hamlet: ,,O natură simpatică, pură, nobilă şi profund morală, fără tăria nervilor care formează un erou, se prăbuşeşte sub o povară insuportabilă pentru el şi pe care nu poate s-o înlăture” (L. Leviţchi).69 H. Taine, vorbind despre fizionomia prinţului, arăta: ,,Recunoaşteţi în el un suflet de poet, făcut nu pentru a acţiona ci pentru a visa, un artist pe care neşansa l-a făcut prinţ, pe care o neşansă şi mai mare l-a făcut răzbunătorul unei crime şi care, destinat de natură Geniului, este condamnat de soartă la nebunie şi nefericire” (ibidem).70
Hamlet este un erou tragic, adică un ins întotdeauna pasionat, care urmăreşte însă să-şi purifice pasiunea. În Hamlet, eroul ne este arătat ca un om cu o teribilă capacitate de a simţi, uneori, sentimentul răstoarnă întregul echilibru al fiinţei sale (…). Acest element emoţional este alimentat de înstrăinarea sa de viaţă şi de oameni. În acelaşi timp, sensilbilitatea sa, stimulentul acţiunii, este contracarată de reflecţie, obstacolul acţiunii. Datorită ciocnirii acestor tendinţe antagoniste, sufletul lui Hamlet se frământă într-un extaz al auto-torturării” (ibidem). 71
În această lume, zugrăvită mai sus (vezi p. 1-8), în Danemarca aceasta, transformată în temniţă, se-ntoarce tânărul prinţ Hamlet, student la Wittenberg, după moartea tatălui său, hotărât să acţioneze şi să-i demoleze zidurile.
Confruntarea cu stăpânul Mecanismului se declanşează chiar de la început: fixat cu ochi bănuitori de Claudiu, regele uzurpator, Hamlet încearcă un dezgust universal: ,,O, Doamne, ce searbăd, veşted, rânced şi zadarnic / E rostul lumii-ntregi în ochii mei! / Mi-e silă! Silă! (…) / Urma de mult să fie câte sânt” (I, 2).72 Pe prinţ îl revoltă mai ales figura jalnică a uzurpatorului (unchiului!)-după cutumă, fiul trebuia să urmeze tatălui-(,,urmaşul îi vine ca un satir lui Hyperion”) şi graba mamei de a se căsători cu intrusul de pe tron (,,O, Doamne! Să se mărite / Cu unchiul, frate bun al tatii” (ibidem). Hamlet este încredinţat că anturajul curţii este unul rău famat şi se miră de prezenţa lui Horatio la castelul regal: ,,Dar ce-ai venit să faci în Elsinore ? / Ştiinţa-aici se suge din butoi”! (ibidem).73 Pe fondul acestei amărăciuni, amestecate cu sarcasmul, vestea morţii (uciderii) regescului său tată, comunicată de fantoma acestuia, amplifică insurgenţa spritului său rebel: ,,Voi, ordii ale cerului! Pământ! Iad! Inimă, fii tare!” (I, 5). După ce i se destăinuie crima săvârşită de unchi asupra tatălui, Hamlet înţelege, înfiorat, care este misiunea sa, a celui întors la curtea regească a Danemarcei: ,,Sânt timpi săriţi! O, blestemat noroc / De-a fi născut ca eu să-i pun la loc!” (ibidem).74
Ulterior, intuind adevăratul rol al lui Hamlet, la curtea sa, fără răgaz, ,,unchiul ucigaş îşi aţinteşte ochii bănuitori asupra tânărului prinţ, el nu-i îngăduie acestuia să părăsească Danemarca, dar, pe de altă parte, prezenţa lui la curte este tulburătoare, căci îi sileşte pe toţi să-şi amintească de ceea ce le-ar plăcea să uite. N-ar fi mai bine să-l ţină astfel la îndemână ? Sau poate regele ar fi încântat să se descotorosească de Hamlet cât mai curând cu putinţă ?” (Kott).75
Ce se-ntâmplă cu Hamlet, după ce i se dezvăluie adevărul despre moartea tatălui său, este el cu adevărat schimbat, un alt om, sau doar mimează acest lucru, pentru a-şi duce răzbunarea la bun sfârşit ? În noua ipostază, el are nevoie de imagini (formulări) despre noul său chip de ,,om nebun”, s-ar trăda dacă s-ar exprima deschis, direct, de aceea trebuie să vorbească ambiguu şi să-şi ascundă adevăratele simţăminte îndărătul cuvintelor cu înţeles echivoc, al calambururilor şi parabolelor. Sub protecţia acestei măşti, prinţul poate spune multe lucruri incomode şi subtile, prin comparaţie cu ceilalţi curteni din jur. Gândurile lui ajung mai departe, pentru că el vede mai mult şi mai adânc decât ei, nu pentru că ar ignora realitatea (L. Leviţchi).76
În textul piesei, concret, despre ,,noul chip” al lui Hamlet ne vorbeşte un martor neaşteptat, Ophelia, nimeni alta decât iubita sa. Iată ce relatează ea tatălui său: ,,…descheiat la haină, / Cu capul gol, ciorapii răsuciţi, / Intră la mine fără un cuvânt / Era la chip mai alb decât cămaşa / Genunchii se loveau, iar uitătura / Atât de jalnic şi-o rotea…/ Părea scăpat, atuncea chiar, din iad” (II, 1).77 Fiica lui Polonius vorbeşte apoi despre gesturile, la fel de grăitoare, ale prinţului: ,,M-a luat de mână şi m-a strâns puternic / Cu mână stângă streaşină la frunte, / Atât de-adânc mi s-a uitat în ochi (…) / Şi dând de trei sau patru ori din cap, / Oftă adânc…părând / Că-şi dă sfârşitul” (ibidem).78 Din descrierea Opheliei deducem că suferinţa prinţului Hamlet este reală, nu mimată, atmosfera curţii de la Elsinore era extrem de apăsătoare, alienantă, o adevărată tortură pentru Hamlet, care ştia acum că tronul regelui Claudiu este pătat de sânge, dar nu putea să o spună. În privirea ,,scrutătoare” fixată de prinţ asupra Opheliei, el anticipează metamorfoza acesteia, transformată în momeală de Polonius, pentru supravegherea omului iubit. Hamlet, după cum glăsuiesc scrisorile sale, o iubea indubitabil pe Ophelia: ,,Să nu crezi soarele-n amiezi, / Nici stelele că-s foc ceresc / Nici adevărul să nu-l crezi, / Dar crede-n veci că te iubesc”. Şi el adaugă: ,,O, scumpă Ophelia, sunt bolnav de aceste cadenţe, nu am meşteşugul să-mi scandez gemetele, dar că te iubesc pe tine, preacurată, crede-mă” (II, 2).79
Aşa stând lucrurile, pare de neînţeles tonul vehement, brutal, folosit de Hamlet la adresa Opheliei: ce-i reproşează el, cu cine se luptă el de fapt, cu ea, cea pe care-o iubise (şi care-l iubea, dar care se supune poruncilor părinteşti)) sau cu cei care-l ascultă din spatele draperiilor, unelte ale regelui uzurpator şi ucigaş ? În discuţia cu Ophelia, la început, Hamlet o întâmpină cu cuvinte blânde: ,,O, nimfă, în ruga ta / Păcatele-aminteşte-mi”, iar aceasta îi răspunde cu o căldură (dragoste) abia disimulată: ,,De-atâta timp, ce face-alteţa-voastră” ? (III, 1).80 Dar ceea ce urmează pare neverosimil, cititorul (privitorul la teatru) este uimit de derularea tensionată a dialogului. Ophelia (la-ndemnul celor ce ascultă din spatele draperiilor) îi ,,restituie” amintirile scumpe ale celor doi, ea, care continuă de fapt să-l iubească, în timp ce Hamlet, care vede femeia şi nu iubita, o chestionează cu severitate (brutalitate), cu o vehemenţă rar întâlnită, deloc princiară: ,,Eşti cinstită ? Eşti şi frumoasă ? Dacă eşti frumoasă şi cinstită, cinstea n-ar trebui să-ţi asculte frumuseţea, fiindcă puterea frumuseţii mai curând va preschimba cinstea într-o desfrânată decât să facă aceasta frumuseţea a-i semăna”. Apoi prinţul conchide cu amărăciune: ,,altădată asta era un paradox, dar timpurile noastre l-au dovedit adevărat” (ibidem).81
Vehemenţa sa merge într-un crescendo, luând proporţii nebănuite: ,,Du-te la mănăstire, de ce vrei să prăseşti doar păcătoşi ? /(…) Suntem cu toţii ticăloşi sus-puşi, nu crede pe nimeni /(…) Dacă te măriţi, îţi dau de zestre-acest blestem: fii castă ca gheaţa, albă ca zăpada, şi tot nu vei scăpa neterfelită /(…) Du-te, jocul vieţii mi-e urât” (ibidem).82 Dar să nu ne înşelăm. S-ar părea că totul a fost spus şi că între cei doi s-a căscat o prăpastie, dar, foarte curând, în scena de ,,teatru în teatru”, asistăm la o adevărată ,,idilă” între iubiţii certaţi: Hamlet, invitat de regină (mamă) să stea lângă ea, acesta, în mare formă sufletească, se arată de-a dreptul seducător: ,,Nu, scumpă mamă, am, aici, un metal mai strălucitor / (către Ophelia) Să stau, my lady, în poala dumitale ? Adică numai cu capu-n poală. / E un gând minunat a sta între genunchii fetelor” (III, 2).83 Ophelia, după tirada irascibilă a prinţului, se arată surprinsă şi ea: ,,Sânteţi vesel, my lord”. Chiar dacă admitem, conform interpretărilor curente, că Hamlet ,,joacă teatru”, atracţia şi dragostea sa pentru Ophelia nu sunt mai puţin evidente. În scena ultimă, a înmormântării Opheliei, Hamlet, iritat de comportamentul zgomotos al lui Laert, exclamă dezarmat: ,,Iubita mea Ophelia! Mii de fraţi, / Şi tot nu pot, cu dragostea lor toată, / Pe-a mea să o ajungă / (…) Şi eu, cu ea, vreau să mă-ngrop de viu” (V, 1).84
După ce-am văzut adevărata natură a iubirii pentru Ophelia, să ne întoarcem la lupta lui Hamlet cu sistemul de la Curte. Jan Kott notează: ,,În castelul de la Elsinore, în spatele fiecărei draperii se ascunde cineva. Teama pângăreşte totul la această curte: căsnicia, dragostea, prietenia”. Şi eseistul subliniază: ,,Prin ce experienţă de iad a trebuit să treacă Shakespeare, în timpul complotului şi a executării lui Essex, pentru a descoperi cum funcţionează (acţionează) Marele Mecanism”!85
Regele observă cu o doză de îngrijorare, pentru scaunul său, că ,,Hamlet nu mai este Hamlet” (II, 2) şi trimite pe urmele lui, practic pentru a-l supraveghea, pe cei doi curteni prea supuşi, Rosencrantz şi Guildenstern (vezi mai sus). Întâmpinându-i amical, la început, pe cei doi intruşi, prinţul se miră ce caută cei doi ,,aicea, la-nchisoare”, fiindcă ,,Danemarca-i o-nchisoare”, generalizând apoi că lumea-ntreagă e la fel, cu ,,multe temniţi, carcere şi beciuri” (ibidem).86 Apoi, în faţa celor doi trimişi ai curţii, prinţul renascentist ne zugrăveşte viziunea sa (sceptică) asupra lumii: ,,De la un timp, fără să ştiu de ce, mi s-a vestejit tinereţea, am uitat toate jocurile, gustul de viaţă mi s-a îngreunat, încât pământul, această goală alcătuire, îmi pare un promontoriu sterp, aerul (cerul)…o strânsură puturoasă de aburi, iar omul, această făptură aleasă, frumuseţea însăşi a lumii, vârf a toată făptura, ce este acest praf al prafului ? Oamenii nu mă mai farmecă”, afirmă primul erou modern al literaturii europene (ibidem).87 Pe Hamlet nu-l mai încântă decât actorii, pe care-i salută ca pe ,,domnii mei” şi ,,buni prieteni”, ca pe nişte ,,maeştri”. Ei îl ajută să se cerceteze pe sine, impresionat de ,,trăirea” înaltă a rolurilor lor: ,,Firesc e oare ca un biet actor, / Spunând poveşti şi-nchipuind dureri, / Să-şi poată-aduce firea după gând, / (…) Cu ochii-n lacrimi, / Cu glasul frânt şi potrivindu-şi portul / Pe-nchipuiri ? Şi totul pentru ce ? / Pentru Hecuba! / Dar ce-i e lui Hecuba şi ea lui / S-o plângă ?” (ibidem).88
Spirit lucid şi onest, prinţul se compară cu actorul, învinuindu-se cu voluptate : ,,Iar eu, un trântor scârnav, lânced şi nătâng, / Un gură-cască-al propriei dureri, / Nimic nu spun (…) Poate sunt un laş ? De ce nu-mi spune nimenea netrebnic ? (…) / Nimic nu mă-ntărâtă, înghit orice (…) / Mi-e silă, oah! Trezeşte-te, tu, creier!” (ibidem).89 Deocamdată, el se bucură de sosirea actorilor la castel, în speranţa de a-l demasca pe regele ucigaş: ,,piesa-i laţ / În care pot pe rege să-l înhaţ” (ibidem). Înainte de scena respectivă, Hamlet, după un nou examen al conştiinţei, în punctul culminant al acţiunii, rosteşte marele său monolog: ,,A fi sau a nu fi, aceasta e-ntrebarea / Mai-nalt e-n sine cugetul să-ndure / Săgeţile…soartei, / Sau, mări de suferinţe înfruntând, / Să curme totul scurt ? Să mori, să dormi, Nimic mai mult”. Şi el continuă incisiv: ,,Ce om ar sta să-ndure bătrâneţea, / Tirani nedrepţi, trufia îndrăzneaţă, / Obrăznicia scribilor slujbaşi, / Izbânda lângă merit a prostiei / Şi dragostea lovită de dispreţ, / Când singur ar putea să-şi dea odihna / Cu-un vârf de oţel” ? Prinţul identifică în excesul de reflecţie incapacitatea noastră de a trece la fapte: ,,Gândirea ne face laşi pe toţi / Culoarea vie-a hotărârii / Păleşte în raza palidă de gând / Şi fapte mari, soroace-ale-împlinirii, / Sub ochiul minţii,-avântu-şi încovoaie” (III, 1).90 Monologul reuşeşte să menţină într-un echilibru ,,măiestrit” antinomiile viaţă şi moarte, dorinţa de moarte şi frica de moarte, chinurile vieţii şi ale morţii. Totuşi, concluzia e limpede: deşi condiţia umană ne face să tânjim după moarte, preferăm să ,,îndurăm” viaţa pe care o ducem (L. Leviţchi).91
Cu concursul actorilor, Hamlet introduce, în piesa montată la curte, secvenţa otrăvirii regescului său tată, în prezenţa uzurpatorului ucigaş şi a întregii curţi, în urma căreia regele Claudiu, demascat, părăseşte sala plin de mânie, prinţul având astfel confirmarea faptei sale nelegiuite. În acet mod, la curte, taberele se delimitează fulgerător, în jurul regelui se strâng toţi supuşii săi obedienţi în frunte cu Polonius, în timp ce alături de Hamlet nu rămâne decât Horatio, student la Wittenberg, coleg cu prinţul, aristocratul intelectual, al cărui elogiu tocmai îl făcuse înainte: ,,Tu eşti singurul om drept / Cu care pot vorbi deschis oricând / A, nu te măgulesc / Fiindcă ce-aş putea râvni să-mi dai, / Când inima ta bună-i tot avutul (…) / Nepăsător la suferinţe mari şi om / Pe care soarta lui l-a mulţumit / Fie lovindu-l, fie răsfăţându-l. / Ferice omu-al cărui sânge-aprins / E îndoit cu rece judecată / Şi nu-i sub degetele soartei flaut / Să cânte ce vrea dânsa” (III, 2).92 Din momentul în care s-a încredinţat de adevărul crimei săvârşite, Hamlet, având alături doar pe Horatio, este de nerecunoscut, şi unde nu poate tăia cu sabia, taie cu vorba, arătându-se necruţător faţă de ,,temnicerii” săi. Lui Guildenstern i se adresează astfel (vezi scena cu flautul): ,,pentru ce îmi dai târcoale…, de parcă-ai vrea să mă împingi în plasă ? (…) vezi, ce lucru de nimic ai vrea să faci din mine! Ai vrea ca eu să cânt…, ai vrea să-mi smulgi chiar taina inimii, ai vrea să-mi afli cuprinderea întreagă de sunete adânci şi ascuţite. Ia-mă drept orice instrument vrei, oricât m-ai zgândări, n-ai să-ajungi să-ţi cânt eu niciodată” (Ibidem).93
Urmează o noapte teribilă: încordat, hărţuit din toate părţile, Hamlet se-ndreaptă înarmat spre apartamentul reginei: ,,E miez de noapte, plin de vrăji şi iele, / Când cască cimitirele, iar iadul / Pe lume suflă molimi; / Sânge-n clocot aş vrea să beau, / Ca soarele el însuşi să tremure” (Ibidem).94 În drumul său, el îl întâlneşte pe rege îngenuncheat, într-un colţ, la rugăciune, dar nu cedează ispitei de a-l lovi: ,,Îl pot lovi din spate cât se roagă / Acuma chiar, ca să-l trimit la ceruri / Şi fapta-i să-mi răzbun. Dar să mai cuget (…) Năuntru, spadă,-alege timp cumplit, / Când doarme beat, când urlă de mânie / Sau când incestu-l trage către pat (…) / Atunci să-şi dea spurcatul suflet Satanei” (III, 3).95 Prinţul se apropie de iatacul mamei, hotărât să-i vorbească pe măsură: ,,O, inimă, păstrează-ţi firea, -n pieptu-mi / Să nu se-ncuibe sufletul lui Nero / Voi fi cumplit, nu însă nefiresc / Îi voi vorbi-n cuţite, dar niciunul de mânuit” (III, 2).96 Dialogul dintre mamă şi fiu se arată tăios de la început: ,,Ştii, Hamlet, că-ai jignit pe tatăl tău / Ştii, mamă, că-ai jignit pe tatăl meu / Răspunzi cu-o limbă,-aş zice, fără rost. / Întrebi cu-o limbă,-aş zice, blestemată” (III, 4).97
Ameninţat de regină că va chema garda, Hamlet se dezlănţuie: ,,Stai aici, un pas să nu clinteşti / …nainte de-a-ţi fi pus / Oglinda-n faţă, ca să-ţi vezi în cuget”, ceea ce o sperie pe regină, care strigă alarmată, odată cu Polonius, de după perdea. Hamlet, crezând că este însuşi regele, înfige sabia în perdea şi ucide pe Polonius, victimă a propriei nesocotinţe. El se-ndreaptă apoi spre regină şi-i pune în faţă oglinda propriilor fapte: ,,Nu-ţi mai frânge mâinile…/ Să-ţi frâng mai bine inima (…) / Ce-ai făcut ? / O faptă ce-ntunecă roşeaţa sfiiciunii / (…) Făcând din taina nunţii zărăfie (…) / Ruşine unde-ţi este-mbujorarea” ?! (ibidem) 98. Şi prinţul încheie sentenţios: ,,Căci azi, când lumea gâfâie-n osânză, / Virtutea cere viciului iertare, / Se-nclină,-i cere voie să-l ajute.” (ibidem).99 Hamlet îşi revarsă apoi mânia împotriva regelui, care-i pregătea surghiunul şi pieirea (vezi mai sus, p. 2). Scena din iatac se încheie dramatic şi sinistru: în timp ce urează mamei sale noapte bună, el părăseşte încăperea târând cadavrul lui Polonius.
Hamlet încercase să trezească conştiinţa mamei sale, dar nu prea reuşeşte, întrebată apoi de rege, ce este cu Hamlet, ,,acest nebun de tânăr”, regina răspunde doar atât: ,,Nebun ca marea şi ca vântul / Când se-ntrec în larg”. După uciderea lui Polonius, Hamlet, prinţul răzbunător, se arată necruţător cu slujitorii intriganţi din jurul său şi etichetează pe Rosencrantz drept ,,burete”, care ,,suge încrederea, răsplata şi puterea regelui”, inşi lipsiţi de inteligenţă: ,,vorba cu tâlc adoarme în urechea bleagă”, şi atacă din nou pe Claudiu, în prezenţa slujitorilor săi: ,,regele-i un lucru de nimic” (IV, 2).100 Arestat practic şi condus sub escortă la rege, Hamlet îl înfruntă şi îl sfidează din nou pe acesta, care-l întrebase ,,unde-i Polonius”: ,, La cină! Nu unde mănâncă, ci unde e mâncat, o anumită convocare de viermi politici îl înconjoară. Chiar peste regi, tot viermii-s împăraţi” (IV, 3).101 Drept pedeapsă pentru nesupunere şi uciderea lui Polonius, Hamlet este surghiunit în ,,Englitera”, fiind însoţit de temnicerii săi, Rosencrantz şi Guildenstern, care trebuie să-l urmeze pas cu pas şi să-l îmbarce, având asupra lor ordinul secret de a fi executat la destinaţie (ibidem).102
În drum spre Anglia, Hamlet poposeşte pe o câmpie în Danemarca, unde vede trecând o oaste străină- în acest moment, intră în scenă un personaj nou, Fortinbras, nepotul regelui norveg, care cere printr-un căpitan îngăduinţa de trecere prin regatul danez spre Polonia. Prinţul exilat află uimit de la acesta că nu e vorba, de fapt, decât de o fâşie de pământ, ,,în care nu-i dobândă, ci doar faimă”. Oastea lui Fortinbras, care trece în marş sub ochii săi, îi provoacă lui Hamlet noi reflecţii despre natura umană: ,,Ce este omul, / Când bunul lui cel mai de preţ şi ţinta / Sunt doar să doarmă şi să-nghită ? O fiară! (…) O parte doar e-n ea (minte) de-nţelepciune, / Iar trei sunt numai neputinţă” (IV, 4).103 Hamlet se compară pe sine cu Fortinbras, făcându-şi alte reproşuri: ,,Pilde mari mă-ndeamnă, / Dovadă oastea-atât de grea şi deasă, / Supusă acelui palid căpitan / Cu inima de zeu şi căruia / Puţin păsându-i ce e să se-ntâmple, / Şi-aruncă-n vânt fiinţa-i pieritoare, / Se ia de piept cu soarta şi cu moartea / Doar pentru coaja oului” (IV, 4.104 Impresionat de prinţul norveg, el generalizează: ,,Măreţ / E nu să arzi doar pentru pricini mari, / Ci să te-aprinzi chiar pentr-un fir de pai / Când cinstea-ţi însăşi este-n joc” şi încheie: ,,Iar eu, / Cu tată-ucis, cu mamă pângărită, / Cu sângele şi cugetul în flăcări, / Las totu-n aţipire, (…) / De-acum, tu, viaţă-a mea, / Înoată-n sânge ca să-nsemni ceva” (ibidem).105
Dintr-o scrisoare a lui Hamlet către Horatio, aflăm apoi că, după două zile de călătorie pe mare, corabia daneză este atacată de piraţi, iar prinţul cade în mâinile lor, în timp ce Rosencrantz şi Guildenstern îşi continuă drumul spre Englitera. Prinţul relatează ulterior lui Horatio ce s-a întâmplat de fapt pe mare: înaintea atacului piraţilor, el plăsmuieşte, în timpul nopţii, o nouă scrisoare către englezi, prin care schimba vechea poruncă de osândire a sa în execuţia celor doi însoţitori (V, 2).106
Ultimul act al tragediei debutează surprinzător cu apariţia a doi clovni, pe post de gropari, care sapă un mormânt, pentru a fi înmormântată creştineşte ,,una care şi-a căutat singură mântuirea” (Ophelia). Dialogul dintre ei este instructiv pentru realităţile epocii-primul clovn remarcă faptul că ,,spânzurătorile sunt clădite mai temeinic decât bisericile” (V, 1).107 Hamlet, însoţit de Horatio, pătrunde în scenă şi intră în vorbă cu primul clovn, apoi, cu o ţeastă în mână, el îşi continuă reflecţiile amare, lucide, despre condiţia umană: ,,ţeasta asta…a fost poate a unui om politic” sau a ,,unui curtean”, a ,,unui avocat”, a lui Yorick, ,,măscăriciul regelui”, iar acum este ,,al lordului Vierme”, ca să încheie: ,,la ce treaptă josnică ne întoarcem noi, oamenii, Horatio. Crezi că Alexandru arăta tot la fel în pământ ? (…) ţărâna lui” ar putea ,,să astupe o vrană de poloboc” ? (V, 1).108 Scena cimitirului, după unii comentatori, marchează un moment în evoluţia lui Hamlet, anume seninătatea în faţa morţii, care înlocuieşte acum teama de ceea ce ne aşteaptă dincolo de această viaţă. Când păşeşte în cimitir, împreună cu Horatio, prinţul este uimit că groparul se arată binedispus în timp ce-şi face meseria: ,,Omul ăsta nu-şi dă seama de ce face, / Devreme ce sapă un mormânt şi cântă” ? (V, 1, p. 137).
În scena îngropării Opheliei, Hamlet se arată revoltat de durerea zgomotoasă (,,ifosul durerii”) a fratelui ei, Laert, şi-l înfruntă pe acesta: ,,Durerea cui / E-atât de-naltă ? (…) / Nu ştii să te rogi / Îţi spun, ia mâna jos…/ Deşi la fire blând, nemânios, / Stă-n mine-ascuns ceva-nfricoşător, / Ce-ngheaţă mintea-ţi (ibidem).109 Reacţia nestăpânită a lui Hamlet faţă de Laertes oferă un nou prilej regelui de a incita pe acesta împotriva prinţului: ,,Răbdarea întăreşte-ţi-o gândind / La ce-am vorbit. Nimic nu-i de-amânat” (ibidem). Pe de altă parte, Hamlet, descoperind porunca secretă a regelui de a fi executat, în Englitera, are o nouă izbucnire de mânie faţă de acesta: ,,O, rege ticălos! (…) / Nu crezi că el, care-a ucis / Pe scumpu-mi rege, pângărind pe mama, / Şi care, despărţindu-mă de tron, / A vrut chiar viaţa-n undiţi să mi-o prindă, / Ar merita, fără păcat, să fie / Plătit la fel ? / Şi n-aş fi blestemat / Să las pe lume acest vierme-al firii / S-o roadă mai departe” ? 93 El crede că trebuie să fie prompt în decizii: ,,Curând, dar mai-curândul este-al meu / Şi-o viaţă-i doar cât ai clipi din ochi” (V, 2).110
În atmosfera încordată de la curtea regească, instalată după întoarcerea în Danemarca a lui Hamlet, acesta, însoţit doar de Horatio, înţelege că trebuie să acţioneze rapid pentru a-şi duce misiunea la capăt şi a pedepsi pe regele uzurpator şi ucigaş-,,acest vierme al firii”. Împrejurările de la Elsinore îl ajută: abia revenit în regat, el primeşte provocarea, trimisă de rege printr-un curtean, Osric, batjocorit fără milă de prinţ (,,cunoşti musculiţa asta ? / …domnească peste vite o vită”), ,,un rămăşag pe şase cai arabi, şase săbii franţuzeşti, iar regele s-a prins că-n douăsprezece reprize, el nu vă va atinge mai mult de trei ori, în timp ce Laert s-a prins pentru nouă” (ibidem).111 Hamlet decide să accepte pe loc, afirmând că este ,,gata”: ,,acum sau oricând voi fi cum mă simt acum” (ibidem), dar Horatio se arată sceptic: ,,My lord, veţi pierde”. Prinţul se arată încrezător, însă, surprinzător, îi mărturiseşte lui Horatio: ,,Nu ştii, ce strânsă mi-este inima” (ibidem). Dar, încă o dată, respinge sfatul lui Horatio (,,Alteţă, dacă inima vă spune ceva de rău, mai bine ascultaţi-o”), hotărât să primească: ,,Prostii! Sunt temeri femeieşti. Presimţirile sunt fleacuri (…). Şi răul de-i acum, înseamnă că n-are să mai fie; dacă n-are să mai fie, înseamnă că e acum…, aşa că totu-i să fii pregătit; când piere omul, din tot ce lasă, nimic nu este al-lui” (ibidem).112
Aşa începe marea scenă a duelului, în care sunt implicate toate personajele însemnate ale piesei (cu excepţia lui Polonius şi a Opheliei), când se produce deznodământul tragediei Hamlet. Sub patronajul regelui uzurpator, transformat în ,,maestru de ceremonii”, începe duelul, după ce se simulează împăcarea prinţului cu Laert (,,Te rog să ierţi, ca gentilom ce eşti (…) / Primesc, şi gândul răzbunării mi s-a şters” (ibidem), în fapt capcana ce viza uciderea lui Hamlet, pregătită până în cele mai mici amănunte (spada şi chiupurile cu vin erau otrăvite din vreme). Hamlet vorbeşte despre duel ca despre ,,frăţeasca-ne prinsoare”, dar era el sincer, chiar era convins că nu este decât o simplă întrecere ? Luciditatea (,,inima strânsă”) ne spune altceva, iar el, precum Fortinbras, ,,şi-aruncă-n vânt fiinţa-i pieritoare”, fie şi ,,pentru coaja oului”. Laert are o ezitare înainte de lovitura mortală (,,inima mea parcă mă opreşte”), dar atacul ucigaş se produce, conform planului: Hamlet este rănit de spada otrăvită, apoi, în încăierare, ei îşi schimbă armele, şi-l răneşte pe atacator cu propria sa spadă (ibidem).113
Dar lucrurile se precipită fulgerător: regina bea în cinstea fiului ei şi se prăbuşeşte, otrăvită, mărturisind adevărul, apoi Laert, care, prea târziu, îşi destăinuie vina: ,,Căzut în laţu-ntins de mine / Şi mor prin chiar urzelile-mi viclene (…) / Viclenia s-a-ntors asupra-mi /şi zac aici pe veci…/ numai regele-i de vină” (ibidem).114 Hamlet, care exclamase plin de mânie: ,,Cătaţi-l toţi şi daţi-mi pe mârşav”, se aruncă asupra regelui şi-l străpunge pe uzurpatorul ucigaş cu spada înveninată, ,,Atunci, venin, / Lucrează mai departe (…) / Bea de-aici, spurcate dan incestuos” (ibidem).115 După toate acestea şi avertismentul lui Laert (,,Hamlet, vei muri / Nu-i leac pe lume să-ţi mai facă bine”), prinţul înţelege într-un târziu că-şi asumase riscul suprem, iar duelul fusese o capcană fatală, care urmărea să-i aducă moartea: ,,Mor, Horatio / Trăieşte tu şi du-mi dreptatea-n faţa / Uimitei lumi (…) / Eu las un nume numai răni în urmă (…) / Spune povestea mea, în lumea asta aspră” (…) / Văd pe tronul Danemarcei pe Fortinbras / Murind, sunt pentru el (…) / Iar restul e tăcere” (ibidem).116 Cuvintele lui Horatio, confidentul său, completează acest tablou: ,,Ce cuget nalt! / Se frânge-o inimă aleasă…/ Nobil prinţ, noapte bună” (ibidem).117
Înaintea duelului, Hamlet exclamase: ,,Devreme ce niciun om nu ştie ce lasă în urma lui, / Ce importanţă are dacă se desparte de toate mai devreme” ? El era însă pregătit, ,,neştiind ce lasă în urma lui” (viaţa, misterul etern al omului sau perpetuarea stărilor de lucruri ,,putrede”, ticăloşiile, lipsa de conştiinţă a oamenilor, machiavelismul, animalitatea), dar ştiind că există praguri (limite) ale cunoaşterii- ,,iar restul e tăcere” (L. Leviţchi). 118
Pe neaşteptate, răsună tobele şi în scenă intră Fortinbras! Cine este acesta ?! În unele interpretări, Fortinbras este văzut ,,ca una dintre dublurile lui Hamlet, ca un alter ego al lui. Dar el este văzut şi ca cel care a restabilit ordinea în regatul Danemarcei, care a restaurat legea morală” (Kott).119 În piesă, el este schiţat ca personaj în mod sumar, îl vedem mai întâi pe când, în fruntea oştii, ca ,,palid căpitan”, se află în marş spre Polonia, şi apoi, în ultima scenă, după măcelul general. Jan Kott sublinia că ,,el este acela care rosteşte ultimele cuvinte ale acestei drame sângeroase”. Aşadar, cine este acest tânăr principe norvegian ? Nu ştim, autorul nu ne spune ce reprezintă el, ,,soarta oarbă, absurditatea lumii sau victoria dreptăţii” ? (Kott).120 Abia s-a încheiat o mare dramă, sub ochii noştri, s-au derulat, cum se exprimă Horatio, ,,fapte crunte, gâfâind de sânge, / omoruri datorite întâmplării, / morţi nedrepte, silnice, viclene / şi urzeli răstălmăcite” (V, 2).121
Jan Kott arăta: ,,Pe scenă s-au aflat oameni, care au luptat, au conspirat şi s-au ucis unii pe alţii, din iubire au comis crime şi tot din iubire şi-au pierdut minţile, şi-au întins reciproc curse, şi au căzut ei înşişi în ele, apăraseră puterea sau luptaseră împotriva ei, au spus lucruri zguduitoare despre viaţă, despre moarte şi despre soarta omului, voiseră să îndrepte lumea sau numai să se salveze pe ei înşişi, şi fiecare urmărea ceva. Chiar şi crimele lor aveau o anumită măreţie.”122 Şi la urmă, când nimeni nu se mai aştepta, apare un tânăr principe chipeş, învingător pe câmpul de luptă, care, după ce acordă onorul cuvenit lui Hamlet (,,Voi căpitani, / Purtaţi pe Hamlet sus ca pe-un viteaz / Fiindcă-aşa s-ar fi purtat el însuşi, / Fiind un mare rege / Să-l petrecem cu goarne şi datini de război”), spune cu candoare: ,,Luaţi aceste leşuri (…) / În ţara-aceasta am drepturi cunoscute / Şi ele mă-ndeamnă să le cer” (V, 2).123 Cu alte cuvinte, ,,acum eu sunt regele vostru”! (Jan Kott).
Hamlet este primul ,,om modern”, adică un intelectual, un spirit lucid, care şi-a însuşit un Weltanschauung nou, opus diametral celui medieval (L. Leviţchi).124
Ca mare poet (artist), Shakespeare a ştiut ,,ce lasă în urma lui”, scriind Hamlet, o mare capodoperă, şi plăsmuind ,,primul om modern” şi ,,prima piesă cu adevărat modernă”, prin problematică, tonalitate şi concepţie.
———————-
NOTE
1. Shakespeare, Hamlet, trad. Vl. Streinu, Ed. Univers şi Teatrul Naţional ,,I. L. Caragiale”, Bucureşti, 1970, p. 19, 58, 59, 39.
2. Ibidem, p. 14-15, 78.
3. Ibidem, p. 79-92, 95.
4. Ibidem, p. 97.
5. Ibidem.
6. Ibidem, p. 103.
7. Ibidem, p. 108-109.
8. Ibidem, p. 111-112.
9. Ibidem, p. 113.
10. Ibidem, p. 114.
11. Ibidem, p. 120-123, 128-134, 161.
12. Ibidem, p. 27.
13. Ibidem, p. 28-29.
14. L. Leviţchi, Hamlet (Comentarii), în Shakespeare, Opere, 5, Bucureşti, Univers,1986, p. 449.
15. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 48-49.
16. Ibidem, p. 46-48.
17. Ibidem, p. 50.
18. Ibidem, p. 54.
19. Ibidem.
20. Ibidem, p. 55, 66, 67.
21. Ibidem, p. 74.
22. Ibidem, p. 77.
23. Ibidem, p. 79.
24. Ibidem, p. 48.
25. Ibidem, p. 48-49.
26. Ibidem, p. 57, 59, 59-60, 72.
27. Ibidem, p. 91-92, 93-94.
28. Ibidem, p. 95-96.
29. Ibidem, p. 109.
30. Ibidem, p. 110.
31. Ibidem, p. 111.
32. Ibidem, p. 16.
33. Ibidem, p. 25, 26.
34. Ibidem, p. 121.
35. Ibidem, p. 122-123.
36. Ibidem, p. 124.
37. L. Leviţchi, op. cit., p. 449.
38. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 130.
39. Ibidem, p. 133.
40. Ibidem, p. 17, 49.
41. Ibidem, p. 50, 72.
42. Ibidem, p. 99.
43. Ibidem.
44. Ibidem, p. 100.
45. Ibidem, p. 100-101.
46. Ibidem, p. 101-102.
47. Ibidem, p. 102-105.
48. Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, Bucureşti, ELU, 1969, p. 64.
49. Ibidem.
50. L. Leviţchi, op. cit., p. 449.
51. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 25-26.
52. Ibidem, p. 28-29.
53. Ibidem, p. 47.
54. Ibidem, p. 53.
55. Ibidem, p. 54.
56. Jan Kott, op. cit., p. 64.
57. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 75-76.
58. Ibidem, p. 78.
59. Ibidem, p. 77-78.
60. Ibidem, p. 52-53, 83-89.
61. Ibidem, p. 78.
62. L. Leviţchi, op. cit., p. 439.
63. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 118-120.
64. L. Leviţchi, op. cit., p. 439.
65. Ibidem.
66. Jan Kott, op. cit., p. 65. op.
67. Ibidem, p. 61.
68. Aurel Curţui, Hamlet în România, Bucureşti, Minerva, 1977, p. 181.
69. L. Leviţchi, op. cit., p. 442.
70. Ibidem, p. 442.
71. Ibidem, p. 446-447.
72. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 19.
73. Ibidem, p. 20.
74. Ibidem, p. 37, 42.
75. Jan Kott, op. cit., p. 64.
76. L. Leviţchi, op. cit., p. 442-443.
77. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 46.
78. Ibidem, p. 47.
79. Ibidem, p. 52-53.
80. Ibidem, p. 75.
81. Ibidem, p. 76.
82. Ibidem, p. 77.
83. Ibidem, p. 82-83.
84. Ibidem, p. 146.
85. Jan Kott, op. cit., p. 63.
86. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 48, 58.
87. Ibidem, p. 60-61.
88. Ibidem, p. 69.
89. Ibidem, p. 69-70, 71.
90. Ibidem, p. 74-75.
91. L. Leviţchi, op. cit., p. 463-464.
92. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 81-82.
93. Ibidem, p. 93-94.
94. Ibidem, p. 95.
95. Ibidem, p. 98.
96. Ibidem, p. 95.
97. Ibidem, p. 99.
98. Ibidem, p. 101-102.
99. Ibidem, p. 102-105.
100. Ibidem, p. 110-111.
101. Ibidem, p. 112.
102. Ibidem, p. 114.
103. Ibidem, p. 116.
104. Ibidem, p. 116-117.
105. Ibidem, p. 117.
106. Ibidem, p. 147-149.
107. Ibidem, p. 135-137.
108. Ibidem, p. 138-143.
109. Ibidem, p. 145-146.
110. Ibidem, p. 147, 150.
111. Ibidem, p. 150-154.
112. Ibidem, p. 155-156.
113. Ibidem, p. 159-160.
114. Ibidem, p. 160-161.
115. Ibidem, p. 161.
116. Ibidem, p. 161-162.
117. Ibidem, p. 163.
118. L. Leviţchi, op. cit., p. 469-470.
119. Jan Kott, op. cit., p. 74.
120. Ibidem, p. 75.
121. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 163-164.
122. Jan Kott, op. cit., p. 75.
123. Shakespeare, Hamlet, op. cit., p. 164.
124. L. Leviţchi, op. cit., p. 450.
IOAN POPOIU
