Cuvânt și iubire

„Nu ești bun de nimic, dacă ești bun doar pentru tine.” – Voltaire

   Principalele trăsături ale societății de astăzi – nu am greși dacă am spune că sunt egoismul, obrăznicia, impertinența, lipsa credinței. A gândi asupra acestora, înseamnă a filozofa, înseamnă să-ți întorci ființa pe o parte și alta până la durere, pentru a înțelege lumea în care trăiești. Și faci acest lucru având curaj. Te frământă problemele acestei lumi și uneori, culmea,  realizezi că ai pierdut timp în zadar, nereușind să găsești o formă de echilibru a omului în această lume. Și totuși conștiința ta nu te lasă să ieși din această sferă a frământărilor, continui să judeci, să adâncești situațiile ivite și încerci, în continuare să înțelegi, să găsești justificări, uneori poate și remedii. Frumos spunea Noica: „Dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă va plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima și mintea, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură, veți întâlni cândva filosofia”.

   Gândul mi-a fugit în aceste zile la filozoful francez Emmanuel Lévinas (1906-1995) născut  într-o familie evreiască tradițională din Lituania, crescut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg și Freiburg unde a asistat la cursurile lui Husserl și ale lui Heidegger. A fost unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța – studiul experienței și a modului în care trăim – , un filozof strălucitor al secolului XX, ce se afirmase dintru început ca un gânditor original printr-o etică fenomenologică originală centrată pe figura Celuilalt și a alterității. Realizând mediul în care ne ducem traiul alături de ceilalți, adică într-o lume a singurătății și alienării, a indiferenței și egoismului, a prezentului dând uitării trecutul, Lévinas a propus deci, redescoperirea Celuilalt, a unei lumi fundamentate pe grijă și altruism.

   Unii au spus că Lévinas a făcut literatură în filozofie. Temele cărților sale sunt cele ale libertății în general, adevărului, dreptății, libertății de expresie, afectivității; de asemeni – hrana omului consumator fizic și spiritual, bucuria zilei de mâine, dragostea de viață, casa, familia, munca. L-a înțeles și l-a admirat pe Dostoievski care considera că fiecare este vinovat pentru celălalt. Și, cred că este adevărat! Dacă căutam firele vinovăției celui care a greșit, le găsim legate de noi, ceilalți.

   Revenind la definirea fenomenologiei, putem spune că termenul este derivat din grecescul „phainomenon”, însemnând aspect, este studiul aparițiilor spre deosebire de realitate, avându-și rădăcinile în trecut, în „Alegoria peșterii”  a lui Platon și de asemenea în filozofia hindusă și budistă. Mulți filozofi au avut contribuții de-a lungul vremurilor asupra dezvoltării acestei teorii. Părăsirea oarecum discretă a filozofiei Greciei s-a simțit încă din „Teoria intuiției în fenomenologia lui Husserl”. Extinderea, dominația „Theoriei” îl neliniștea pe Lévinas. Mai mult decât oricare altă filosofie, fenomenologia, pe urmele lui Platon, trebuia să fie „lovită de lumină”. Acuzația, la început timidă – greu fiind să înalți un discurs filozofic asupra luminii, ideea platoniciană a Binelui fiind aflată mai presus de Ființă – dar, înaintând în lucrare, se putea vedea că etica nu mai proiecta înspre neutralitatea binelui, ci spre aproapele, iar ceea ce era esențial nu mai era lumina, ci fecunditatea sau generozitatea.

   În „Cartea străină: O filozofie a tandreții”, Andeea Deciu, profesor universitar român, acum profesor de teoria literaturii în Statele Unite, analizând scrierile filozofului Lévinas, scrie: „Celălalt există pentru mine, susține filozoful, ca figură, chip, sfâșiind orizontul subiectivității mele prin simpla sa apariție. Chipul Celuilalt e vizibil și totuși evanescent, accesibil, dar intangibil. Prezența sa are menirea de a pune însăși existența mea sub semnul întrebării, de a mă obliga să înțeleg mai întâi alteritatea care mocnește înăuntrul meu, înainte de a încerca măcar să mă apropii de cel din fața mea. În relația față-în-față cu Celălalt siguranța mea de sine dispare și apare posibilitatea ca eu să îi fac rău Celuilalt, să greșesc față de el. Conștiința de sine reprezintă, după Emmanuel Lévinas, această conștientizare a prezenței Celuilalt, precum și a pericolului pe care îl însemn eu pentru el. A vedea un chip înseamnă deja a auzi o poruncă morală: « Să nu ucizi! » E evident, așadar, că pentru Lévinas crima, ororile Holocaustului ori ale Gulagului au fost făptuite de făpturi amorale, pentru care cei din camerele de gazare ori din fața plutonului de execuție nu aveau chip”.

   În lucrarea lui Emmanuel Lévinas „Totalitate și infinit: eseu despre exterioritate” (1999) se remarcă viziunea lui: „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea infinitului nu este așadar o considerație teoretică. Ea se împlinește în rușinea în care libertatea, în același timp în care se descoperă în conștiința rușinii, se și ascunde în rușine”.

   În cele din urmă Lévinas scrie: „Grija zilei de mâine, foamea și setea își râd de libertate”.  Sigur că aceste dureroase, triste constatări nu puteau fi elaborate decât din mintea unui om care a cunoscut ororile vieții, a fugit de ele cât s-a putut, și a meditat profund asupra lor. Conștiința i-a vorbit! Fiindcă există o dimensiune socială a omului, absolut necesară individului uman. Orice om se naște dintr-o societate care-i preexistă, despre care se poate susține că-i este ca și familia, un fel de matrice spirituală, un „spiritualis uterus” – după călugărul dominican, filozoful Toma din Aquino (1225-1274) – dar și după filozoful-poet român Lucian Blaga (1895-1961) care a definit-o în modul următor: „Această matrice reprezintă identitatea cu sine însăși a românismului în cursul veacurilor; ea constituie permanenta și puterea noastră, în aceeași măsură ca plasma germinativă; ea e porțiunea noastră de „omenească veșnicie” în succesiunea necurmat împrospătată a generațiilor. Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot așa de mult ca sângele și graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge și poporul”.

   Societatea îndeplinește astfel o dublă funcție: integratoare datorită căreia individul se află în mijlocul semenilor săi, și umanizatoare în sensul că omul devine om adevărat, sau cum ar spune filozoful idealist italian Giovanni Gentile (1875-1944): „Omul, este om întrucât se face om”, numai dezvoltând niște activități specifice intelectuale, afective, volitive pe terenul socialului, ele punând problema etică, în primul rând: cea a alterității, a raportului individual dintre Eu și Celălalt.

   Dacă este adevărat că numai viața socială îl face pe individ să beneficieze de experiența celorlalți, s-au pus câteva întrebări: „În cadrul raporturilor interindividuale, fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare ego întâlnește și intră în relație cu un alter ego, acesta se poate numi conflict?” Și răspunsul a fost: „Fără îndoială. Și, mai ales, conflict esențial pentru lumea noastră. Dar, în același timp, un conflict care devine un adevărat examen moral al socialității omului, îl putem ocoli? Nicidecum. Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenței noastre”.

   Emmanuel Lévinas a îmbogățit discuția despre identitate introducând un nou concept, și anume, cel de Alteritate, aceasta fiind natura Celuilalt. Conceptul se referă la cum și cine este celălalt și reprezintă starea de a fi diferit de identitatea Sinelui.  Problema este complexă, s-au ocupat mulți de ea, unii susținând că este o abatere de la platonism care l-a antrenat pe Levinas în „orbita filozofiei anarhice post-moderniste”. Poetul, eseistul Ștefan Augustin Doinaș (1992-2002) a făcut o analiză profundă, la sfârșitul căreia se întreabă: „Cum să interpretăm alteritatea? Ca un blestem de neocolit al condiției umane sau ca o șansă de afirmare a individului?”. Ea existând, cred că nu o putem neglija, cred că trebuie să ne determine s-o acceptăm, să ne liniștească, să ne dea încredere în forțele noastre, curaj și putere în desfășurarea vieții.

   Ne întrebăm cine nu a fost mișcat când a văzut imagini unice, am putea spune, mulțimea adunată în Piața Victoriei din Capitala României în aceste zile fierbinți? Expresia vie a „Eu și Celălalt”! Cum să nu te emoționezi văzând pe ecranele televiziunilor sute de mii de oameni în stradă, unul lângă altul și să nu empatizezi cu ei – Ceilalți – care și-au exprimat dorința pentru un trai al copiilor într-o societate mai curată? Cum să nu empatizezi cu Ceilalți când vezi cum credința și speranța îi unește? Pe toți acei oameni, tineri, bătrâni i-a scos în stradă din casele lor calde sentimentul pe care îl au asupra moralității acestei acțiuni – conștiința. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.

   Deie Domnul să rămânem uniți: fiecare dintre noi cu celălalt de lângă noi! Și cum să nu te înfiorezi când vezi cum se oferă flori jandarmilor iar jandarmii – bomboane copiilor; când vezi puterea iubirii care i-a pus în genunchi pe caldarâmul rece, înghețat, rugându-se și sperând în schimbarea politicii, pentru îndepărtarea corupției materiale dar și a celei sufletești; când auzi imnul țării tale cântat de toată mulțimea și fluturând steagul țării tale? Am văzut, am simțit cum fiecare empatiza la rândul său cu Celălalt, empatia însemnând altruism, transfuzia doleanțelor și speranțelor Celuilalt, despre care voi scrie , probabil, altădată.

   Cuvântul „empatie” nu apare în Biblie, însă Scripturile fac referire în mod indirect la această calitate. Apostolul Petru i-a sfătuit pe creștini „să împărtășească aceleași sentimente, să aibă afecțiune frățească și să fie plini de o tandră compasiune” (1 Petru 3:8). Poate unii ar avea de învățat măcar la bătrânețe acest sfat.

   Să ne hrănim în continuare cu empatie și speranță!

 Vavila Popovici – Carolina de Nord