Cuvânt și iubire

„Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat.”

Tudor  Mușatescu

   Prostia caracterizează o persoană cu judecată mărginită, căreia îi lipsește inteligența. Dicționarele definesc Prostia drept „starea celui lipsit de inteligență sau de învățătură, starea omului prost; faptă, comportare, vorbă care denotă o astfel de stare; vorbă, faptă sau lucru lipsite de seriozitate, de importanță; fleac; absurditate, inepție”. Într-un dicționar de sinonime mai întâlnim și alte definiri: „nătângie, neghiobie, nerozie, stupiditate, stupizenie”, precum și „dobitocie, imbecilitate, prosteală, tâmpenie, prostime; gogomănie, nesocotință, idioțenie, idioție; gafă, poznă; copilărie”. Sunt nuanțe care ne ajută să putem defini mai clar Prostia, corespunzător faptei săvârșite.

   Prost este considerat, în general, omul fără judecată, nătărău, nerod, tont sau prostănac. Întâlnim deseori expresii ca: „A dat în gropi de prost ce e”, egal cu a fi nespus de prost; „Un prost și jumătate”, egal cu mai mult decât prost, foarte prost; „Prost ca noaptea”, egal cu fără pic de „lumină”, neputând a ne îndoi de prostia sa, „Prost cu diplomă”, adică mai prost decât prostul obișnuit, „Om cu minte scurtă”, adică limitat în judecată. Oricum, mai mică sau mai mare, Prostia este veșnică și nemuritoare.

   De Prostie ne izbim zilnic. Face parte din viața noastră, din „bogăția” vieții noastre, o găsim pretutindeni și este de neînlăturat. Nici nu te prea poți lupta cu ea. Armele omului deștept nu îl penetrează. Dreptate a avut dramaturgul român Ion Luca Caragiale (1852-1912), când a spus că „Proștii mor, dar prostia rămâne”. Prostia, spun unii, poate fi ereditară sau dobândită. I se poate spune unui om de la care te așteptai la o cât de mică judecată, și tocmai constați lipsa ei: „Te-ai prostit!”, adică prostie ai dobândit. Inteligența are limitele ei, prostia însă este nelimitată, de aceea este și periculoasă. În acest sens a exprimat Albert Einstein (1879-1955): „Doar două lucruri sunt infinite: universul și prostia umană; iar de cea din urmă sunt foarte sigur”.

   Oamenii inteligenți nu pot fi proști, dar pot da dovadă, în unele momente ale vieții, de naivitate, ingenuitate, o slăbire din chingile binemeritatei rațiuni, când pot face și prostii. Uneori le este teamă de aceste momente ce se pot ivi în viață și se simt jenați de modul în care acționează la apariția lor. Când se ivesc aceste momente? Când sunt prea îngăduitori, când lasă o ușiță deschisă a sufletului. Se pare, că în acele momente, un impuls, o grabă, îi face să nu cugete prea mult. Da, oamenii inteligenți se mai și copilăresc și se simt bine în acele momente. Este poate o refulare a încordării și a seriozității lor?

   Profesorul, politicianul, filozoful chinez Confucius (551 î. H.-479 î. H.) remarca că „Proștii se plâng întotdeauna că nu sunt cunoscuți de suficienți de mulți oameni, înțelepții se plâng că nu cunosc suficient de mult oamenii”, și atunci, când prind a vorbi, proștii vorbesc mult, debitează prostii, devin stăpâniți de îngâmfare. Se laudă cu ce au făcut, cu ceea ce sunt în stare să facă, fiindcă așa este Prostia, întotdeauna caută ieșirea din anonimat. Dar mai întâlnim și proști instruiți, învățații cu de-a sila, care pot fi uneori mai proști decât cei neînvățați, fiindcă au prilejul de a da totul din ei și chiar a fabula.

   Scriitorul nostru Marin Sorescu (1936-1996) spunea că „nu este nici o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost”, cu alte cuvinte, ar mai fi loc de învățat câte ceva de la viață. Da, de ceva mai bine este întotdeauna loc, cred însă că prostia nici nu crește, nici nu scade, ci rămâne constantă, strâns legată în chingile ei. Cel mult i se poate lipi, cu timpul, viclenia.

   Faptul că prostia o întâlnim des și mai peste tot, ne face să ne amintim de istorisirea „Prostia omenească” a scriitorului nostru mult îndrăgit Ion Creangă (1837-1889), în care povestește întâmplările hazlii ale unui om plecat de acasă, la gândul că numai în familia lui se găsește Prostia. Pe scurt, omul acela locuia împreună cu soția sa – „prostuță”, cu copilul celor doi și cu soacra, tot atât de… prostuță, ba chiar poate mai ceva. Plecat de la lucru, de cum sosește acasă, este înspăimântat de prostia celor două femei care țipau și se văicăreau că pruncul va putea muri din cauza drobului de sare de pe horn care putea fi lovit de vreo pisică și-i va putea cădea copilului în cap, fără să se gândească că drobul putea fi luat de la locul său și pus într-un loc sigur. Enervat, pleacă de acasă, zicându-le: „Bre! mulți proști am văzut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în toată lumea! Și de-oiu găsi mai proști decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba”. Și plecând, avea să afle că nici în lumea mare nu este scutit de prostia omenească. De-a lungul călătoriei sale, drumețul întâlnește – după spusele lui – oameni „fără cap”: unul care se chinuia să bage soarele în casă pentru a avea lumină; un morar care încerca să scoată carul afară din casă fiindcă acolo îl lucrase însă ușile fiind strâmte nu-i dădeau voie să-și ducă până la capăt misiunea; un alt tont care dorea să zvârle niște nuci în pod și nu știa cum să facă, iar ultimul prost avea de gând, dar nu știa cum, să urce vaca pe-o șură (construcție anexă pe lângă o gospodărie rurală, în care se adăpostesc vitele), acolo unde aruncase fânul. În urma acestor întâlniri omul se întoarce acasă și rămâne să-și petreacă timpul lângă ai săi, pe cari-i socotește mai „cu duh”, adică mai puțin proști decât cei văzuți în călătoria sa.

   Mult mai aproape de zilele noastre, filologul, eseistul român Petru Creția (1927-1997) făcea, într-un eseu, portretul omului prost, spunând că „prostia se hrănește din puținul ei și se regenerează din propria substanță, rămânând mereu egală cu sine […] Prostia produce aproape întotdeauna manifestări aberante și nocive în ordinea moralității. Neștiind ce statut are și ce loc i se cuvine, prostul se amestecă unde nu-i fierbe oala, încurcă ițele, crezând că le descurcă, se face purtătorul celor mai imbecile prejudecăți, debitează, cu autoritate, cele mai uzate locuri comune, este bănuitor și susceptibil, neștiind de glumă, imaginează conspirații universale și vorbește ca un profet, mai și găsind cine să-l creadă; neavând îndoieli, devine dogmatic și tinde să facă din maxima acțiunii sale o lege universală. Și, neștiindu-și lungul nasului, e adesea peste măsură de obraznic…”.

   Și mai scria Petre Creția în acei ani de după așa-zisa noastră revoluție (1989): „Îi mai țineți minte pe activiștii obtuzi, trufași și brutali care umpleau ierarhia chinuitei noastre vremi de până mai ieri? Și nu-i simțiți cum mișună încă printre noi, travestiți, multiplicându-se zgomotos ca legiuitori și autoritari ca guvernanți, trezind ecouri de prostie de-a lungul și de-a latul țării, răscolindu-i întunericul și ura pe care o emană întunericul?”

   Da, sigur că simțim, simțim continuu și ne întrebăm până când vom fi condamnați la această simțire? Doamne, zic, am rămas pe loc, nu am evoluat, aceiași oameni în politică, cu aceeași mentalitate! Gândirea comunistă a pătruns în fibrele adânci ale gândirii multor indivizi care, au țesut o rețea peste oamenii cinstiți ai acestui popor, rețea prin care-și infiltrează ideile și urmăresc interesele meschine. Ei sunt cei care au creat sistemul mafiot – un tot organizat, un ansamblu de indivizi periculoși ce apără interesele celor care au fost și care mai sunt încă… „La vremuri noi, tot noi”, spunea despre politicieni, distinsul nostru Caragiale, cuvinte care corespund întocmai vremii actuale.

   Îmi vorbea bunăoară, zilele trecute, cineva, că în politică ne inundă prostia, vulgaritatea, agresivitatea și fudulia, amintindu-mi de proverbul românesc: „Prostul până nu-i fudul, parcă nu e prost destul”. La urma urmei de ce ne mirăm și ne revoltăm atât? Pe lângă oamenii inteligenți din politică – fiindcă sunt și din aceștia, dar puțini – se înghesuie neghiobii. Ei sunt cei mai vocali. Napoleon Bonaparte spunea, la vremea sa, că „în politică, prostia nu este un handicap”, iar matematicianul Grigore Moisil (1906-1973): „legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil”.

   Un mare gânditor spunea că nimic nu e mai rău decât prostia agresivă și aceasta deoarece ea rănește oamenii, fie verbal, fie fizic. Agresivitatea este cea care de-a lungul timpului a dus la supraviețuirea specimenelor dotate cu dorința de a înfrânge rezistența, a învinge neapărat și a supune pe ceilalți, prin forță. Este un comportament învățat, experimentat și dezvoltat, imitat de multe ori în urma contactului cu oamenii agresivi sau evenimentele agresive. Nu putem uita „setea patologică” de putere a conducătorilor comuniști, modul agresiv, criminal prin care acționau pentru a-i îndepărta pe „dușmanii de clasă”, a prelua puterea, a stăpâni, uzând de viciile posesiei: discontinuitatea, violența și clandestinitatea. „La vremuri noi, tot noi!”, ar repeta Caragiale.

   Într-un text din Biblie – Iov 5:2 – scrie: „Nebunul piere ucis de mânia lui, prostul moare ucis de aprinderea lui”. Mă opresc și întreb: Fără prostie ar putea exista deșteptăciunea? Proști, fie și proști, Doamne, dar de ce așa de mulți și agresivi? Acolo, însă, unde lipsesc oamenii cinstiți, modești, prin neimplicare sau părăsire a mediului mocirlos, în locul liber sau eliberat năvălesc ceilalți, oamenii lipsiți de inteligență, obraznici și gata oricând să devină agresivi. Scăpată de sub control, trecută cu vederea, agresivitatea poate aluneca ușor spre violență. De la a gândi, a spune, la a acționa, sunt pași mici, atunci când prin cap îți zboară formula de folosire a forței pentru executarea unui ordin: „Manu militari!”. Mai mult, când acționezi cu propriul cap („Manu propria”), împins de prostie și de fudulie, îți provoci singur necazul.

   Gândirea oamenilor s-a deformat, omul a ajuns să trăiască într-o confuzie continuă în legătură cu sine și cu lumea din jurul său, uitând sau neluând în seamă valorile morale. Să sperăm că se va reuși, datorită inteligenței poporului și curajului său, să se conștientizeze valoarea practică a poruncilor din Decalog – corolar al bunul simț – , din care transcriu: „Să nu furi (6); „Să nu ucizi” (7); „Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău” (9); „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău”(10).

   Și pentru a încheia într-o notă și mai optimistă, amintesc afirmațiile oamenilor de știință, cum că universul este construit pe tiparul Binelui, că avem nevoie de o gândire optimistă care să poată inhiba agresivitatea, furia, prostia.

Vavila Popovici – Carolina de Nord