Vavila Popovici: Femeile și florile
„Uneori mi se pare că nu ești femeie, ci lumina care cade pe flori.”
Virginia Woolf
Noaptea trecută am adormit târziu. De cu seară vântul bătea cu putere, copacii se încovoiau spre pământ, norii alergau luând forme fantastice şi întunecau totul din jur. Cerul era străbătut de zig-zagul fulgerelor, după care s-a dezlănțuit o ploaie torențială. În zgomotul continuu al ploii, am adormit. Dimineața, de cum m-am trezit, m-am gândit la flori; eram curioasă să le văd cum zâmbesc în lumina soarelui.
După furtuna de azi-noapte cerul întreg este albastru, soarele a devenit roșietic, răspândește o lumină puternică. Gândul îmi fuge la mărturia unui călugăr tibetan: oamenii de la începutul vremurilor se înmulțeau cu ajutorul unei lumini ce emana din corpul bărbatului și pătrundea în matricea femeii, fecundând-o. Puterea luminii! îmi zic. Lumina materială și lumina spirituală… Dar să las gândurile și să mă bucur de ceea ce văd!
În fața casei, pe lângă tufele de lurex verzi, strălucesc grămezile rotunde de flori albe, intercalate cu cele de culoare galbenă… Alb, mult alb, culoare care ne face expansivi, puri, luminoși… Câteva flori cu petalele colorate în violet și conturate cu galben. Violetul, culoare mistică, de natura duală, compus din albastru și roșu, din înțelepciune și pasiune, emoționează, trezește simțurile… Dacă mă gândesc bine, contrastul este prezent în oricare spațiu ne învârtim. De ce, în special nouă femeilor, ne plac tablourile, încăperile colorate cu pereți colorați, obiecte divers colorate? Ne plac îmbinările culorilor armonioase, combinarea, dispunerea, armonizarea lor în tonuri și nuanțe diferite care să impresioneze simțurile, să nască emoții puternice…
Nu în zadar se susține sintagma „Marile genii s-au născut la țară”. Se spune că spațiul cromatic variat asigură o dezvoltare mentală superioară, iar viteza de memorare crește simțitor în astfel de spații…
Mai jos, în jurul cutiei cu scrisori strălucesc florile mici, gingașe, colorate în alb, roz și roșu. În spatele casei îți fură privirea florile de piatră, divers colorate: alb, roșu, galben, portocaliu, mov. O! mi-am zis, dacă viața ar fi un covor de flori cu petale catifelate peste care să poți călca cu ochii îndreptați spre cerul albastru, cu mâinile ridicate în semn de rugăciune…
Trag în piept mireasma blândă a florilor, adusă de un vânticel vălurat prin preajmă. Aerul lui cald, unduitor, îmi dă o stare de plăcută amețeală.
Câteva păsări ciripesc, cântă legănându-se pe ramuri. Din gâtlejurile lor mici țâșnesc triluri în cinstea primăverii sosite. Razele soarelui vibrează precum râsul îngerilor fericiți printre ramurile arborilor cu mici frunzișoare verzi (ah! verdele, principiul creator!) și muguri fragezi, gata să se desfacă… Pământul se bucură, respiră…
Totuși e rece, mă retrag în casă, mă așez la computer. Aș vrea să scriu ceva, ceva despre neliniștea acestui anotimp, despre flori și despre femeile care, după spusele lui Marquez, întrețin neliniștea lumii.
Despre flori cred că numai femeile pot vorbi mult și frumos… Când mirosim o floare simțurile ni se trezesc, se amplifică, voluptatea ființei noastre se demască… Fiecare femeie preferă o anumită floare, un anumit parfum… Cred că s-ar putea ghici temperamentul, rafinamentul femeii după florile și parfumurile care îi plac… Femeile, da, femeile fac lumea mai frumoasă, mai plină de farmec și frenezie! Cineva a explicat în felul lui alegoria biblică cu coasta lui Adam: Dumnezeu ar fi scos un genom, o garnitură cromozomială completă, împreună cu celula germinativă corespunzătoare și astfel a făcut-o pe Eva… Pe semne că Eva era necesară acestei lumi pământene! Adam trebuia să-și manifeste iubirea cu care fusese înzestrat!
Grecii l-au avut pe Eros printre primele divinități; nu orice Eros era frumos și vrednic de laudă pentru ei, ci numai acela care îi învăța să iubească frumos. Afrodita n-ar fi putut exista fără Eros! Și erau două Afrodite, ca două surori, una protectoare a iubirii instinctuale și alta a iubirii spirituale. Cine iubește, spuneau ei, grecii, chiar dacă ar călca un jurământ, este iertat de zei. Asta trebuie s-o știe deopotrivă, și femeile, și bărbații, îmi zic. Meditau mult asupra dragostei trupești și a celei sufletești, considerând că bărbatul trebuie să aibă o dragoste statornică; odată ofilită floarea trupului ce a iubit, dragostea „zboară și dispare”, dar cel care iubește însușirile sufletești ale femeii, rămâne în iubire întreaga viață, „ca unul care se contopește cu ceea ce este permanent…”
Pentru prima Afrodită exista cuvântul Amor, pentru care Eminescu a încercat să dea o definiție : „Ce este amorul? E un lung / Prilej pentru durere / Căci mii de lacrimi nu-i ajung / Și tot mai multe cere. / De-un semn în treacăt de la ea, / El sufletul ți-l leagă, / Încât să n-o mai poți uita, / Viața ta întreagă… Dispar și ceruri, și pământ / Și pieptul tău se bate, / Și totu-atârnă de-un cuvânt / Șoptit pe jumătate…”
Da, femeia trebuie iubită, cu toate capriciile ei! Să ne amintim de Teodora, amanta lui Împăratului Iustinian, devenită soție și apoi regină. Cu toate defectele ei, Iustinian a iubit-o, i-a suportat cu răbdare filozofică capriciile…
În general, bărbatul trebuie să apere cu forța lui, ceea ce femeia creează cu mâinile, pântecul și fantezia sa. Femeia naște, femeia dăruiește lumii cel mai frumos și prețios dar – copilul, femeia devine mamă! Femeia este cea care păstrează vie flacăra credinței în Dumnezeu; ea este cea care se roagă din inimă Domnului, în aceste vremuri tulburi… Nu credeți? Intrați în biserici și veți vedea!
„Toate popoarele civilizate au respectat femeia”, scria Jean-Jacques Rousseau. Și când ne gândim că astăzi mai sunt femei care nu pot fi văzute pe străzi, care trăiesc oarecum în altă lume, o lume a lor, se ocupă numai de copii, de flori, de animale și păsări, își ascund frumusețea, iar bărbații nu pot și nu au voie să le admire…
Privesc grația plină de voluptate pe care o au florile și gândesc că este aidoma grației femeilor. Când așteaptă vizita insectelor, florile își colorează petalele cu nuanțe diferite, și trimit în jur parfumuri îmbietoare. Femeile nu fac la fel? Își înfrumusețează trupul cu diferite creme, cosmetice, se îmbracă cu rochii colorate, de multe ori având imprimeuri cu flori, aruncă priviri cuceritoare, ochii le strălucesc ca niște lămpi aprinse din lumina sufletului… Acel moment în care un bărbat și o femeie schimbă în tăcere o privire pe care nu o vor putea uita niciodată… Nu se schițează nici un gest, nu se pronunță nici un cuvânt și totuși nici un dicționar n-ar putea traduce intensitatea iubirii pe care și-o dăruiesc telepatic!
Artiștii, scriitorii, de secole încearcă să redea, fiecare în felul său, frumusețea, minunăția și ciudățenia aspectului diferit al florilor precum și al femeilor, prospețimea, coloritul divers al florilor și al trupurilor femeilor, formele diferite ale frunzelor și petalelor, ale sânilor și șoldurilor femeilor… Misterul pe care-l dezvăluie fiecare floare, fiecare femeie, îi atrage și îi determină pe bărbați să le dorească apropierea, prietenia, dragostea… Numai prin dragoste sinceră și curată putem dobândi virtutea mult râvnită! Nu spunem noi românii: este frumoasă ca o floare? Sau: floarea asta este gingașă ca iubita mea?
În mitologia greacă se mai povestește despre Hesperide, trei nimfe, surori, care stăpâneau o grădină cu mere de aur… Ce poate fi mai fermecător decât o ambianță de femei frumoase, fructe proaspete și flori?
Se știe că florile simt mai mult decât animalele și decât noi, oamenii. Cu aceste gânduri mă apropii de o floare, o sărut în semn de prietenie, de dragoste! Va simți și va fi fericită!
__________________
(Din vol. I de Articole și eseuri, editat în 2012)
Vavila Popovici – Carolina de Nord
