Gheorghe Constantin Nistoroiu – Dascăli români discipoli ai marilor Dascăli sfinți dacoromâni: VASILE cel Mare-GRIGORE de Nazianz-GRIGORE de Nissa-IOAN Gură de Aur.
„Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă…
Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.”
(IISUS HRISTOS-Mântuitorul lumii)
„Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gândurile,
inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că
scrierile Părinţilor sunt călăuză nerătăcită către cer,
mărturisită de cerul însuşi.” (Sfântul IGNATIE Briancianinov)
Dumnezeu l-a creat pe Om, dându-i Chipul Său şi făcându-l astfel fiinţă şi persoană ortodox-religioasă. Prin această genă religioasă Omul poate uni în sine lumea pământească cu cea cerească. Prin natura religiozităţii sale, aşadar, Omul este liber, dar dependent de existenţialitatea şi cunoşterea lui Dumnezeu, Teologie care implică totodată propria cunoaştere, dar şi cunoaşterea universală.
Trăirea religioasă trebuie să se manifeste permanent, viu, plenar, deopotrivă: intern şi extern.
Teologic, numai prin sinele său religios, hristic şi ortodox, Omul precreştin şi creştin poate răspunde la toate întrebările prime, secunde şi ultime ale Existenţei necreate, veşnice-Natura dumnezeiască, precum şi a existenţei şi finalităţii sale întru raportare la infinit.
Cuvântul lui Dumnezeu naşte Teologia Ortodoxă-Învăţătura şi Educaţia religioasă-care, pune bazele Învăţăturii şi Educaţiei universale.
Etimologic, termenul educaţie, vine din protodacul: educo,-are, însemnând arta de a-l conduce pe om prin creaţie.
„Sensul existenţei,spunea Mircea Eliade, şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea cândva că singura datorie a statului este de a îngădui şi ajuta pe om să creeze.” (Mircea Eliade, România în eternitate, citat de Bogdan Munteanu în, Permanenţe Europene-Rosturi Româneşti. Editura Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 155)
Noţiunea traco-getă de dascăl, Daskalos–desemnează pe cel hărăzit să devină Învăţător-Model-Călăuzitor-Conducător, pentru sine, pentru discipoli şi pentru semeni.
Dascălul dacoromân trebuie să aibă conştiinţa misiunii sale creştine, pentru a iniţia procesul profund spiritual de autoeducaţie, evidenţiindu-şi astfel personalitatea sa creatoare.
Sub nimbul sferei de Dascăl se bucură: mama, bunica, preotul, monahul, duhovnicul, poetul, scriitorul de geniu, filosoful, profetul, mărturisitorul, artistul, conducătorul şi sfântul.
Dincolo de calităţile deosebite ale Învăţătorului, Dascălului: chip luminos, înfăţişare plăcută, frumoasă chiar, structură armonioasă, sinceritate, smerenie, evlavie, bunătate, blândeţe, curaj, răbdare, umor, optimism, profesionalism, care se răsfrâng în corola luminii, cognitiv, afectiv, voliţional, trebuie să-şi asume virtuţiile creştine: credinţa-nădejdea şi dragostea, pentru a se împlini vocaţional şi misionar, astfel ca prin harul primit să poată sluji, educa, făuri, creşte, conduce, împlini, desăvârşi.
Razele dascălului creştin se aprind, cresc şi strălucesc din şi prin Lumina Logosului-DASCĂLUL absolut al dumnezeirii-Iisus Hristos, Care a făcut din Evanghelia Sa, cea mai înaltă Şcoală de pe Pământ şi din Cer-Academia Ortodoxă Creştină Universală Absolută.
Mântuitorul omenirii a condus şi conduce Şcoala Evangheliei Sale ca PROFET-ARHIEREU şi ÎMPĂRAT.
Ca Profet a împlinit profetismul tuturor timpurilor situîndu-se pe treapta dumnezeiască, dăruind prima învăţătură religioasă şi morală prin excelenţă, vie, veşnic nouă şi permanent superioară, peste Care şi-a răsfrânt pilda vieţii Sale sfinte şi curate sub savoarea minunilor.
Iisus Hristos-fiind Adevărul adevărat ne-a dăruit: Învăţătura religios-morală cea mai înaltă şi cea mai frumoasă la modul veşnic şi absolut.
Sub aspect religios ne-a învăţat că este Fiul lui Dumnezeu-Care este Duh-suma desăvârşirii şi Dragoste-suma dumnezeirii.
Omul, primind ontologic, prin actul Facerii, Chipul lui Dumnezeu, astfel că din punct de vedere moral, oamenii sunt fraţi şi fii ai Tatălui Ceresc. Ce-i care se revendică evident.
La Întruparea Fiului lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt din Fecioara Maria are loc a doua şi ultima Facere, Refacerea omului sub chipul lui Hristos, sub chipul dragostei: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35)
Înalta Învăţătură profetică absolută a Mântuitorului, ca să devină pe deplin dumnezeiască şi pururea izbăvitoare trebuia să treacă prin vocaţia mesianică a Suferinţei şi a Iubirii, prin Amvonul Golgotei Pătimirilor şi al Jertfei supreme-asumată de Arhiereul Adevărului veşnic.
Mântuitorul devine în acelaşi timp Marele Preot-Dumnezeu şi Jertfa sfântă-Omul, substituindu-se astfel omenirii pentru a o putea răscumpăra, renaşte, înnoi şi îndumnezeii.
Jertfa Sa a fost/ este de bunăvoie, reală, totală, universală, sfinţitoare şi prisositoare.
Pentru a se ajunge la Dragostea dumnezeiască, Iubirea trebuie întotdeauna să fie însoţită de Adevăr şi Libertate, puterile maxime care legitimează Dreptatea, Iertarea, dobândidu-se astfel impunătoarea Autoritatea a preamăririi de Împărat ceresc-Împărat al tuturor Împăraţilor, Demnitate conferită de Numele Său, de Tatăl Său, de Profeţii şi Sibilele lumii dace, de Faptele, Minunile, Suferinţa, Răstignirea, Învierea, Înălţarea, Biserica, Pronia, Parusia şi Judecata de Apoi.
Prin Întreita Sa slujire de Profet, Arhiereu şi Împărat, Iisus Hristos deci, prin învăţătura, minunile, patimile, Crucea şi biruinţa Învierii Sale a săvârşit actul dumnezeiesc al Mântuirii Omului, dând putinţă tuturor celor ce vor, pot, luptă şi doresc să o împlinească, prin şi sub călăuzirea Dascălilor, Ucenicilor, Sfinţilor, Aleşilor lui Dumnezeu.
Sfinţii Dascăli Dacoromâni au ţesut în faldurile misticii cugetului lor gândul alb, vorbirea aleasă şi scrierea cu mireasma sacralităţii, ca în cuprinderea lor să se reverse aroma limbii liturgice a protodacilor din care au odrăslit Cântarea Cântărilor, Psaltirea, pisaniile Voievodale, hrisoavele domneşti, poemele regale, vechile cazanii, cultura ortodoxă.
Peste vocea de clopot a primului mare Dascăl bisericesc Vasile cel Mare, răsunau paşii Mântuitorului în cadenţa serafică, care resfira nesfârşirea eterului.
Sfântul Vasile cel Mare entuziasmat de autorul Genezei, îşi începe astfel Omilia I-a la capitolul I, versetul I al Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.”
„Minunea gândului acestuia îmi opreşte cuvântul. Ce să spun mai întâi? De unde să-mi încep tâlcuirea? Să vădesc deşertăciunea învăţăturii filosofilor profani sau să laud adevărul învăţăturii noastre?
Multe au grăit filosofii elini despre natură, dar nici una din ideile lor n-a rămas neclintită şi nerăsturnată; totdeauna ideile celui de al doilea au surpat ideile celui dintâi, aşa că nu mai e nevoie să le vădesc eu deşertăciunea lor; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii.
Aceşti filosofi, necunoscând pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională; ci ideile lor despre facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elemetelor lumii cauza creării universului…
Ce frumoasă orânduire de cuvinte! A spus mai întâi: „la început”, ca să nu socotească unii că lumea este fără de început. Apoi a adăugat: „a făcut”, ca să arate că ceea ce a făcut este o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu.” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron. Traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru. Ed. Sofia. Biserica Ortodoxă, Bucureşti-2004, p. 14-15)
Sfântul Grigorie de Nazianz cu emoţia trăirii peste al cărui chip curat se prelinge lacrima surâsului ne aţinteşte privirea cu luare aminte asupra fenomenului Întrupării Domnului:
„Căzut de la harul lui Dumnezeu, omul începe, prin veacurile în curgere, să se afunde, treptat-treptat, în păcat; Dumnezeu vrea să-şi salveze opera lui cea mai de seamă şi de aceea intervine, ca un pedagog, când prin sfaturi, când prin mustrări, când prin pedepse, dar boala se tot întindea şi leacurile nu aveau puterea corespunzătoare; în cele din urmă, când boala este la culme, s-a simţit nevoia unui leac mai puternic, unui ajutor mai mare şi leacul şi ajutorul este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. Începe Iconomia, apare nevoia Întrupării Fiului lui Dumnezeu, care vine acum la propriul său chip şi care se face om întru toate, afară de păcat.
Dumnezeu păşeşte în lume ca „prin cel asemenea să cureţe pe cel asemenea:” (Sf. Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice. Traducere din lb. greacă, studii şi note: pr. dr. Gheorghe Tilea. Ed. Herald, Bucureşti-2002, p. 13)
Sfântul Grigorie de Nyssa ne dă un semn vestitor, premonitoriu, izvorât din nimbul miracolului, oprindu-se tot la momentul Celei de-a doua Faceri, cel al Naşterii, al Întrupării Domnului, zămislit peste tărâmul mirabil al Fecioarei Maria, adumbrit doar de lumina Duhului Sfânt: „Fiindcă neamul omenesc nu era cu putinţă altfel să fie izbăvit de atâtea rele, Marele Împărat al nepătimirii a schimbat propria Lui slavă cu viaţa noastră. Şi aşa, curăţia întră în mizeria noastră, dar mizeria nu întinează curăţia, precum spune Evanghelia că „lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 5). Căci se risipeşte întunericul prin venirea razei de lumină şi nici soarele nu este înnegrit de beznă. Ce este muritor este înghiţit de viaţă, precum spune Apostolul (2 Cor. 5,4), dar Viaţa nu este nimicită de moarte. Ce este stricat se izbăveşte împreună cu ce este nestricăcios, însă stricăciunea nu se atinge de nestricăciune. De aceea, se săvârşeşte o împreună-cântare a întregii zidiri, toţi înălţând Stăpânului zidirii o doxologie într-un glas, în care toată limba celor cereşti, şi a celor pământeşti, şi a celor de dedesubt strigă că „Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl!”, care este binecuvântat în vecii veciilor. Amin!” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Praznicele Împărăteşti. Traducere din lb. greacă veche Ierom. Agapie Corbu. Ed. Sf. Nectarie, Arad-2010, p. 42)
Sfântul Ioan Gură de Aur-Patriarhul Constantinopolului şi al întregii lumi, prin plăsmuirea sublimă a grăirii sale cu adevărat de aur, răsfrântă peste vatra de faimă universală, transmiţând o vibraţie cosmică a perfecţiunii comuniunii, ne îndrumă să luăm aminte la noţiunile de putere şi de slavă: „Sfântul Împărat Constantin cel Mare (324-337), când câţiva oameni au aruncat cu pietre în statuia lui iar alţii l-au îndemnat să-i pedepsească, spunând că a fost distrusă complet faţa statuii, şi-a ridicat privirea, a zâmbit netulburat şi a spus: „Văd că n-am nici o rană. Şi capul şi faţa îmi sunt neatinse.” Auzind răspunsul lui, aceia care îl îndemnau să-i pedepsească pe vinovaţi s-au înroşit de ruşine şi au tăcut.
Dacă împăratul Constantin cel Mare a câştigat atâta preţuire de la oameni pentru cuvintele acelea, gândiţi-vă cât la cinstit iubitorul de oameni Dumnezeu! Căci adevăratul stăpânitor este cel care-şi poate înfrâna mânia, invidia şi iubirea de plăceri, cel ce ţine legea lui Dumnezeu, cel ce-şi păzeşte mintea liberă şi nu lasă patimile să-i cuprindă sufletul. Pe un astfel de om cu mare plăcere l-aş vedea conducător al întregii lumi. Pentru că cel care cârmuieşte cu cugetul peste patimile sufletului, lesne va putea să-i conducă pe oameni după legea lui Dumnezeu, cu dreptate, iubire de oameni şi jertfire de sine. Dimpotrivă, conducătorul care este rob al patimilor şi al plăcerilor, nu numai că este batjocorit şi scârbit de oamenii pe care-i conduce, dar nici nu-şi poate exercita cum trebuie puterea. Şi, adevărat, cum îi poate conduce pe alţii de vreme ce nu se poate conduce pe sine?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieţii. Traducere din lb. greacă de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu. Ed. Cartea Ortodoxă-Egumeniţa, Galaţi, p. 182)
Sfântul Grigore Palama, din cerdacul tărâmului mustind de miracolul intrat în legendă ne ţese cu suveica gândului statornicia cuvântului sortit spre veşnică pomenire, ctitorind lăcaş rugăciunii pure şi amvon inimii curate.
„1. Dumnezeu este Binele în sine, Mila însăşi şi o Bunătate fără margini, sau mai bine zis El cuprinde această nemărginire şi El este mai presus de orice nume şi de orice descriere. Nu există altă cale de a dobândi mila Lui, decât unirea cu El. Omul poate să se unească cu Dumnezeu împărtăşind, pe cât este cu putinţă, aceleaşi virtuţi sau prin acea legătură tainică care se face prin rugăciune…
Când unitatea minţii devine treimică, fără să înceteze de a fi una, atunci mintea se uneşte cu Monada treimică supremă, închizând amăgirii toate ieşirile ei, stăpânind trupul, lumea şi pe stăpânul acesteia.
Mintea se desface astfel în întregime din legăturile lor, şi este cu totul în sine însăşi şi în Dumnezeu, bucurându-se de fericirea duhovnicească care izvorăşte din ea câtă vreme rămâne în starea aceasta.
Unitatea minţii devine treimică, rămânând totuşi mereu una, atunci când mintea se întoarce spre sine şi se înalţă din sine însăşi la Dumnezeu…
Mintea este, de asemenea, lucrarea (energia) minţii ce constă în idei şi concepte (înţelesuri). Ea este, în egală măsură, puterea care produce acele urmări şi pe care Scriptura o numeşte „inimă”; ea este împărăteasa puterilor noastre, cea care pune temei însuşirii noastre de suflet raţional.” (Cuvânt despre Linişte. Scrieri ziditoare despre Lucrarea Mântuitoare. Ed. Herald, Bucureşti-2002, p. 117-119)
Sfântul Grigorie Sinaitul, cu înfăţişarea târnosită peste timp, aidoma Icoanei vii a Mântuitorului răsfrântă peste apa mării, peste care îl îndemna pe Petru să vină la El, tăind cutezător valurile veacurilor ne învaţă modul cum trebuie să ne stăpânim permanent mintea.
„Să ştii că nimeni nu poate să stăpânească mintea de unul singur, dacă ea nu a fost ţinută în frâu mai înainte de Duhul, căci ea este nesupusă. Nu că mintea ar fi nestatornică din fire, ci din pricina lipsei de grijă a ajuns să se împrăştie încă de la început.
Călcarea poruncilor Celui ce ne-a născut a doua oară ne-a despărţit de Dumnezeu şi ne-a făcut să pierdem unirea cu El şi simţirea tainică a lui Dumnezeu. De atunci, mintea rătăcită şi despărţită de Dumnezeu se lasă purtată în toate părţile precum o roabă, şi îi este cu neputinţă să se oprească din rătăcirea sa altfel decât supunându-se lui Dumnezeu, apropiindu-se de El, unindu-se cu El în deplină bucurie, rugându-se la Dumnezeu neîncetat şi stăruitor, şi mărturisindu-i Lui toate păcatele noastre de fiecare zi… căci El iartă pe cei ce nu încetează să cheme numele Lui cel sfânt.” (Cuvânt despre Linişte…, op. cit., p.163)
Vasile Ţepordei (1908-2002), preot basarabean-publicist-deţinut politic-mărturisitor-supravieţuitor al Siberiei de gheaţă.
Părintele Vasile Ţepordei supranumit de pr. Gheorghe Cunescu: steagul Basarabiei româneşti şi-a dăltuit sufletul, inima, gândirea, curajul, credinţa, ruga, nădejdea, fapta, timpul, viaţa cu neprecupeţirea dragostei de Dumnezeu şi de Neam.
„S-a învrednicit să fie inima, spune Mitropolitul Antonie Plămădeală, mintea şi condeiul Moldovei româneşti de la hotarul de răsărit al Ţării. Iar pentru generaţiile următoare a fost exemplu şi îndemn.”(Antonie Plămădeală, Basarabia. Sibiu-2003, p. 160)
Am avut îngăduinţa cerului să-l prin în viaţă şi să-i audiez spiritualele conferinţe de la Muzeul Naţional de Istorie din Capitală, în care ne acoperea cu dragostea sa angelică binecuvântându-ne şi spunând: Nero al Rusiei sovietice, Stalin m-a condamnat la moarte şi m-a trimis în Siberia, în giulgiul rus etern, încremenit de gheaţă… După 8 ani a crăpat el şi pe mine m-a salvat Bunul Dumnezeul pe care-L slujesc cu dragoste şi foc toată viaţa mea.
Calităţi înnăscute de scriitor şi slujitor al Bisericii, părintele Ţepordei a fost martor, rugător, luptător, copurtător al dramei Basarabiei după primul deceniu al Unirii, când s-a reinstaurat prăbuşirea prin politicianismul veros, ideologii anticreştine şi acţiuni antiromâneşti.
În acea situaţie Vasile Ţepordei a înţeles că destinul său este legat de destinul Basarabiei, devenind un zelos militant publicist şi urcând până la treapta de mare tribun naţionalist.
„Naţionalismul este un curent social-politic…o extremă opusă internaţionalismului. Etimologiceşte, naţionalismul vine de la naţie, iar naţia vine de la nascor-a se naşte, şi înseamnă societatea oamenilor înrudiţi prin naştere. Adică de acelaşi sânge. Odată toţi uniţi într-un mănunchi, naţionalismul, aşa-zis creator, urmăreşte perfecţionarea calităţilor fizice şi psihice ale naţiei, ca astfel din sânul său să se poată ridica spirite creatoare de opere de cultură, prin care să se asigure existenţa şi propăşirea naţiei.
Aşadar, naţionalismul creator se bazează pe sentimentul de iubire. Toţi fraţii de sânge trebuie să se iubească şi numai astfel vor putea fi un singur suflet şi un singur cuget.” (Vasile Ţepordei, Scrieri Alese. Ed. Flux, Chişinău-2005, p. 141).
Ion Dumitru–Eroul de la Orel-Tula, oltean din Dolj, căpitan comandor de aviaţie a fost unul dintre marii Aşi ai Aerului pentru care şi-a manifestat întregul său curaj legendar.
Graţie demnităţii sale aureolate de curaj, credinţă, onoare şi românism care, a zguduit temerea bolşevicilor mereu înfometaţi, violenţi, cruzi şi hapsâni a fost dat afară din armată.
Irozii atei nu ştiu că Suferinţa pe creştinul ortodox îl reconverteşte, îl înobilează, îl înalţă. Suferinţa acceptată în veşmântul rugăciunii jertfelnice zguduie simţuri noi, propagă sensuri profunde, dă fioruri existenţiale, ce reface viaţa spirituală, mult mai presus de chibzuinţă.
Tânărul ofiţer smuls odios din sânul armatei începe ofensiva în câmpul mirean al facultăţilor de elită. Termină strălucitor Dreptul, fiind student eminent şi la alte trei facultăţi: Biologie, Filosofie şi Teologie. Mâna lungă cu ghearele înroşite de sânge curat a securi-tăţii îl ajunge şi-l zvârle în închisoare alături de cei mai bravi Fii ai Naţiunii. Unul dintre ei a fost chiar părintele Nicolae Grebenea pe care am avut privilegiul ceresc să-l cunosc la venerabila vârstă de un secol de viaţă. Rămăsese doar o pâlpâire de viaţă, care pe măsură ce vorbea despre Neamul său se înteţea ca o flacără ce scapără într-o mare vălvătaie de iubire pentru Dumnezeu şi pentru camarazii săi.
În Altarul celulei se împărtăşea în comuniune de suferinţă şi har, părintele cu eroul doljean, cutezând în mrejele cunoaşterii spirituale, ortodoxe privind cauzele, efectele, evidenţa şi finalitatea lucrurilor, fiinţelor şi esenţelor. Alteori ofiţerul se întorcea la atmosfera de apocalips a războiului subliniind justificat că: „…tancurile cu tunurile ruseşti au învins tancurile germane. Aceste lupte au arătat că nemţii nu pot pregăti un efort mai mare ca acesta, dar ruşii pot aduna o armată şi să facă un efort la fel sau şi mai mare, deci, logic, nemţii au pierdut războiul.
În aceste lupte-mi-a spus Ion Dumitru-unii aviatori români necăsătoriţi, voind să cruţe viaţa unor camarazi ai lor căsătoriţi, i-au rugat ca în locul lor, al celor căsătoriţi, să se ducă ei la atac, ceea ce de multe ori s-a şi întâmplat.” (Preot Nicolae Grebenea, Amintiri din Întuneric. Ed. Scara, Bucureşti-2000, p. 216-217)
Grigore Vieru (1935-2009), poet naţional. Cu maestru Vieru m-am întâlnit o singură dată în librăria Mihail Sadoveanu din Capitală. Eu eram cu braţul plin de cărţi. El singur, neliniştit, precipitat şi transpirat. L-am salutat. S-a speriat că-i cer ceva… şi l-am lăsat în pace.
Profesorul universitar Dr. Marian Enache, fost ambasador al României la Chişinău în perioada 1993-1996, parlamentar de lungă durată, judecător la Curtea Constituţională, pe care l-am cunoscut, apreciat şi pe care îl salut cu drag, se numără printre mulţimea aleasă care l-a îndrăgit pe poetul Grigore Vieru, lăsându-ne cuvinte de preţ, calde şi luminoase în articolul dedicat bardului basarabean: Un Semănător de Pace, Bucurie şi Speranţă, din care citez:
„El trăieşte scriind şi vorbind deopotrivă despre bucuria, suferinţa şi melancolia Iubirii. Iubirea ca substanţă spirituală fundamentală a oricărei întemeieri durabile.
Poezia lui esenţială nu este o scriere poetică de cuvinte, ci mai degrabă un ritual secret de iniţiere a puterii Cuvântului; ca şi vorbirea lui care e de preot dezmierdător al cuvintelor ce susură dintr-un izvor pur de iubire al sufletului său. Roua şi lacrima împreună au fost cuvintele sale rostite şi scrise în rănile noastre ancestrale. Prin ele, poetul a vindecat şi ne-a unit inimile despărţite de frigul istoriei.
Grigore Vieru, în viaţa sa pământească, a sfinţit şi propăvăduit limba română, fiind reverenţios totodată cu fiinţa şi frumuseţea celorlalte limbi şi culturi pe care le-a cunoscut…
Ca şi Mihai Eminescu, spiritul nostru tutelar care, pentru românii din afara graniţelor, a devenit instanţa supremă de validare fiinţială şi morală: „Eminescu să ne judece.” Ce splendidă apelare, exemplară. În adevăr, pe noi cine ne-ar putea judeca mai presus de domnul Eminescu? Din acest filon nobil de vitalitate şi onestitate spirituală vine şi Grigore Vieru.” (Omul Duminicii-Cuvinte înlăcrimate, cuvinte de neuitare pentru poetul Grigore Vieru. Ed. Prut-2014, p. 449-450)
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (1913-1960). Fiu al satului Crăiniceni din comuna Păltiniş-Botoşani, vlăstar ales al credincioasei familii a lui Maxim şi Ecaterina.
Şi-a pierdut mama doar la şase luni de la naştere, peste 3 ani şi-a pierdut tatăl pe frontul de reîntregire, iar la 10 ani a pierdut-o şi pe cea care l-a crescut religios, bunica.
Intrat sub aripa unchiului Alecu Iacob, urmează gimnaziul M. Kogălniceanu şi liceul Dimitrie Cantemir din Cozmeni-Cernăuţi.
La 20 de ani, în 1933 a intrat în monahism la Mânăstirea Neamţ, iar trei ani mai târziu este tuns sub numele de Ioan. Pleacă să mulţumească Domnului în Palestina sfântă şi rămâne definitiv, nevoindu-se la Mânăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem.
În 1947, de Înălţarea Sfintei Cruci a fost hirotonit preot slujitor la Biserica Sfântului Mormânt. După 5 ani s-a retras cu ucenicul său Ioanichie Pârâială în pustia Hozeva de lângă Ierihon, în peştera Sfânta Ana de pe valea pârâului Horat, mucenicindu-se 8 ani cu darul lacrimilor şi al rugăciunii inimii, până la urcarea sufletului său la ceruri, lăsând în peşteră trupul înmiresmat de har, descoperit după 20 de ani sub aspectul unei adormiri de câteva ore…
L-am cunoscut într-un pelerinaj, ca într-o fulgerare senină de câteva clipe pe unul dintre ucenicii săi, schimonah, într-o ţâşnire pe la mînăstirea Pojorâta-Suceava.
În afară de marea sa dragoste pentru care s-a jertfit permanent ne-a lăsat testamentar poezii brodate cu multă înţelepciune pe un fond de o mare sensibilitate şi frumuseţe spirituală, proză cu conţinut naţional, dogmatic, moral, care-l aşează între Fiii luptători şi biruitori ai Cerului.
Sfântul poet Ioan Iacob face o radiografie a zilelor noastre prin prisma Turnului Babilonului: „…procopseala asta de civilizaţie, cu moda cea nouă… i-a dăscălit pe oameni să nu mai caute pe Dumnezeu, deci a reuşit să strice şi sfânta credinţă. I-a învăţat pe stăpânitori ca să înşele mai bine şi să robească popoarele mai cumplit decât faraonii Egiptului. Cu alte cuvinte, nevoia de civilizaţie a sugrumat dreptatea şi libertatea lumii. Civilizaţia falsă a învăţat pe oameni să inventeze cele mai grozave arme pentru pierzarea lumii şi prin asta a izgonit şi dragostea de pe pământ.
De luat aminte: În primul război mondial-1914-1918-s-au pierdut numai 13 milioane de oameni, ca o Românie din acea vreme, fără Transilvania. S-a socotit că tărgile, adică năsăliile morţilor din primul război mondial, dacă s-ar înşira una lângă alta ar face o linie de 6.459 de kilometri, care ar putea înconjura toată Europa.
În războiul din urmă, ştiinţa a sporit, mintea s-a făcut mai iscusită şi s-au ucis cu armele 54 de milioane, adică cum s-ar pierde trei Românii în întregime.
Numai în Japonia, unde s-a aruncat bomba atomică, s-au pierdut 250 de mii de suflete în câteva clipe. Dar pe locul acela, nici până astăzi n-a încetat prăpădul! În timp de 10 ani de la război încoace s-au născut 652 de prunci morţi, 1.500 de prunci s-au născut cu oasele strâmbe, 429 au rămas bolnavi: unii nu văd, alţii nu aud etc., 313 din cei născuţi au rămas cu limba lipită, 25 sunt fără creieri şi 8 fără ochi.
Însă bomba cea nouă cu hidrogen este încă mai înfricoşătoare. Razele ei sunt aşa de otrăvitoare încât pot ucide pe toţi pământenii, ba omoară şi peştii din apă, iar copacii şi verdeaţa pământului se pârjolesc.”(Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană Duhovnicească. Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti-2000, p. 369)
Vasile Tacu (1910-1991) s-a născut în comuna Smulţi de Covurlui la 24 Iulie, într-o cucernică familie de buni gospodari şi inimoşi patrioţi. De mic este înclinat spre meditaţie, spre linişte, spre rugă, spre cunoaşterea caracteristică vârstei purităţii sale. Absolvă ca fruntaş Şcoala Normală din Bârlad, după care funcţionează ca învăţător, mai întâi în Basarabia, iar apoi în judeţul Prahova. Îmbină dăltuirea sufletelor angelice de copii cu serafica înobilare a versului. Ca mai toate sufletele alese şi învăţătorul Vasile beneficiază de omniprezenta şi omnipotenta temniţă. În Penitenciarul Văcăreşti a scris un ciclu de sonete, continuate apoi în libertate cu epigrame, fabule şi texte satirice lirice.
Inima Mea
„Tu nici aici nu m-ai trădat, frumoaso!/ Senină eşti, mereu încrezătoare/ Stindardul alb îl porţi în închisoare/ Ca Pacea porumbelul lui Picasso.// Din piept dacă te-aş rupe ca pe-o floare/ Şi-n palmă-apoi te-aş ţine-n întuneric,/ Un diamant ar scânteia feeric/ La a celulei neagră cheutoare.// Bătrânii mei răzeşi ţi-au dat văpaia,/ Din zborul rândunelii ai bătaia,/ Moldova toată-ţi dete cutezanţa./ Din care floare-albastră-ţi culegi mierea?/ Din ce izvor curat îţi sorbi puterea?/ -Şi inima-mi răspunde: E Speranţa! (Poeţii După Gratii. Mănăstirea Petru Vodă-2010)
Grigore Ilisei s-a născut lângă susurul de trâmbiţă al versului marelui Labiş, în satul Văleni, comuna Mălini-Suceava în casa părintelui Ilie şi a presbiterei-învăţătoare Georgeta Zăhărescu, la 20 Noiembrie 1943. După ce şi-a luat licenţa în Filologie din cadrul Universităţii Al. I. Cuza-Iaşi, păşeşte pe două căi de încununare creatoare: itinerariul scriitoricesc şi drumul jurnalistic. În 1975 intră în Uniunea Scriitorilor ca autor de romane, jurnale de călătorie, cărţi de reportaje, interviuri, eseuri, albume de artă. După urcuşul de redactor şef adjunct la Radio-Iaşi, trece pe la Convorbiri literare şi ajunge primul director postdecembrist al Radioului-Iaşi. Împreună cu echipa sa a fondat TVR-Iaşi în 1991, la 3 Noiembrie pe care l-a condus până în 1997. Între 2001-2004 a condus Uniunea Scriitorilor-Filiala Iaşi. Intră în diplomaţie pentru scurt timp 2004-2005.
Este cetăţean de onoare al municipiilor Iaşi, Fălticeni şi al comunei Rădăşeni şi deţinătorul ordinelor: Ordinul <<Meritul Cultural>>, clasa a III-a (1979), Ordinul pentru Merit în Grad de Cavaler (2001) şi Ordinul Crucii Patriarhale (2003)
Din şirul nestematelor eseuri scrise de autor alegem pe cel mai iscusit, mărgăritarul Putnei.
„La Putna te afli parcă pe un acoperiş al lumii. Pajişti smaraldii, păduri viguroase şi dese de brazi, pripoare, clinuri dulci, vălurindu-se într-o fugă de Bach, poieni ca nişte ochiuri de păun. Imensitate, nesfârşire, dar şi intimitate domestică. Sate ce închistresc priveliştile, deşirându-se pe văi, cuibărindu-se prin luminişuri, risipindu-se într-o puzderie viu colorată pe coaste. Aşezări omeneşti ieşite din mantaua peisajului cântător de obcine bucovinene…
După deschiderile fără capăt, pe unde-ai plutit ca într-un miraculos zbor, urmează, într-un capăt de osie polară, o culme, dincolo de care nu se mai poate trece. E Mănăstirea Putna. Cu piatra ei untoasă, în striaţii aurii, Putna, mănăstirea cu biserica dăltuită cu vrăjita inspiraţiune ca un diamant cu multe carate, arhondaricul şi zidul de cetate, te întâmpină cu măreţie şi severitate. E o atmosferă de reculegere cuvioasă, măsurată, pe care însuşi ctitorul a gândit-o, pe semne, ştiind că aici îi va fi locul de veci. Nu este însă pecetea încercănării şi a tristeţii fără leac, ci seninătatea înţeleaptă a omului care e conştient că-i trecător, s-a bucurat de viaţă şi şi-a încheiat mulţumit socotelile cu aceasta, cu sentimentul că şi-a împlinit cu prisos datoria. Putna are în duhul ei ceva cu totul special. E mult mai mult decât un lăcaş de rugăciune, cu ceva în plus peste faima de vatră spirituală şi cărturărească a românilor. E un simbol al vredniciei unui neam în apărarea fiinţei sale şi în durarea de opere ziditoare.
Reprezintă sigiliul aşezat de ctitorul care-şi doarme aici somnul de veci, Ştefan cel Mare.
Putna este, totodată, o carte deschisă. Pagina pe care şi-a scris ultimile cuvinte voievodul nu e ultima, n-a rămas colbuită. Dimpotrivă mereu s-a adăugat ceva. Sporirea aparţine celor mulţi care vin la Putna aidoma celor vechi la templu. Păşeşti aici pe meleag renăscător…
Aceeaşi stare de vibraţie lăuntrică i-a purtat în părţile acestea depărtate pe Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, iar mai târziu pe Alexandru Zub şi concitadinii săi ieşeni, cei care au sfidat teroarea roşie, când au cutezat să celebreze la ctitoria lui Ştefan nemuritorul suflet românesc, sugrumat în acei ani ’50 de ocupaţie sovietică.” (Grigore Ilisei, Pisanii de azi şi de demult. Ed. Doxologia-Iaşi-2012, p. 14-15)
Ioan Miclău s-a acordat armonios peste torsul vremii, peste oceanul depărtării de noi, dar apropierii de Dumnezeu, în cerdacul universului creat de artistul sinelui său contemporan, care şi-a pus în hotare încântătoarea creaţie, ctitorie cu foc haric al inspiraţiunii, săvârşită în aureola artistică din care pulsează plenitudinea trăirii sale mistuitoare.
Poetul creştin este alesul iscusit de cer care, toarce în gândurile sale trilurile divine ale ciocârliei pentru ca întreaga natură să salte de splendoare, iar sufletul lui să fie sărbătoare.
Ne-am cunoscut cu ani în urmă pe undele internetului, colaborând fructuos şi bucurându-mă de corespondenţa articolelor, dar şi de volumul său de Poezii Alese, trimis prin poştă, a cărui prefaţă i-a scris-o călduros un alt mare şi drag prieten al meu Benoni Todică-Melbourne.
Vă salut cu admiraţie şi emoţie pe amândoi prieteni dragi!
Străbunii
„Vechimea de Neam din vechile vremi,/ E-o cale bătută cu dor nesfârşit,/ Un râu care curge în zbucium trudit/ Şi-n undele căruia tu singuri te chemi.// Eşti unda ce trece legînând un întreg,/ Acelaşi e Neamul de-i azi ori străbun,/ Acelaşi poporul pe drumul său bun,/ Doar generaţii fac schimbul în anii ce trec.// Aici e izvorul. Prezentul cu noi,/ Prin noi viitorul răsare,/ Prin noi vin străbunii la a Ţării-nălţare,/ Simţim noi în cuget străbune nevoi?// Ne mustră străbunii din sânge?/ Roşim când ne zicem urmaşi?/ Atunci, fraţii mei, la ce să mai laşi,/ Să tulbure-n suflet iubirea ce plânge!// Fiind azi urmaşi, vom fi şi străbuni,/ Ai celor ce vin pe-al Neamului râu,/ Fiţi demni, deci, a pune durerii un frâu,/ Să nu lăsăm azi un gol îndesat cu furtuni.// Să scânteie Cerul, rodească hârtia,/ Şi duhul străbun în piept să ne stea,/ Iar Domnul cel Sfânt credinţă ne dea,/ Şi-un suflet viteaz-România!// La ale lumii zenituri lumina răsare,/ Deci, nu dispera pui de leu,/ Cu noi sunt străbunii şi-n Cer Dumnezeu,/ De-aceea Românul s-ardică mai tare!”
(Ioan Miclău, Poezii Alese. Bârda, Editura „Cuget Românesc”-2005)
Rolul dascălului dacoromân, al intelectualului trebuie să fie cel al creștinului cult,al ortodoxului vizionar, care după înălțarea nimbului său către cer lasă pe moșia Gliei străbune acea pâlpâire de lumină ce încă netezește calea învățăturii,a educației precum lumina sfântă a martirilor și sfinților noștri, care podesc Scara înălțării către Cer a
Românilor.
( Brusturi, Neamț- 29 ianuarie 2017)
