Cuvânt și iubire

Se întreabă pe bună dreptate ilustrul patriot Ion Diaconescu. Răspunsul lui Emil Cioran ar fi „Să nu mai fim paraziţii unor glorii deşuiete. Să nu mai vorbim de idealuri, ci să edificăm istoria propriei noastre identităţi”. Răspunsul nostru la momentul actual ar fi ca România să facă tot posibilul pentru a se reîntregi, aşi aduce teritoriile înstrăinate în diferite perioade ale zbuciumatei sale istorii acasă pentru „a-şi edifica propria identitat”. Spunea maestrul Dabija că Ţării nu-i merge bine fiindcă nu este întreagă, trupul ei este ciuntit, îi lipseşte o mână. Şi dacă Republica Moldova este cu adevărat independentă statal de Moscova, iar România este cu adevărat Ţară-Mamă, atunci ce ne împiedică să ne Re-unim? Iată o întrebare, al cărui răspuns încărcat de incertitudini ne tulbură conştiinţele ori de câte ori o punem. „Trăim vremuri mizerabile și nu avem pe cine să dăm vina, căci vina e în întregime a noastră” scrie pe bună dreptate Mircea Cărtărescu, în cotidianul german Frankfurt Allgemeine Zeitung. Este o vorbă românească: „Dumnezeu te ajută dar în traistă nu-ţi pune”. În traistă trebuie să punem noi ceva ca mai apoi să ne ajute cineva.

Nu am fi pionieri în această problemă. Au mai fost ţări (şi mai sunt) cu aceeaşi problemă – reîtregirea Neamului. Unificarea Germaniei s-a produs în primul rând datorită insistenţei Germaniei de Vest, conducerea Germaniei de Est (RDG) nedorind acest lucru (tot aşa cum acum în Basarabia Dodon şi Plahotniuc nu doresc Reunificarea Basarabiei cu Ţara-mamă). Puţin timp înaintea unificării Germaniei liderul Germaniei de Est E. Honecker declara că RDG va există sute de ani. Iată că istoria a decis altfel. Germaniei şi până la unificare lucrurile îi mergeau bine însă după Reunificare lucrurile i-au mers mult mai bine, astăzi devenind prima putere economică (şi politică!) în Uniunea Europeană.

Unificarea celor două Corei este cerută insistent de Coreea de Sud (care a format în acest scop un minister al Reîntregirii!) mult mai avansată sub aspect economic decât Coreea de Nord, care continuă să „construiască comunismul” (un soi de tip stalinist!), să se militarizeze în exces atunci când poporul moare de foame. Cele două Vietnamuri s-au reunit. Cele două Chine (China propriu zisă şi Taiwanul) se vor reuni şi ele. China, prin insistenţă, şi-a recuperat unul din teritoriile înstrăinate anterior – Hongkong. Este un proces natural şi nu poate fi oprit.

Deci, Re-unirea trebuie să fie o problemă majoră nu doar a Basarabiei (cum încearcă să demonstreze unii politicieni şi politologi din România!), dar în primul rând a României, căreia ia fost furat o parte din teritoriu. România trebuie să fie pregătită pentru orice surpriză a istoriei cum au mai fost pe parcursul zbuciumatei sale istorii (dar şi a altor neamuri cum ar fi în cazul Germaniei, Vietnamului).

România are nevoie acum de un nou Snagov (Snagov 2). Snagov 1 şi-a îndeplinit cu brio misiunea. Unirea tuturor forţelor politice într-un singur scop a făcut posibilă intrarea României în Uniunea Europeană care, oricât de discutat nu ar fi, a fost un pas corect în special acum în situaţia activizării imperiului din est. În scopul Re-unificării România ar trebui să creeze un minister al Reîntregirii aşa cum a existat în perioada de preaderare un Minister al Integrării Europene (aşa cum acum există astăzi în Coreea de Sud!), condus la începuturi de reputatul profesor şi mare patriot Alexandru Herlea. Cu regret în problema Reîntregirii Ţării în România nu există o unitate de poziţii. Explicaţia ar fi sindromul rusesc implantat în ultimii 200 de ani de aflare în zona de interes a Rusiei, teama de ursul siberian, care se transformă la unii într-o adevărată paralizie fizică şi intelectuală.

Ca să nu fiu învinuit de pălăvrăgism voi încercă să vin cu unele exemple. Este şi cazul profesorului român Corvin Lupu. Cu durere în suflet citeam interviul profesorului „Unioniștii de la Chișinău fac politică sentimentală”, care vine sub lozinca „Adevărul mai presus de teamă”. În realitate autorul promovează cu o insistență diabolică „marea teamă care trebuie s-o aibă românii faţă de ruşi, mai presus de adevărul despre situaţia din Basarabia”. Ce politică în opinia lui ar trebui să facă unioniştii de la Chişinău? Dar cei de la Bucureşti? Politica struţului?

Un  alt mare „păreolog” Lucian Boia se dădea cu părerea că ambasadorul SUA are dreptate când a făcut declaratia nechibzuită din vara trecută. O să observaţi neghiobiile sub toate aspectele (istoric, moral, al dreptului internaţional) spuse nu de Dodon sau de alte lepădături de la Chişinău ci de un frate de sânge din Ţară. Voi încerca să-i dau o scurtă lecţie de istorie acestui profesor. „Moldova nu e România (nu e identică, nu sunt acelaşi lucru, comentează autorul)”. Ba este una cu România, moldoveanul A. I. Cuza fiind arhitectul unificării Ţării Româneşti. Nu poate fi ca peste noapte unul dintre cei doi români aflaţi pe ambele maluri ale Prutului să devină un altul! „Moldova (are în vedere Basarabia – n.n.) îşi are propria ei istorie… Este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o naţiune aparte” continuă autorul. De acord, cea de după 1812 când Basarabia a fost surghiunită în Siberia, când populaţia ia fost înjumătăţită prin lichidarea cremei societăţii (intelectualilor, celor mai buni gospodari) prin închisorile şi gulagurile staliniste, prin groaznica foamete de la 1946-47, prin cele patru valuri de deportări în Siberia, prin colectivizarea diabolică forţată, prin rusificarea acerbă (cunoaşte oare păreologul aceste crunte adevăruri?), este istoria Basarabiei. Dar până la 1812 istoria a fost una – a întregului neam românesc cu o vechime de invidiat – de peste 5000 de ani. „…Este important ca moldovenii să se recunoască a fi moldoveni, o naţiune aparte…Moldova trebuie să rămână un stat suveran și independent!” sunt extrase din declaraţia ambasadorului american la Chişinău. „…Rusia îşi are interesele ei în zonă, dar mai ales şi asta nu se spune, din pricina faptului că basarabenii, să le spunem aşa, într-o majoritate evidentă, nu vor să se unească cu România. Problema nu este ce vrea România aici, ci dacă vor ei să se unească cu România. Cei mai mulţi preferă să trăiască într-o Republică Moldovă independentă” comentează autorul. Cunoaşte oare păreologul că la Chişinău până în 1959 nu a existat nicio clasă cu predare în limba română? Încearcă oare măcar să înţeleagă prin ce chinuri a trecut această aşchie de popor ruptă de la matcă pe parcursul acestei perioade de surghiun de peste 200 de ani? De unde să ştie autorul acestor neghiobii aflat bine mersi în ţară ce „vor basarabenii”. Ştie oare că acum opt ani în urmă doar apr. 2.8% doreau Unirea cu România, acum numărul acestor crescând până la 35% conform sondajelor, în realitate fiind mai mare. De ce în această perioadă oportună Reunirii să nu pună umărul întreaga Românie ca numărul celor care vor Unirea să fie în majoritate absolută, inclusiv prin acordarea mai legeră a cetăţeniei cum fac alte state, inclusiv Rusia în Transnitria şi Găgăuzia). Să ştie păreologul că majoritatea basarabenilor înţeleg deja că proiectul „Statul Republica Moldova” a eşuat lamentabil (lucru demonstrat de cei peste 25 de ani de aşa numită independenţă!), că existenţa aşa numitei „Republica Moldova independentă” se înţelege doar în contextul unei anexe a Rusiei sub orice formă ar fi declarată (membră CSI, membră a aşa numitei „Uniuni Economice Euroasiatice” ş.a.), că perspectivele integrării europene a Republicii Moldova (în special după găinăriile economice şi politice de la Chişinău) sunt foarte iluzorii.

M-a şocat onoarea acordată relativ recent la Bucureşti unui consilier al lui Putin pe probleme geopolitice A. Dughin şi umbrei lui din ultimul timp, cozii de topor (autodeclarat altă dată mare român), Iu. Roşca, punându-i la dispoziţie una din tribunele din Palatul Parlamentului pentru aşi prezenta una din „capodoperele” sale cu pronunţat accent geopolitic. Cunosc oare cei care i-au organizat aşa numita „prezentare de carte” care este firul roşu care trece prin întreaga „operă” a acestui şovin putinist rus? Căile de revenire a Rusiei la gurile Dunării şi în Balcani, şi pentru aceasta a fost aplaudat chiar în Palatul Parlamentului. Cum poate fi primit chiar în incinta simbolului politic al oricărei ţări un şovin rus şi acest mare trădător al Neamului Iu. Roşca, care a distrus Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia pe banii româneşti acordaţi lui „pentru Unirea Basarabiei cu România”, a bătut necontenit în cei mai mari intelectuali români ai Basarabiei (pe unii ducându-i în mormânt!), a deturnat ajutoarele româneşti pentru susţinerea lumânării aprinse a dragostei de neam spre propriul buzunar, devenind astăzi businessman prosper (cu tipografii moderne, alte imobile), nelucrând în business nicio zi. Culmea, însă aceasta s-a întâmplat acum când acest iuda se află în slujba celui mai mare antiromân Dodon, lustruindu-i permanent imagina la unul din posturile de televiziune ale lui, promovând permanent o politică antiromânească prorusească. „Republica Moldova are un viitor doar cu Rusia, alături de ia” este laitmotivul mai tuturor emisiunilor lui, multe dintre ele realizate în limba rusă. Mai e plină încă Basarabia de lichele şi România trebuie să ştie să aleagă grâul de neghină.

Ei bine, ce ar trebui de făcut ca „România să nu cadă din nou din timp”? Repetându-mă consider că România are nevoie de un nou Snagov în problema Reunirii Basarabiei. Deseori istoria se repetă, îţi oferă unele oportunităţi, pe care dacă nu le fructifici la timpi le pierzi pentru multă vreme. Conjunctura internaţională de la 1859 (după înfrângerea Rusiei în războiul din Crimeea) a permis mica Unire, realizată de domnitorul moldovean Alexandru Ioan Cuza şi întărită de neamţul Carol I. Conjunctura internaţională de la 1918 (după destrămarea imperiilor Rus şi Austro-ungar) a favorizat Marea Unire, începută de minunata generaţie a Unirii basarabeană. De menţionat că în 1916 România întrase în primul război mondial de parte ruşilor pentru a recupera Transilvania, de Basarabia, ruptă de ruşi la 1812, nefiind nici vorbă. Iată că istoria a hotărât la acel moment altfel, Basarabia revenind acasă din surghiunul ţarist.

Conjunctura internaţională actuală (după destrămarea urss şi împutinarea Rusiei în propriile fecalii, mă refer la cucerirea Crimeii şi războiul din estul Ucrainei) devine favorabilă Reunirii. Ucraina, nu din mare dragoste faţă de România sau de noi, ci urmărindu-şi propriile scopuri, avantaje, ar putea favoriza reintregirea Basarabiei de până la 1940 prin schimburi de teritorii şi Re-uinirea ei cu Ţara. O Transnistrie ostilă în coaste, capabilă să se lăţească cu ajutorul Rusiei, care nu a abandonat proiectul Malorossia, de o parte şi alta a Nistrului până la Prut şi mai departe, este nedorită de Ucraina. Această oportunitate trebuie valorificată spre liniştea la graniţa de est a Uniunii Europene.

Trebuie însă să nu fim ca copilul rău care dă vina pe părinţi pentru toate problemele cu care se confruntă. În repetate rânduri, când ne-am aflat la ananghie, România ne-a venit în ajutor. Atunci când în 1999 Rusia, prin regimul de la Tiraspol, ne-a lăsat în beznă, România a livrat Republicii Moldova energie electrică de aproximativ 30 mln dolari, care nu a fost plătită nici până acum. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu gazul în câteva rânduri. Construcţia cu ajutorul României a gazoductului Iaşi-Ungheni, chiar dacă nu rezolvă asigurarea cu gaz a întregii Republici, este o soluţie de reducere a pericolelor de şantaj, care oricând pot veni din partea Rusiei, cum a fost sistarea gazelor în 1992 şi 2009, şi majorarea preţurilor la gazul furnizat (doar în perioada 2004-2014 preţurile la gazul rusesc au crescut de zece ori).

Este însă de nepreţuit ajutorul acordat Republicii Moldova în ultimii 5-6 ani, perioadă în care au fost declanşate procesele de integrare europeană. România a fost în permanenţă avocatul Republicii Moldova în raporturile cu structurile europene. La semnarea Acordului de Asociere a Republicii Moldova la Uniunea Europeană este şi aportul României. Când Rusia a introdus anul trecut un embargo la produsele moldoveneşti pe piaţa rusă (fructe, vin, legume), România a fost prima care a venit în ajutorul bieţilor noştri fermieri, deschizând piaţa pentru produsele lor, acest lucru fiind chiar în detrimentul propriilor producători. Un aport important pentru accesul produselor agricole moldoveneşti pe piaţa europeană l-a jucat Comisarul Agriculturii al Uniunii Europene de atunci, dl Dacian Cioloş.

Dar oare ajutorul de 100 mln de Euro acordat de România Republicii Moldova este de neglijat? Peste o mie de grădiniţe de copii reparate, şcoli construite şi reparate, cele peste o sută de microbuze acordate şcolilor moldoveneşti pentru asigurarea reformei şcolare. Un ajutor ce nu poate fi neglijat a fost acordat în sprijinul presei scrise din Republica Moldova. Fără acest ajutor multe ziare nu ar fi supravieţuit. Dar oare ajutorul acordat în educarea tinerilor plecaţi în România la studii liceale, universitare, de masterat cu bursă de stat nu este important? Chiar dacă mulţi tineri nu se întorc acum, acesta ar putea fi un fond de aur în cazul în care condiţiile politice şi economice vor fi prielnice întoarcerii lor din România şi din alte ţări. Şi, în final, să nu uităm că România nu este Germania, ca putere economică. Ea a dat permanent din puţinul pe care l-a avut, ca o adevărată mamă fiicei temporar aflate la ananghie.

De aceea, este strict necesar acum, în special acum (când emisarul lui Putin Dodon încearcă să reorienteze această navă naufragiată grav spre malul rusesc!), ca România să fie prezentă la luarea oricăror decizii privind viitorul Republicii Moldova. Tocmai părerea României în calitate de membru al Uniunii Europene şi în virtutea comunităţii etnice şi lingvistice, care cunoaşte cel mai bine situaţia din Republica Moldova, ar trebui să stea la baza oricărei strategii europene privind organizarea structurală a Republicii Moldova.

 —————————-

Valeriu Dulgheru

Chișinău