Gheorghe Constantin Nistoroiu: Profetismul lui Mihai Eminescu (partea a VI-a)
Dumnezeu hărăzeşte atunci Elita Spiritual-Creştină-Creatoare, care-l poate reintegra pe cel pierdut sieşi, familiei, renăscând societatea, comunitatea, naţia, statul creştin.
La început este Cuvântul şi
Cuvântul este la Dumnezeu şi
Dumnezeu este Cuvântul…
Toate prin El s-au făcut; şi
fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut!
(Ioan 1, 1)
Traducerea sanscristo-pelasgă corectă consider că este La început este Cuvântul… deoarece pune Darul Său, Creaţia, dar şi natura Sa, divino-umană în slujba Omului, renăscându-l, îndrumându-l, ajutându-l, călăuzindu-l, apărându-l, tocmai pentru ca ontologia umanului să devină prin creaţie încoronarea întregii Sale Creaţii: „Omenitatea Sa, spune marele ierarh, eruditul teolog basarabean Antonie Plămădeală, are de două ori calitatea de a transforma organic firea omenească. Odată pentru că e sfinţită în unire, în aceeaşi persoană, cu natura dumnezeiască şi, în acelaşi timp, prin suferinţă şi jertfă pentru noi. Slujirea lui Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, este astfel dublă: El este în mod nedespărţit Dumnezeu în slujirea oamenilor şi Omul în slujirea oamenilor (…). În această perspectivă se poate face afirmaţia că Dumnezeu, Care slujeşte omul, se slujeşte pe Sine, iar slujindu-Se pe Sine, El nu se micşorează.” (Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1972, p. 40)
Prin urmare, dacă Logosul-Dumnezeu Întrupat slujind omului se slujeşte pe Sine, atunci categoric prin firea naturii sale cu chip dumnezeiesc, Omul slujind pe Dumnezeu se slujeşte pe sine slujind în acelaşi timp Neamul prin care vine la viaţă şi trebuie să-i continue destinul.
Deci, viaţa creştinului nu este altceva decât slujire, slujire şi slujire.
O întreită slujire harică.
Această atitudine, acest dar, acest postulat, acest imperativ, trebuie să aparţină fiecărui om, dar în mod expres creştinului ortodox.
Toţi creştinii ortodocşi din toate vremurile trebuie să-L cunoască integral pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru ca să-L slujească integral şi să-l adâncească fiecare în sinele trăirii sale fireşti, formatoare, misionare, duhovniceşti, vocaţionale, sofianice şi filocalice.
Dar, cum creştinul iese din sfera Cetăţii creştinismului comunitar, din nobila şi frumoasa Cetate Apostolică ce a stârnit invidia multora, din universul comuniunii hristice deci, el se pierde în neantul nimicurilor sale cotidiene de târg…
Dumnezeu hărăzeşte atunci Elita Spiritual-Creştină-Creatoare, care-l poate reintegra pe cel pierdut sieşi, familiei, renăscând societatea, comunitatea, naţia, statul creştin.
„Faptul că modelul suprem al slujirii creştine este Dumnezeu Însuşi înomenit în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, arată Mihail Diaconescu, l-a impresionat profund şi l-a preocupat activ pe Mihai Eminescu. Educaţia sa creştină deplină, realizată în primul rând datorită mamei sale, şi îndeosebi convingerea că Biserica Ortodoxă Română este instituţia noastră spirituală fundamentală, <<mama neamului românesc>> cum spune el, l-au ajutat să înţeleagă infinita valoare şi sublimul slujirii creştine în ordinea morală, practică, spirituală şi istorică a lumii întregi. Iisus S-a jertfit din iubire faţă de oameni, slujind oamenii, iubindu-i, restaurându-i în demnitatea lor originară. Slujirea înfăptuită de Hristos, arată Eminescu, a devenit astfel un mod al perfecţiunii umane.
<<Sunt aproape două mii de ani, scrie el într-un articol din Timpul, de când Iisus a ridicat popoarele lumii din întuneric, aşezându-le pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când viaţa Fiului lui Dumnezeu este cartea după care progresează omenirea.
Învăţăturile lui Budha, viaţa lui Socrate, ideile lui Confucius, deşi asemănătoare cu ale creştinismului, n-au atâta influenţă asupra omului ca Evanghelia. Din ce pricină? Pentru că inima lui Hristos a fost străpunsă de cele mai mari dureri, nu pentru El, ci pentru binele şi izbăvirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, însă le-ar fi îndurat cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui. Şi Socrate a băut paharul cu otravă; dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică lumii antichităţii. Pe când amărăciunea lui Iisus ne impresionează profund, aflând că, în clipa supremă, Acesta S-a rugat Părintelui Său pentru iertarea prigonitorilor. De atunci a se jertfi din iubire faţă de semeni a rămas cea mai înaltă formă de desăvârşire a existenţei umane (…)
Este naivă credinţa că prin precepte morale sau prin ştiinţă, omul se face bun. El trebuie să aibă înaintea sa un chip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datorează renaşterea sa modelelor din antichitate, astfel desăvârşirea lumii se datoreşte chipului moral al lui Iisus Hristos.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica Ortodoxiei. II. Ipostazele artei. Ed. Doxologia, Iaşi-2009, p. 153; Apud Pr. Dr. Şt. Slevoacă, Eminescu în faţa Patimilor Domnului, în Telegraful Român, Sibiu, An. 141, Nr. 17-18, 1 mai 1994, pp. 1 şi 3)
Mihail Eminescu, prin profetismul său eminamente creştin dezvoltă o concepţie cu caracter testamentar ce cuprinde o sinteză amplă asupra viziunii cosmosului, precum şi a destinului ortodox al neamului nostru. Eminescu iese din timpul conservatorismului încetăţenit în soarta apocaliptică a istoriei, cu o atitudine nouă, profetică, punându-şi toată fiinţa, tot crezul, tot spiritul său genial, jertfa sa chiar, în vederea urnirii vremii unui nou profetism creştin, care să reangajeze creştinul şi Neamul într-o nouă reîncreştinare, spre un creştinism integral, cum a spus alt mare profet-mistic Ioan Ianolide.
Preocuparea fundamentală a lui Mihail Eminescu privind latura sa profetică este scoaterea Bisericii Ortodoxe Române, respectiv a poporului creştin din apatia smereniei desăvârşite, a preatoleranţei împământenite care, ne-a amputat spiritul dacic eroic prin multele carenţe şi desele dezertări permiţând forţelor răului ateist să ia o mare amploare în istorie, şi înregimentarea ei/ lui, într-un ev dominant de autentică trăire hristică întrupată pe cunoaşterea completă, clară şi corectă privind raportul dintre Iisus Hristos şi istorie.
Se pot redescoperi lucruri noi din cele vechi sau de demult uitate de oameni, de creştini.
Nu Hristos trebuie să se redescopere în creştini, în fiecare în parte, în fiecare cale şi voie a fiecăruia, ci creştinii, fiecare în parte, trebuie să se descopere sau să se redescopere în Hristos: „Oamenii L-au redus pe Hristos la anumite caractere: teologii tinzând spre dogme şi abstracţiuni; misticii lansându-se în experienţe duhovniceşti de îndumnezeire; moraliştii făcând din morală centrul preocupărilor lor; filosofii, sociologii, artiştii, muzicienii, politicienii şi chiar economiştii descoperind în Iisus partea ce corespundea obiectivelor ce şi le propuseseră… Lumea are nevoie de un Arhetip universal valabil, care să fie viu şi evident pentru toate categoriile de oameni şi îndeosebi pentru spiritele de elită şi cu forţă creatoare. Deci şi teologul şi laicul şi artistul şi omul de ştiinţă, şi politicianul şi economistul trebuie să aibă imaginea integrală a Celui ce este Hristos, Logosul întrupat în istorie, chiar dacă fiecare dintre ei, conform darului ce-l are, adânceşte şi se dedică unei anume înţelegeri a lui Hristos.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 159)
Dincolo de seva ei dumnezeiască, credinţa creşte şi se împlineşte prin oameni, pe pământ, în istorie, chiar dacă are o exhatologie transcendentă.
Rolul Creştinismului ortodox, scopul, sensul, îndrumarea sa trebuie să lucreze în vederea apropierii fenomenului social-politic deci, să formeze şi istoric Calea care duce la Hristos: „Istoria este teatrul în care se joacă mântuirea lumii, lucrare universală şi permanentă care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii, încât sufletele, şi fiinţele şi orânduirile sociale să crească în desăvârşire, conform harului şi voii lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul gratuit, ci în confruntarea cu puterile întunericului, făcând lumea vrednică de a-L primi pe Hristos. Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii.
Păcatul este individual, comunitar şi politic, de aceea şi pedepsele sunt personale, comunitare şi politice.” (Ioan Ianolide, op. cit.)
Înainte de Creştinismul Său, prin Sfânta Sa Întrupare, Mântuitorul şi-a asumat istoria omenirii de până la El, instituindu-i o nouă slujire, slujire prin har, slujirea jertfelnic-hristică.
Recuperând Iubirii Sale pe toţi creştinii care-L mărturisesc prin cuvânt, faptă, jertfă şi dragoste, Iisus Hristos îi face părtăşire Sieşi-Trupului Său care este Biserica cea Una-Sfântă-Dreaptă şi Apostolească. Tradiţia Sfântă ne aminteşte permanent că numai Biserica Ortodoxă este Hristoforă şi prin ea Mântuitorul Hristos continuă neîntrerupt slujirea Sa în lume, chemând neîncetat lumea, Omul la slujirea Cuvântului dumnezeiesc.
Noua slujire hristică a Logosului ne dă o nouă dimensiune, o nouă atitudine, o nouă valoare a Dragostei care, se revelează ca Iubire esenţială, prioritară, universal-obligatorie şi veşnică.
Primind lumina Logosului dumnezeiesc, cuvintele gânduri ori graiurile rostite de creştinul ortodox cult (iluminat), creator, trebuie să capete un caracter sacerdotal al esteticii, o calitate sacramentală a semanticii, o semnificaţie liturgică a hermeneuticii, o armonie cosmică perfectă: „Făuritor de armonii perfecte, liră ce străluceşte printre stelele patriei, Eminescu e, pentru noi, mai mult decât un vates (profet), un poet cu religioase funcţii, un profet al poporului său. Ca Solon, ca Empedocle şi ca Numa, el este un legislator al patriei, un om a cărui operă exprimă legea, relaţia mistică dintre noi şi lumea nebuloasă a părinţilor, poporul de mani (sufletele morţilor, ale strămoşilor, onorate ca zei protectori ai familiei), de lari (divinităţi protectoare ale căminului), cari sunt pollodiul, mărturisirea în ceruri a existenţei noastre pe pământ. Ei sunt patria, cu toate misterioasele ei valenţe, sunt istoria cu multa ei învăţătură, sunt depozitul milenar, orb, de reflexe, de implicaţii necesare, de formule ale acestui pământ.
Eminescu răsfrânge fiinţa lor difuză. Freamătul lor surd îl recunoaşte, îl simte în sineşi. El a rostit implacabila lor prezenţă, a spus legătura lor cu fiinţa-i care se exaltă: „Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni,/ Părinţii din părinţi.” (Pe lângă plopii fără soţ)
Poet, profet, legislator, ca Solon, ca Numa, ca Empedocle, el a rostit, în cadenţele sale, faptele eponime ale poporului său, oracolul destinelor sale. El este acela a cărui carte chiverniseşte relaţiile dintre noi şi strălume, dintre români şi energiile care zac în corpul diafan al patriei.” (Dan Botta, Theogonia Eminesciană în Limite şi Alte Eseuri. Ed. Crater, Bucureşti-1996, p. 185)
Prin marii poeţi creştini: V. Alecsandri, G. Coşbuc, M. Eminescu, O. Goga, N. Crainic, A. Cotruş, A. Ciurunga, V. Mateiaş, V. Maxim, Ioan Alexandru, P. Baciu, D. Andronescu, Maica Teodosia, Damian Eugenia Indreica, Traian Dorz, Sergiu Grosu, Ion Omescu, I. Zeană, Ion Caraion, C. A. Dragodan, Ion Golea, S. A. Mandinescu, V. Voiculescu, V. Militaru, Gh. Stănescu, I. Barbu etc., prin marii filosofi creştini: Haşdeu, Nae Ionescu, Ţuţea, Vulcănescu, C. Noica, L. Blaga, E. Bernea, V. Băncilă, V. Lovinescu, Ilariu Dobridor, George Popescu Glogoveanu ş.a., prim marii teologi-mărturisitori: A. Şaguna, Vaarlam, Dosoftei, Grosu, Mihălcescu, Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Gh. Calciu-Dumitreasa, N. Măndiţă, D. Bejan, Daniil Tudor, A. Plămădeală, Th. M. Popescu, C. Galeriu, V. Gafencu, Ianolide, Justin Pârvu, Nil Dorobanţu, Iosif Trifa, Ioanichie Bălan, Rafail Noica, Mihail Diaconescu etc., prin marii eseişti creştini: Dan Botta, Artur Silvestri, Alexandru Mironescu, Teofil Părăianu, Aspasia Oţel-Petrescu, Danion Vasile, Dan Ciachir, Dan Puric şi prin mulţi alţi mari creatori-artişti s-a încrustat de-a pururi în splendoarea eticităţii noastre dacice frumuseţea divină a nobilului suflet românesc.
Dacă creştinul autentic trebuie să fie un diacon al Cuvântului, atunci poetul creştin este un sacerdot mistic, un profet al Logosului, iar preotul trebuie să devină un poet al slujirii hristice.
În gândirea creştin ortodoxă a Românului cult, iluminat, teofor, hristofor, există o relaţie divină între vocaţia geniului creativ şi imperativul sacru al jertfei sublime, a slujirii lui Dumnezeu şi a Neamului, slujire de care se bucură şi alte popoare ce nu pot urca până în vârful înălţimii misiunii vocaţionale dacice: mistico-hristico-evanghelico-filocalico-sofianică.
Nu orice naţie, nu ori ce neam sunt hărăzite să urce acest suiş celest în Sinele duhovnicesc fiindcă nu au în gena spirituală, în plămada religioasă Dorul după Dumnezeu întru bucuria sacrificiului suprem cum îl posedă cu prisosinţă dacoromânii de-a lungul mileniilor.
Slujirea creştin ortodoxă a Cuvântului dumnezeiesc devine astfel o poruncă a Dragostei căpătând un sens artistic armonios pentru o comuniune deplină a iluminării conştiinţelor morale în universul Neamului şi al plenitudinii Creaţiei divine.
Creaţia creştin-ortodoxă asemeni Creaţiei dumnezeieşti în Sânul poporului, respectiv al Neamului trebuie să aibă un caracter permanent de slujire cultural-spiritual-religios-mistic.
Arta scrisului frumos, profund, elevat, erudit, adevărat, implică manifestarea cea mai firească a vieţii creştine, sensul misionar al Ortodoxiei, care modifică dinamismul omenirii în componenta ei fundamentală de a înseta după Lumina şi Harul Logosului, făcând-o esenţială.
Revelatoare pentru creaţia Profetului Mihail Eminescu este slujirea sa întru Adevăr, întru Frumosul în care ne descoperim Noi românii caracterul integral al existenţei noastre creştine.
Varietatea slujirii sale filosofic-creştine ca poet-geniu, ca maliţios-jurnalist, dar mai cu seamă, ca profet creştin confirmă devotamentul, autoritatea şi fidelitatea sa în apostolatul său cult de a cere imperios valah şi divin unitatea Neamului său şi al nostru, urmând arhetipul Creaţiei ca Operă desăvârşită, fundamentală şi absolută a Dumnezeului Treimic.
În abordarea problematicii politicianiste, marele jurnalist Eminescu nu foloseşte un ton violent, care să supere democraţia şi alcolicii ei, ci cuvinte ascuţite, pe măsura slujbaşilor străinilor şi loruşi, precum ţeapa-sceptrul dreptăţii Marelui Vlad Ţepeş-Voievodul său favorit.
Profetul îşi asumă la Cauza divină voinţa sa peste care lasă să răsară Harul Duhului Sfânt.
Poetul, Pedagogul, Artistul, Profetul, Filosoful, Duhovnicul, Eroul, Martirul, Sfântul la dimensiunea lor sacră menţin viu chipul nemuritor al lui Dumnezeu în Icoana Omului creştin.
Imboldul vorbirii despre Mihail Eminescu s-a aprins din cutezanţa iubirii mele, a dorului meu permanent pentru El, percepându-l ca pe marele Profet al Neamului dacoromân, la care am adăugat şi cele două îndemnuri ale marelui filosof-genial Vasile Băncilă:
„că despre Eminecu se poate vorbi la infinit; că există, în orice problemă, puncte de vedere noi şi metode noi din cari pot fi tratate.”
Nu se poate vorbi despre Mihail Eminescu decât literar, decât poetic, decât filosofic, decât artistic, decât ştiinţific, decât liturgic, decât mistic, decât româneşte, decât creştineşte!
Ceilalţi nu există şi dacă totuşi latră, se asmut între ei scheunând jigăriţi pe ici, pe colo…
„Vorbind despre Eminescu vorbim, de fapt, despre noi; fiindcă el a intrat în însăşi ţesătura fiinţei noastre, aşa cum a intrat în sufletul pământului acestuia.
Asta înseamnă că e foarte greu să analizezi pe Eminescu; tocmai fiindcă înseamnă a vorbi despre tine şi aceasta e cea mai grea dintre toate analizele.
Eminescu se cere trăit, deci, nu analizat; ţăranul trăieşte natura, obiceiurile, aerul, religia, dar nici nu e conştient de ele, nici nu înţelege măcar problema de analiză.
Cam aşa suntem şi noi în raport cu Eminescu; cele mai grele analizele sunt autoanalizele; iar dintre ele, acelea ce se referă la o stare sufletească colectivă; dar aşa e Eminescu…, dar Eminescu a devenit o trăsătură de psihologie colectivă a noastră.”(Vasile Băncilă, Opere, vol. II. Muzeul Brăilei. Editura Istros. Editura Muzeul Literaturii Române-2004, p. 304)
Căutând măsura lucrurilor care îl fac pe Mihail Eminescu o Scară spirituală către Cerul divin şi către cerul Daciei Mari, marele brăilean Vasile Băncilă îi aşează primele treapte:
–Eminescu e un romantic.
Adică, sentimentele profunde-corola adolescenţei cuprinsă într-un vârtej al unei închipuiri bogate, resfirate într-o cultură profundă ce se poate distila într-o subţirime a spiritului creştin.
Un alt mare poet, Nichita Stănescu (nu există mare poet care, să nu-l iubească pe Luceafăr, n.a.), fiu al Ţării Miraculoase numită Limba Română, se întreba, întrebându-ne de-altfel:
„M-am întrebat adeseori de ce pînă acum poezia lui Eminescu ne apare mai proaspătă şi mai tînără decât cel mai proaspăt vers al celui mai tînăr poet.
În acest sens, cuvîntul geniu nu acoperă fenomenul real;-deşi această noţiune este inventată de romantici şi, cu precădere, lor li se potriveşte. În cazul poeziei române, aceasta mai de grabă se substituie cu noţiunea de Eminescu şi cu nobilul epitet de eminescian, epitet ce semnifică o nuanţă superioară a calităţii versului…
Viaţa lui Eminescu o ştim şi majoritar o şi înţelegem aproape în tot amănuntul ei gingaş, tensionat, vizionar, tragic şi fericit, melancolic şi de blîndă veselie.
Fiinţa lui e permanent reală în imaginaţia noastră… E vorba de… dragostea de vers de Eminescu.
A spune că sentimentul poetului se identifică cu sentimentul fericit al oricui, e şi nu e adevărat. A zice că versul lui exprimă chintesenţa gîndirii poetice, exprimată în natura lucrurilor ţării, este şi nu este adevărat…Ne e clar însă că scrisul a fost modul lui de a exista, că versul a fost modul şi acţiunea lui.
Pentru cine a scris Eminescu?, ca să răspundem la această întrebare n-avem decît să-i întrebăm pe cititorii lui de ce îl citesc. Cîte răspunsuri vom afla de la ei, tot atîtea adevăruri vom afla despre opera lui Eminescu, cea plină de adevăruri dintre care multe, dacă nu majoritatea, deocamdată ne sunt acoperite, ele fiind predestinate generaţiilor viitoare, ca o rezervă naţională de conştiinţă, pentru cei care urmează să se nască în această ţară miraculoasă, numită Limba Română.” (Nechita Stănescu, Respirări. Ed. Sport-Turism, Bucureşti-1982, p. 10-12)
-Romantismul place oamenilor în general.
Romantismul ţine de o heraldică aristocrată asociată cu nobleţea naturii unde va prefigura armonia dintre real şi vis (frumuseţea realului), care încinse la flacăra geniului întrupează personalitatea într-un prototip.
-De ce este Eminescu romantic?
Vitalitatea poetului, înţelepciunea gândirii, bărbăţia ostăşească întru adevăr, frumuseţea sa fizico-spirituală nimbată cu nebunia mistică a profetului, deci toate elementele necesare pentru a fi iubit şi pentru a iubi, declanşau în el fioruri, pasiuni, dorinţe, năzuinţe, credinţe, fulgerări, azururi serafice atât în plan personal cât şi social, moral, religios, cultic, politic.
Romantismul său are un caracter atipic, eminescian.
Extraordinara putere de sentiment şi închipuire, până la vrajă şi halucinaţie; e sugestionant şi antrenant. De aici rezultă sinceritatea operei lui Eminescu, această calitate primordială a operei de artă-fireşte, e vorba de sinceritatea estetică, nu ştiinţifică, adică frăgezimea şi intensitatea conţinutului.
Romantismul lui Eminescu e melancolic, pesimist. Nu orice romantism e pesimist, cum crede Nae Ionescu; e şi un romantism optimist, fie practic, fie filosofic (Hugo, Fichte, Hegel). Melancolia sinelui său îşi trăgea seva din melancolia celorlalţi: bucuria pentru bucuria celorlalţi şi suferinţa pentru suferinţa celorlalţi.
Sinele geniului care-şi trage seva din sinele Neamului devine la rândul său sinele colectiv al comunităţii şi al universalităţii.
Romantismul lui Eminescu e cosmic-filosofic-Luceafărul, Sărmanul Dionis…
„În Sărmanul Dionis, arată fostul meu coleg profesorul-scriitor Nicolae Tudor, filosofia se îmbină cu literatura, prima devenind pretext pentru cea de-a doua. Anii studiilor la Viena, pentru Eminescu au deschis perspective uriaşe, prin filosofie, ce vor defini universul operei sale.” (Nicolae Tudor, Iubirea, Un Nimb Primit Prea Târziu. Ed. Arefeană, Bucureşti-2005, p. 55)
<<Presupunînd lumea redusă la un bob de rouă şi raporturile de timp, la o picătură de vreme, analizează Noica, seculii din istoria acestei lumi microscopice ar fi clipite, şi în aceste clipite oamenii ar lucra tot atîta şi ar cugeta tot atîta ca în evii noştri-evii lor pentru ei ar fi tot atît de lungi, ca pentru ai noştri. În ce nefinire microscopică s-ar pierde milioanele de infuzorii ale acelor cercetători, în ce infinire de timp clipa de bucurie-şi toate acestea, toate, ar fi-tot astfeliu, ca şi azi.>>
„Rândurile acestea sînt din Sărmanul Dionis… Izbitoare este expresia. De ce spune Eminescu o dată „nefinire” şi altă dată „infinire”, subliniate aici în text?, zice Noica. Şi, de altfel, ce nevoie îl face să nu folosească expresiile obişnuite, infinit şi infinitate, pe care el însuşi le pune altă dată în joc? Căci el va spune, îndată apoi:
<<Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, şi infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.>>
Şi mai jos:
„Dac-aş putea şi eu să mă pierd în infinitatea sufletului meu…”
Cu alte cuvinte, arăt eu, ar însemna: Dacă aş putea să mă adaug nemuririi sufletului.
Avînd deci la îndemînă: infinit, infinitate şi, de bună seamă, nemărginire, continuă Noica, Eminescu simte nevoia să creeze doi termeni noi, ba încă să-i pună în joc şi să-i opună în aceeaşi frază. De ce? Răspunsul ni se pare simplu: pentru că ştie să gândească filosofic şi pentru că ştie să vorbească româneşte.” (Constantin Noica, Introducere la Miracolul Eminescian. Ed. Humanitas, Bucureşti-1992, p. 305)
Eu aş privi mult mai profund, mai integral expresia Luceafărului şi desigur interpretarea eminentului gânditor Constantin Noica.
Mai întâi: Trecut şi viitor e în sufletul meu…:
Eminescu nu se referă exclusiv la sinele său căci, atunci pur şi simplu s-ar afla într-o continuă nefinire…
Trecutul şi viitorul din sufletul său sunt de fapt asumarea Strămoşească, Sinele Neamului cu Tradiţia lui creştină, cu datină străbună milenară, cu tot Pantheonul culturii şi virtuţiilor ortodoxe care s-au definit prin demnitate, omenie, jertfă sfântă, adevăr, credinţă şi iubire.
Asumându-se spiritualităţii şi religiozităţii Neamului, evident că se asumă şi sieşi întru geniul creativ de infinire…
Profetismul său creştin care se află într-un raport de finire cu Dumnezeu, cu Neamul, cu poporul, deci şi cu sine, trăieşte existenţial în infinire cu Dumnezeu, cu neamul, cu sineşi.
Dăruindu-se Neamului-Biserică se dobândeşte pe sine ca mărturisitor al Culturii Duhului.
Gândirea lui Eminescu nu e metafizică, e o întrupare creştină filosofico-teologică. Lirismul său este metafizic ca expresie, dar gândirea, mugurul din ea înfloreşte filosofic-creştin într-o corolă teologic ortodoxă: „Dumnezeul geniul m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar.”
Expresia se poate tâlcui şi astfel: Atotcreatorul-Dumnezeul Creaţiei m-a chemat din popor, iar prin Cuvântul dumnezeiesc-Logosul, m-a ales întru actul creaţiei, pentru a împrăştia cu lumina geniului-artistic hărăzit, amarul, prigonirile, persecuţiile, întunericul, căderile, frângerile din marea de amar-istoria milenară a marelui nostru Neam dacoromân.
El nu se foloseşte de cuvânt pentru fastul estetic ori pentru semantica lui, ci pentru spiritul religios-ortodox al cuvântului, duhul lui, exegeza hermeneutică, mireasma suavă a sublimului purtător de lumină harică, de preaplin ca dar al creaţiei artistice.
Cuvântul dac se îmbracă literar cu Iia ţesută a literelor româneşti, brodate pe altiţa metafizică a cugetului peste care se răsfrânge nimbul de borangic al exegezei hermeneutice.
Însumându-se Neamului său creştin, Bisericii străbune ortodoxe deci, primeşte lumina Logosului prin chemarea la actul creativ, iar prin darurile, energiile necreate ale Duhului Sfânt este ales în finire sinergică în conlucrare cu harul la actul profetic, ca Sol divin de asumare a Neamului întru îndumnezeire lui, întru comuniunea cu Dumnezeu, întru infinire.
Eminescu este ceea ce grăia Marele filosof creştin Vasile Băncilă: măreţie cosmică, nu însă în sens metaforic, ci de atribut.
Eminescu e, deci, măreţie cosmică; astfel, el are datele pentru a da fenomenul estetic al sublimului. În toate manifestările sale Profetul trăieşte intensitatea cea mai profundă, aşezându-se, împământenindu-se cosmic am spune, între adevărul revelat, realitatea socio-politică a istoriei şi creaţia sa sublimă.
Romantismul lui Eminescu e de factură aristocratică emanând o fină psihologie etnică-fiindcă şi în psihologia românească, continuă Băncilă, e melancolie (melancolia rasei noastre), oarece romantism, epicism, lirism mai mult: în Eminescu sunt numai duse la o mare potenţă; apoi fiindcă oricum ar fi Eminescu, el e integrat sufleteşte românilor de azi, aşa de intim şi necesar, încât nu ne mai concepem fără el.
Sunt mari poeţi care cântă natura, descifrează simbolismul mitologiei, relevă dreptatea, adevărul, surprind libertatea, armonia cosmică, eroismul, înţelepciunea populară, focul mistic, diversitatea Creaţiei divine. Pe Eminescu îl interesează în mod expres aşezarea Neamului său ca primordialitate, ca Matca-Mumă a omenirii etc.
„ Eminescu, în ceea ce are el mai de preţ, arată un al mare poet genial, Ioan Alexandru, încearcă să intre în dialog cu Persoana vie, omul ca fiinţă ce încoronează zidirea, iar el, bărbat fiind, ştie că omul, pe măsura lui este Femeia, ca Fecioară şi Maică, cea care biruie valurile vremii şi se aşează în rînduiala nepieritoarelor constelaţii, dincolo de slava lor, ca desăvârşită adoratoare şi ascultătoare… În toţi marii poeţi naţionali transpare o rînduială a universului, o cosmogonie ce se limpezeşte în jurul Paternului, Părintescului, aproape la toţi asemănătoare… Eminescu este pătruns de armonia şi farmecul cel sfînt, de limpezimea nemuritoare a zidirii, aude hora stelelor, ţopăitul alfei centaurului pe boltă, simte puterea lumii şi taina vieţuirii ei în comunicarea pământului, aude apele de origine şi vânturile, aude şi vede realitatea vie tăinuită în grai, ceea ce numai unora le este dat; între grai şi lumea zidirilor nu-i ruptură la Eminescu, ci odihnire reciprocă, străvedere, străluminare”… (Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, Cluj-Napoca-1978, p. 68, 72)
Patria profetică a Eminului de Aur şi a noastră a celor care am rămas sub sceptrul demnităţii naţionalist-creştin-ortodoxe este în rânduiala şi sub pronia Părintelui Ceresc:
„Iar noi locului ne ţinem/ Cum am fost aşa rămînem/ Marea şi cu rîurile/ Lumea cu pustiurile/ Luna şi cu soarele/ Codrul cu izvoarele.”
Alt element prin care Eminescu a avut un rol imens în cultura românească e pragmatismul lui; să nu se creadă că Eminescu a fost o simplă unealtă a conservatorilor (cel mult se poate spune că a fost exploatat): doctrina şi activitatea lui socială sunt de o sinceritate, adâncime, dezinteresare şi fatalitate impresionante, cel puţin tot cât şi partea pur poetică. Eminescu are o formidabilă personalitate pragmatică, adică are o maşină, un mecanism de instincte practice, de o energetică puternică: un pragmatic halucinant; trei lucruri anihilează falsa teorie, odioasa credinţă frivolă (vezi Lovinescu, care zicea că articolele politice ale lui Eminescu şi Geniu pustiu sunt ceva… neglijabil; sau profesoare pretenţioase, ca Mazilescu), cum că Eminescu a scris articolele din Timpul din patimă de partid (Eminescu şi partid!), ori că reprezintă ceva periferic la Eminescu, pe câtă vreme ele sunt însuşi sufletul lui Eminescu, jumătate din sufletul eminescian… Deci, la Eminescu, nu e imposibilitate ca, după ce a făcut pesimism în activitate teoretică, să fie dogmatic în cea practică… Însuşi romantismul lui Eminescu, acest romantism îl făcea să pună suflet, aur sufletesc, foc sacru, elan, îl făcea să se identifice cu cauza; mai mult romantismul îl făcea să vadă în ceea ce critica el o entitate cosmică; prin urmare, Eminescu ridica polemica socială până la un nivel cosmic, absolut.” (Vasile Băncilă, Opere, II, op. cit., p. 305-316)
Autenticitatea şi grandoarea romantică a universului său liric o dă limba sa eminesciană. Clopotul geniului său creştin răsuna cu dangătul infinit întru „marginile şi nemarginile limbii”, după cum aprecia înţeleptul Noica. (Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti. Ed. Eminescu, Bucureşti-1975, p. 55)
Romantismul lui Eminescu prelins din mireasma suavă a lirismului său are ceva asemănător cu smerenia ascetului, care pe măsură ce trăieşte rugăciunea se aprinde de rugul său mistic, participând, trăind plenar, teologic şi mărturisitor în toate potenţele sale fireşti ori suprafireşti, cu o nebunie profetică întâlnită numai la marii mistici-isihaşti, ce irupe într-o cascadică avalanşe a trăirii harice, renăscând integral creştinismul, cum au fost marii mistici-ortodocşi întemniţaţi: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, arhim. Gherasim Iscu, Sofian Boghiu, Daniil Tudor, Gheorghe Jimboiu, Anghel Papacioc, Marin Naidin, Constantin Oprişan, Traian Trifan, Ilarion Felea, Gheorghe Calciu şi alţii, cei care, au ucenicit mult în sihăstria temniţelor atee: „Mă simt plin ca un stup de albine harnice într-un an bogat în flori melifere. Mă simt în posesia unei viziuni proaspete a creştinismului şi a lumii. Mă simt unit cu toţi oamenii în tragedia vieţii mele şi cred în mântuirea lumii, dar numai prin focul unor purificări sincere, libere şi autentice.
Scriu cu inima, cu viaţa, cu fiinţa mea… Cine este atât de nebun ca să dea crezare unui nebun?!…
Stau încremenit în faţa sufletului meu, cu degetele fără nerv pe stilou, cu tâmpla zvâcnind, cu respiraţia rară şi aud cum bate inima-n piept în marginile infinite, răsfirate în nenumărate clipe, fiecare tot atât de neţărmurită. Clocotul din mine vrea să se reverse, dar aşa, fără făgaşe, cum s-a şi format. Îmi vine să iau sticla cu cerneală şi s-o sfarm pe hârtia albă, făcând-o ţăndări, ca să-i aud ţiuitul şi să-i văd albăstreala cum împroşcă masa, şi camera, şi văzduhul, umplându-l cu pete amorfe, ca să acopere cumva vulcanii ce clocotesc în mine.” (Ioan Ianolide, Testamentul unui nebun. Ed. Bonifaciu, Bucureşti-2015, p. 9-10)
Mirabilul lirism al Luceafărului s-a împletit admirabil cu cugetarea filosofului creştin, care ocolind labirintul miturilor şi-a netezit calea cunoşterii cu adevărul revelat, înconjurat de tainele supreme şi frumuseţile stelare. Matricea profetică a structurii eminesciene s-a format în amvonul Naturii, frumuseţea Creaţiei pure sub nimbul libertăţii absolute, peste care s-au presărat izvorul creaţiei populare prelins din sânul Tradiţiei, rânduielile, datinile, basmele, obiceiurile, legendele, portul, cântecul, jocul, doinele, credinţa, mitul jertfei şi marea iubire de Dumnezeu şi de Glie în care s-a întrupat ca o nemurire zeiască.
Meritul Românului absolut, Mihail Eminescu, se aşează evident în constelaţia profetismului dacoromân, a profetismului spiritualităţii creştine universale acolo unde vorbirea înfrumuseţează totul şi tăcerea grăieşte sublimul pretutindeni.
Dacă Poetul l-a umbrit pe prozator, gânditorul creştin însă, s-a înălţat peste streaşina azurului socratic, prin ţâşnirea luminilor serafico-profetice.
Geniul poeziei s-a împletit cu profetul gândirii într-o atare comuniune astfel încât profetul a născut poezia, iar poezia l-a înălţat pe profet în sferele celeste.
Toţi cei care l-au citit, l-au cunoscut, l-au peţit, l-au preţuit, l-au recitat, l-au cântat, s-au încântat, români ori străini, s-au înţelepţit iubindu-l pe marele nostru Eminescu.
Mărturile vii sunt elogiile, ediţiile şi monografiile care, s-au aşternut în Pantheonul Ortodoxiei noastre creştine începând chiar din veacul al XIX-lea.
De multe ori însă, debordantele epitete peiorative ale detractorilor sunt de fapt atribute.
Autohtonismul lui Eminescu reclamă de fapt naţionalimul său creştin care, se reflectă în plămada Neamului cu valoare de imperativ. Fiind un mare Profet creştin, atunci şi naţionalismul său ortodox are conotaţie profetică, de supravenerare cosmică a naţiei.
Naţionalismul creştin ortodox este Românism la scara: TRECUT-PREZENT-VIITOR.
Profeţi sunt invocaţi Duhului marilor Oameni: Eroi, Martiri, Mărturisitori şi Sfinţi.
Xenofobia la dacoromânii creştini ortodocşi nu este lipsa iubirii aproapelui, nu este intoleranţa faţă de străini în genere, dovadă etniile politeiste milenare, întrucât arhiomenia noastră hristică, universală nu are margini, dar este conservatoare, adică refractară faţă de invadatori, faţă de vandali, faţă de cotropitori, faţă de exploatatorii mai cu seamă alogeni.
Profesorul Ioan-Aurel Pop, titularul Catedrei de Istorie Medievală şi Istoriografie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”, cel care onorează azi Academia Română ca membru titular, ne dă un exemplu de denigrare erudită şi matură, ex cathedra, cu o lucrare-eseu apărută în 1997, la Ed. Humanitas, aparţinând unui titular al Universităţii bucureştene.
„Cu toate precauţiile luate de autor, ne arată ilustrul istoric ardelean, Eminescu este portretizat, în chip necruţător, în paginile cărţii drept „mit”, cu următoarele conotaţii: „autohtonist şi xenofob” (p. 11), „naţionalist” (p. 60), „gazetar şi profet naţionalist” (p. 91), „antioccidental”, prolog, prin „Doină”, al unor „invocaţii naţionale legionare”, plasat, într-o succesiune nefastă, alături de Zamolxis, Ştefan cel Mare, Horea şi Căpitan (p.320) etc. Toate aceste lucruri-expuse într-o manieră alertă şi într-un stil atractiv, convingător-pot părea şi par multora reale, aievea, mai ales că între cititori puţini sunt cunoscători profunzi ai operei eminesciene şi, mai puţini încă sunt la curent cu evoluţia detaliată a istoriei moderne şi contemporane, în lume şi la noi. Mesajul lucrării menţionate (şi al altora, care exprimă opinii aproape identice) păcătuieşte, în cazul lui Eminescu, din cel puţin două motive: 1) face din Eminescu un om dedublat, cu o faţă de mare poet şi cu o alta-total diferită-de gazetar xenofob şi naţionalist; cu alte cuvinte, unul este Eminescu-poetul şi cu totul altul Eminescu-ideologul; 2) judecă ideile literare, dar mai ales politice ale lui Eminescu prin prisma unor idealuri declarate cumva universale şi atemporale, dar care au, toate, caracter istoric şi au apărut recent; altfel spus, Eminescu este „rău” fiindcă nu a anticipat „Declaraţia universală a drepturilor omului”, nici drepturile minorităţilor definite de Comisia Europeană şi nici nu a protestat când numele său a fost alăturat de legionari numelui Căpitanului! În treacăt fie spus, plasaţi în acea situaţie nefericită, nu s-au putut revolta nici Ştefan cel Mare şi nici Horea, adică alţi „naţionalişti”!
Suprema acuză adusă poetului se leagă cumva de poezia „Doină”, considerată un fel de esenţă în versuri a xenofobiei eminesciene: „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii” (p. 231) (Ioan-Aurel Pop, Identitatea Românească. Ed. Contemporanul, Bucureşti-2016, p. 101-102)
De fapt, DOINA lui Eminescu este un PSALM din regeasca şi divina Psaltire universală.
Şi dacă tot li se încreţeşte inima denigratorilor când aud DOINA lui EMINESCU cunoscută, le mai dăm o variantă mai pe gust, aleasă și publicată de Alexander E. Ronnett: „Adevăratul Eminescu nu este visătorul dulceag şi moale din cele câteva poeme învăţate pe genunchi la şcoală.
Eminescu nicăieri nu e mai real decât în publicistica sa şi în <<Doina>( Alexander E. Ronnett, România Ca O Pradă-Mari Trădări şi Trădători- Ed. „Credinţa strămoşească, Iaşi-2013, p. 653-654)
De la Nistru pân’la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ De-atâta singurătate;/ Din Hotin şi pân’la Mare/ Vin Muscalii de-a călare/ De la Mare la Hotin/ Calea noastră ne-o aţin./ Şi Muscalii şi Calmucii/ Şi nici Nistrul nu-i îneacă/ Săraca ţară, săraca!// Din Boian la Cornu Luncii/ Jidoveşte’nvaţă pruncii/ Şi sub mâna de jidan/ Sunt românii lui Ştefan./ Vai de biet român săracu/ Că-ndărăt tot dă ca racul/ Fără tihnă-i masa lui/ Şi-i străin în ţara lui.// Din Braşov pân’la Abrud/ Vai ce văd şi ce aud/ Stăpânind ungurul crud/ Iar din Olt până la Criş/ Nu mai este luminiş/ De greul suspinelor/ De umbra străinilor,/ De nu mai ştii ce te-ai face/ Sărace, român, sărace!// De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi;/ Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier/ Zboară paserile toate/ De neagra singurătate/ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului/ Codrul geme şi se pleacă/ Săraca, ţară, săraca!// Cine ne-a adus jidanii/ Nu mai vază zi cu anii/ Şi să-i scoată ochii corbii/ Să rămâie-n drum ca orbii/ Cine ne-a adus pe greci/ N-ar mai putrezi în veci/ Cine ne-a adus Muscalii/ Prăpădi-l-ar focul jalei/ Să-l arză, să-l dogorească/ Neamul să i-l prăpădească,/ iar cine mi-a fost mişel/ Seca-i-ar inima-n el,/ Cum duşmanii mi te seacă/ Săraca, ţară, săraca!// Ştefane, Măria Ta,/ Lasă Putna, nu mai sta,/ Lasă Arhimandritului/ Toată grija schitului/ Iară grija gropilor/ Dă-o-n seama popilor/ La metanii să tot bată,/ Ziua toată, noaptea toată,/ Să se-ndure Dumnezeu/ Ca să-ţi mântui neamul tău…/ Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând/ Adunându-ţi flamurile; Să se mire neamurile;/ De-i suna din corn odată/ Ai s-aduni Moldova toată/ De-i suna de două ori/ Vin şi codrii-n ajutor;/ De-i suna a treia oară/ Toţi duşmanii or să piară/ Daţi în seama ciorilor/ Ş-a spânzurătorilor.// Ştefane, Maria Ta,/ Lasă Putna, nu mai sta/ Că te-aşteptă litvele/ Să le zboare tigvele/ Să le spui motivele/ Pe câţi pari, pe câţi fuştei/ Căpăţâni de grecotei/ Grecoteii şi străinii/ Mânca-le-ar inima câinii/ Mânca-le-ar ţara pustia/ Şi neamul nemernicia/ Cum te pradă, cum te seacă/ Săraca, ţară, săraca! (,, Mihail Eminescu- poezii tiparite în timpul vieții,, vol III , Note și variante, editie critica îngrijită de Perpessicius cu reproduceri după manuscrise, Ed. Fundației Regale, București -1944)
Cinstire şi dor de Eminescu.
