George Anca: Mantra Eminescu
George Anca
MANTRA EMINESCU
(autoexcerpte)
2011
Coperta1: Alexandra Citirigă
Redactor: Elena Stan
Copyright: George Anca
ISBN
CUPRINS
EMINESCU ÎNTRE BAUDELAIRE ŞI TAGORE
Mitul lui Zamolxe în poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian Blaga….
Baudelaire şi poeţii români
Sanskritikon
Glose despre ahimsa
Cosmologia eminesciană între Veda şi Edda
Albatros – Bibliotecă
Târgovişte-India
Arundhati
Orfeu digital
Statuile lui Eminescu
MANTRE, DODII, SONETE
Balada Calcuttei………..
Orientopoetica
Sonete thailandeze
Mamma Trinidad
Cenuşa lui Eliade
După cină
Greeniet card
Pelasgos
Sub clopot
Templu în elicopter
Mureşan Eminescu
Poeston
Murmurantes
Paparuda
Zăpezi hawaiiene
vâsc
sonete din ocult
Dodii
Maroc după tată
Rechinuri
Postibsenieni
icoană scobită
spune-mi de ce vorbeam
timpul ce
începem împătrirea
POVESTIRI AMNEZICE
Monahul actor
la gioia
Măslinii din Uffizi
Gara Kabir
Ibsenienii
Astă-seară se joacă Noica
Originea indiană a romilor
Peştera lui Paul
Planul lui Dumnezeu
Frica de Orient
Furnici albe
Budha şi colonelul
INDOEMINESCOLOGY
Public address to the president of India
The International Academy Mihai Eminescu
Ek shanti
Waste
The Buddha
Indoeminescology
Pastiche
EMINESCOLOGICE
Mitul lui Zamolxe în poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian Blaga (1966, inedit)
*
Confruntând cu versiunile istoricilor – răstălmăciri în primul rând ale pasajelor lăsate de Herodot -, investigaţiile unui romantic şi ale unui expresionist se impun ca adevărate în sfera poeziei. Aceasta dă posibilitatea de a raporta opera întreagă a fiecăruia din cei doi poeţi la mitul dacic, fără deformări. Zeii nemuritori ai lui Eminescu, săgetaţi între coaste, şi profetul murind al lui Lucian Blaga relativizează în moduri diferite, uneori opuse, existenţa metafizică.
Simţirile, gândirea şi viaţa, autorul poemelor dacice şi le-a vrut milenare, închipuindu-le la eroii miturilor sau divulgându-le în scene medievale evaluate shakespearian. Dacă nu a rămas fidel vreunui Hyperion purtat prin Dacia echivalată Greciei hoelderliniene, sau nu şi-a înfăptuit proiectele de drame dinastice, dacă a preluat leit-motive şi dacă a scris capodopere metafizice, Eminescu, printr-un ansamblu abstras al operei, poate fi cuprins şi definit. Tânărul voievod ar fi, după Lucian Blaga (Spaţiul mioritic) o prezenţă esenţială. Zamolxe, incert şi tragic, pare să ipostazieze, la fel, o esenţă.
*
Cosmosul vibrează de chipul său: soarele şi furtuna, fulgerul împietrit în stele, munţi clătinaţi de prăvălirea stâncilor.
*
Unica relaţie de actualitate este Zamolxe-Decebal. Ceilalţi (zei) sunt divinii străbuni ai aceluiaşi Decebal.
*
Zamolxe e rănit. Automat, “fugarii cei divini” se simt şi ei răniţi şi, “urlând” bolta o “coboară şi-o coloră cu-a lor sânge”.
*
Priviţi epopeic, de altfel parodiaţi (îngânaţi), Joe, Zamolxe sau Odin vin direct din miturile imperfecte filosofic, sunt lipsiţi total de transcendenţă. Însăşi calitatea divinităţii lor e doar ocazională şi subiectivă: divinizarea la Eminescu se face de la sine. Mari sculpturi într-un cer vechi, zeii aceştia incită fantezia contemplatorului pesimist.
*
Strigoii (1876), în atmosferă de roman negru, recheamă într-o Dacie creştinată pe Zalmoxe. El însuşi, după religie, e un strigoi… Scopul poemului stă în întoarcerea lui Zalmoxe în scopul învierii nemuritoare.
*
Magul călător în stele înfăptuieşte totul în univers, fără ca universul să fie opera lui. În afara oricărei gravităţi a Olimpului, Valhalei sau Pământului, “călătorul” este de o supraumanizare nedeghizată.
*
Titlul provizoriu, Nirvana, al poemului Rugăciunea unui dac (1879), prezenţa unor versuri din Rig-Veda (cf. ediţia Perpessicius) nu împiedică identificarea lui Zamolxe cu unica forţă creatoare universlă, de dinaintea genezei. Zamolxe nu e un buddha în înţelegerea lui Eminescu. De o metempshihoză a lui poate fi vorba numai speculativ. Magii ar fi, eventual, reîncarnări ale zeului.
*
Ca Sarmis să poată fi alăturat în vreun fel de Hamlet, un argument l-ar aduce inexistenţa reală a părinţilor şi a raporturilor ereditare în poemele getice ale lui Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.
*
Dansul după cimpoiul scitic, cu ciocniri de baltage şi de palme, tonul general al ceremoniei şi paliditatea zeului nu dau de înţeles ca Eminescu să fi întrzărit în Zamolxe un Dionysos, cum afirmă unii zalmoxologi. Spusele cântăreţului, chiar întrerupte de râsul ghiduşului “cu mutra lui de capră şi trup schilod de faun”, susţin doar un décor de “tragedie” apollinic. Zamolxe, judecat din textele eminesciene, se zămisleşte el însuşi din tragedie, din cultul închinat lui, şi nu invers. (Nu apollinism, nu dionysianism, ci zamolxism pare a fi spiritul propriu, intenţional, la Eminescu.)
*
La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.
În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla.
Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate lui în “templul timpului”.
*
Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.
Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi, eroi, oameni.
Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre viziunile întunecate ale poetului.
*
Până la apoteoza vitalistă a teritoriului paradisiac dacic, voalând şi ţinuturile infernale, vegetaţia, unduită de nimfe, împlineşte ritul.
*
Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind obstacole sociale.
Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.
Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.
Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă “un punct, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /…/ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi Calderon, iar după el Schopenhauer…) repetă destinul acela fluid, din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.
*
După ce în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:
Lucească cer senin
Eternelor ape,
Care din văi adânci
Se nalţă la maluri,
Cu braţe de valuri
S-ar atârna de stânci –
Şi murmură-ntr-una
Când spumegând recad.
O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă…”) – plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.
*
Prin cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:
Şi tainic genele le plec
Căci mi le împle plânsul
Când ale apei valuri trec
călătorind spre nemurire.
Sonorizare irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.
*
În fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape / Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi face destin erotic în mijlocul lor.
*
Pentru a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:
Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă…?
*
În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.
*
Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /…/ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:
Vom pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.
În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală… Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii – …”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” – şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu – “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.
*
Şansele blestemului, la Eminescu, merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea spirituală a blestemului în contextul dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe interioare puse pe seama spiritualităţii antice.
Cea mai simplă formă este blestemul ca destin.
*
“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.
*
Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.
*
Adevăratul blestem, însă, susţine o altfel de introspecţie. Termenii, inegali, se polarizează spre un sens justiţiar. Raportul ultim se stabileşte între cel ce blesteamă şi cel ce va înfăptui spusele sale: el însuşi sau Zamolxe. Zamolxe, cel puţin ca punct subconştient, trebuie presupus drept arbitru al tuturor revoltelor eminesciene.
*
“Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!
De tronul tău se sfarmă blestemul ce visai.”
*
Revenind la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).
Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.
Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.
Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.
*
Baudelaire şi poeţii români
*
Nu înţelegerea poeziei moderne, cât acceptarea ei prelungeşte indecizia, obscurizează prin polemici răsunătoare consensul, sacrifică opţiuni. Ibrăileanu, omologând, peste idiosincrazie, mesajul lui Baudelaire celui al lui Eminescu, în acelaşi timp îl implică pe Schopenhauer, dar aruncă şi o punte critică necesară pentru viitor.
*
Se reţine azi cu mirare – dar fără mirare recomandă Călinescu să credem că şi Mihai Eminescu ar fi citit Les Fleurs du Mal – publicarea, accidentală după cei mai mulţi, a primelor traduceri din Baudelaire sub semnătura lui Vasile Pogor, în numărul 3 al Convorbirilor literare din 1870. Pentru gustul şi detaşarea ironică a traducătorului – ca să nu o discutăm pe cea poetică – ilustrativă este replica acestuia în legătură cu înfiinţarea Convorbirilor, comparabilă cu cea a lui Verlaine despre “decadisme”: “Poate o denumire potrivită ar fi Convorbiri literare, spune Iacob Negruzzi; Bravo, răspunde Pogor de departe: Convorbiri literare nu zice nimic. Cela n’engage a rien! Admis!”
*
Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire, iată o situaţie care, dincolo de hazardul acesteia în aceea ce-i priveşte pe fiecare din cei trei, vorbeşte de la sine ca o presimţire.
*
Idiosincrazia poetului latin – faţă de o ţară copleşitoare ca natura însăşi, templu altfel celebrat ca stare şi celebrator al unei discrete şi mesianice vocaţii, cu, mai presus decât originalitate, unicitate sintetică de izvor ca plâns la naştere – “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).
*
Pătrunderea în “uitarea românească” şi rostirea filosofică, la Constantin Noica, este prospectivă, “întru” căutarea unui Eminescu al filosofiei româneşti. Istoricii şi criticii acoperă orizontul retrospectiv.
*
Apollo, Hyperion, Orfeu vin prin opera ovidiană să-l inspire pe Eminescu, viziunea lui, înainte de a se regăsi în sine, trecând prin arcanele preovidiene ale antichităţii originare.
*
O lectură-corespondenţă, ori una-univers al răului, -templu etc. se vor resimţi de obsesia versului, vor atinge rădăcinile de tropar al sonorităţilor eminesciene. Obligat la un cult ancestral, auzul se înlănţuie de ecouri înconjurate de linişti adânci.
*
Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire, într-o ipostază fluidă, de corespondenţă luciferică a stărilor, a cauzelor şi efectelor lirismului, poate ale versului. Ochiul cititor se solidarizează cu versul, cu coloanele iambului, cadenţându-se pentru primirea armoniilor de substanţă, cântului străbătător abisurilor, dar şi pentru primirea pierderii de sine consimţite, a căutării în întâlnire, sursă de ecouri. Reîncarnarea eului liric se abandonează, cititorul, modest deodată, caută un alt cititor: dualitatea cheamă o unitate superioară a doi cititori şi doi autori ce trec unul în locul altuia, care nu e nimeni, n-a fost şi s-a poetizat. Gândul la poet schimbat pe cel la poezie dă sentimentul unui păcat.
O lectură paralelă: Correspondences / Veneţia. Un sonet doctrină, unul-trenos. O geneză secundă, o stingere trecută. Substantivul afirmaţiei estetice – La Nature, verbul sepulcral absolut: “S-a stins”, dar şi aceste forme de început vor corespunde, atât natura cât şi stingerea reunificând epic geneza dintâi prin amintirea muzicii străjuite de templu şi viaţă:
La Nature est un temple ou de vivants pilliers
Laissent parfoit sortir de confuses paroles…
S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri.
Ascensiunea corespondenţei subţiază – coborând-o în infinită tristeţe – coloana fiinţei duse a cetăţii venete, vestită sibilin din înecuri unde pădurile nu-şi mai trimit simboluri.
Începutul prin cuvinte se încheie prin parfumuri, care cântă dintr-o parte, paradisiacă, răspunde în reducţia bizantino-venetă: “Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii”; nu-s şi n-au fost parcă acei “vivantes pilliers”, nici omul, ci Okeanos, şi nici templul, surpat acum, ci preotul, care a fost templul, sau numele templului supravieţuind să anunţe reîntoarcerea morţii sau zădărnicia morţii prin viaţă. O sugestie irumpe în tonalitatea celor mai lungi ecouri din depărtări metafizice:
Il est des parfums frais, comme des chairs d’enfants
Nu-nvie morţii – e-n zadar copile!
*
Corepondenţa eminesciană exprimă un paradis ce se comunică numai sieşi, cele ale lui Baudelaire sunt pornite din mijlocul infernului suprem. O cale apofatică, în spiritul armoniilor eminesciene, răzbate spre metafizica răului baudelairiană. Excesul de puritate – când e vorba de “corespondenţă” în accepţia armoniei poetice – se întâlneşte cu unul de morbiditate, încât nu poeţii pot sta aproape, ca fire, nici universurile, cât claritatea, definibilitatea lor.
*
Două lecturi care duc în altă parte opunând romantismul lui Eminescu clasicismului parnasian, formal, al lui Baudelaire, predestinarea modernă a celui de-al doilea, imobilitatea astrală a celui dintâi. Venind de la Baudelaire la Eminescu, îl uiţi uiţi pe unul sau nu-l sesizezi pe celălalt decât în termenii unei opoziţii reciproc definitorii, ai unei descalificări critice: sistemele închegate în marginea uneia dintre cele două opere se ruinează cu zgomotul a cărui rezonanţă trimite spre un comentariu necesar, nu neapărat unificator, nici teoretic, de negaţie a unei duble surse opuse. Crezi că-l ştiai pe Eminescu, ori că nu-l ştiai, că-l puteai afla ori nu pe Baudelaire, că îndreptarea către unul şi altul, ori şi către unul şi către altul pot duce în neant, când descoperi o cale obişnuită, de lectură, de istorie citită, făcută, săvârşită – poate, e drept, şi inventată, trasată peste utopie. Pe incompatibilitatea bănuită intuitiv şi împăcată critic, pe romantismul decăzut sau decantizat, pe regăsirea printr-o corespondenţă ancestrală a armoniilor verbului înnăscut se sprijină perspectiva învechirii prin înnoire spre nuanţa cuprinsă sincer, convingător, eternităţii.
*
Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el, prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.
*
Asocierea critică a lui Arghezi cu Eminescu îşi are replica în dezgustul celui dintâi pentru “asociaţii” comerciali postumi ai poetului. Aceasta capătă expresia discursivă chiar în studiul său eminescian care nu-i nici odă lirică în graiul coardelor, nici paterică, “poemă mistică”, aşa cum sugerează că ar fi pretins subiectul, dacă nu s-ar fi pretat la condiţia de pretext.
*
Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.
*
Modernitatea, până la clasicismul ei, lasă să răsune în poetica lui Arghezi hamletianul strigăt al lui Rimbaud de a fi modern. Proiectarea şi reflectarea ei din lumea lui Eminescu îi gravează originalitatea românească, inexprimabilă. În mărturisirea poetică, Arghezi sugerează, insinuează, construieşte, cu o naturaleţe a apropierii de obiect care are aerul detaşării, cu o volubilitate uitucă în faţa imposibilului asumat. Eseul său ar fi cazanie, dacă nu s-ar pamfletiza spre a da viaţă unei stări, intermitente asemeni vulcanilor (dacă s-ar sfârşi unde începuse), dacă s-ar dedubla într-o profesiune de credinţă. O individualitate pecetluită în sine, exteriorizându-se doar magnetic, călcându-şi “pioşenia depăşită”, orgoliul satisfăcut – se înfăţişează autentic actul împărtăşirii despre geneza şi soarta poeziei în eternitate. O spovedanie lui Eminescu nu mai avea rezonanţă în epocă. Eminescu însuşi va fi cu atât mai auzit cu cât cel care vorbeşte despre el i se îndepărtează, spre a se apropia de ascultătorul de aici, cu mesajul, cu “traducerea” lui. Mărturisirea este simbolică, pioşenia noastră – depăşită. Certitudinea mare este poezia, voinţa şi împlinirea ei totală, de la inaccesibilul accident al geniului la diletantism (“dragostea de a scrie e un început de talent”, nu numai o definiţie eliadescă, dar şi o conştiinţă specifică a condiţiei literaturii.
Caracterul de mărturisire eminesciană cheamă, în locul spiritului critic, spiritul poetic. Contemporanii geniului depun mărturie falsă.
*
Glose despre ahimsa
Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka – “…greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.
În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal – Zalmoxe–Hristos – Rigveda:
Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!
Eu duşmanii mei nu-i urăsc… îi bat,
Dară învinşi – eu îi iubesc /…/
Un singur lucru e mai bun ca viaţa,
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.
Ah, cum nu suntem pe atunci pe când
Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Nici marea aerului, nu auzul,
Nimic cuprinzător, nimic cuprins,
Nu era moarte, nemurire nu
Şi fără suflet răsufla în sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost!
Dar vai! un sâmbure în acel caos,
Mişcându-se rebel, a nimicit
Eterna pace şi de-atunci durere,
Numai durere este-n astă lume…
Unde e starea aceea unde zeii
Nu existau, nici oameni, nici pământ,
Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă
Nu-şi aruncase umbrele în lume?
*
Astă-seară se joacă Noica
Duşyanta, Hyperion, Călin. Regia: personaje avatare. Vita, Vitanus. Leviathan-levitam. În mări, în vis, în somn.
*
Vă aduceţi aminte, dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie. Caz din cădere, cazanie. Când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci de nefăcutul. Goethe? Petrecere, cumpăt, întruchipare, mai ales împieliţare şi ba. Eminescu ştie să vorbească filosofic şi ştie să vorbească româneşte.
*
Jumătate din indienii Pima au diabet şi 95 la sută din diabetici sunt supraponderali. O genă le permite să înmagazineze grăsime în vreme de belşug pentru a nu fi înfometaţi în timp de foamete. Ai întors spatele pustiei. Porc şi cu Eminescu şi cu Gib. Care şi Gib în Donna Alba. Critic de paie luate în gură a ploaie de porc. Eu ziceam de Cioabă, tu de Pima, păi nu din americani vin, poate din Roboam. Gândiţi-vă uneori şi la mine. O cărticică de religiologie. Îşi autografiază cadavrul. Nu mai plecăm dintre casele astea cu ferestre-noi. S-o fi reîncarnat Rabindranath în careva din ei. Sau ei în ei. Profesor universitar din senin. Kamala Das la Islam, Tagore deconstruit de Şişir ca Eminescu de Mano. Eliade a scris şi Gaudeamus şi Maitreyi. Voi tot kosher pe la Epstein.
*
Vorbea intens, cu plăcere vag revoltată, nepremonitoriu, de n-o fi ascuns cu ştiinţă ce-l aştepta. Pomul libertăţii trebuie împrospătat din când în când cu sângele patrioţilor şi al tiranilor. Ar trebui o inchiziţie. Timpul trece împotriva noastră. Eminescu însăşi. Isus însăşi. Slavi latinizaţi. Rar îngeri. Peregrinam printre ai noştri, ale noastre. Morţi în marş. Oare unde o să ajungem? Nivelurile de apreciere se contrazic.
*
Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista “Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).
*
Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat – după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel – în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea – în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare.
*
Portretul i-l văd, din profil, cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii lui Eminescu. Altfel, spre încruntarea unui pastor dintr-un ordin propriu, luminată de logos mai degrabă rece.
*
Noica se autointilua, uneori, biograful, in spe, al lui Eliade. Am început-o (sau, o s-o încep?) Cine altcineva? Când am primit prima scrisoare de la Eliade, am dat fuga să i-o arăt, era şi vărul său, medicul. De ce ţi-a răspuns, nu eşti aliatul nostru (îngheţasem). De ce nu, a intervenit doctorul, e tânăr, n-avea când să-i fie aliat. Tot aşa, când isprăvisem de redactat teza, şi i-am rezumat-o, la Nestor, că, de fapt, este Baudelaire-Eminescu, m-a întors că de ce-mi trebuia ocolul Baudelaire ca să ajung la Eminescu. Probabil cum ajunsese el, mă gândeam.
*
Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu acest lot grup de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist.
Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi “recunoaşterea” era de suplinit prin “maşină”, prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat, într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/ Recunoaşterea Sacuntalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).
*
Noica s-a vrut bucurie, într-o ordo gaudii, cu Augustin-Rafail – “bucură-te şi fă ce vrei”, cu un personaj al lui D. H. Lawrence – “Nulla dies sine laetitia”. “Ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare.” Soka (durere) se face sloka (verset) la Valmiki, melancolia se face vers la Eminescu, filosofie la Noica. Bucurie (sukha) după durere (dukha) – Wulf is on an island, I on another (poem celt). Filosoful român şi-a găsit moartea alergând după un şoarece, altfel, servitorul zeului elefant Ganesh, al cunoaşterii. Poetul tamil Subramanian Bharati fu ucis în templu de elefantul căruia i se închina, iar Gianni Rodari doborât în Africa, de alt elefant. Viaţa e jiva, jiva e Shiva, Shiva e jiva. “Fie-ţi milă, Doamne, de cei care te-au omorât”.
*
Durga blondă, eminesciană, în colonia bengaleză a Delhiului,
brună totuşi în Shiva Mandir şi Asur nemaiangrez, tot întunecat,
Kali, Kali, maha Kali, o, Durga, pumni de petale aruncate până la cele braţe ale dumnezeiţei, Lakşmi şi Ganeş în stânga, Saraswati cu un sitar şi Kartikeya-Apollo,
focul din vas arzându-ne palmele de trei ori şi ni le ducem unii după alţii netezindu-ne părul şi capetele, supraritual mamele la copii
*
Am trimis prietenului care vă vorbeşte o mioriţă pentru un cangur. N-a comentat. A lăsat fabula darurilor să-şi fie comunicare-cuminecare, totem la totem. Şi nici măcar de împrumut. Nici rit de trecere. Iar noi locului ne ţinem, vorba lui Eminescu. În fapt, limba interioară a lui Eminescu. Ne vedem în cuvinte, cum predica Noica, pe chiar vremea dictaturii comuniste
*
Când o întâlnisem pe Apara, cu zece ani în urmă, eram tot sub ameninţare, pentru publicarea Doinei lui Eminescu – nu ieşeam din casă, îmi cerusem la vicecancelar demisia, nu mi se aprobase, până chiar am plecat, în 12 aprilie, (împlineam 40 de ani) – trăisem un semestru de (auto)terorizare – tot în jurnalele de atunci voi căuta (romanul Furnici albe?) Când îi explicam lui Radu de ce plecam de la Lodhi la Vinod, argumentasem că e o chestiune de viaţă şi de moarte – ca să vezi.
*
Eu sunt în Academia Eminescu şi Societatea Hafiz (convenită de Vinod cu iranienii, printre care şi d-na Apara – pe mine m-a cam deranjat zelul lui oarecum diluat – dincolo de nobleţea asocierii – pentru Eminescu, în ce mă privea: la Moscova, femeia pe care am întrebat-o de d-na Apara dacă a venit, nimic mai mult, mi-a şi oferit, cu martore, un volum de Hafiz şi mi-a citit public versete). N-aş publica jurnalul şi numai pentru a nu expune aceste femei (cine s-ar fi aşteptat la Iran, făcea Margaret alaltăieri).
*
Visi îmi arată scrisoarea confidenţială a maurului că să scrie visi la iugisi să fie înlocuit românul teacher că face damage limbii române şi rămânerea lui este incompatibilă şi din cauza altor activităţi – aranjează să fiu într-o puşcărie aproape de Bucureşti, ce mai. Visi, rezonabil, că dacă am serviciu şi la amba, plus Doina, a, e de-o sută de ani, păi să-mi văd de treabă. Masih, înainte: să vedem ce zice visi. După: take it easy.
*
INDOEMINESCOLOGY
*
Public Address to the President of India, H.E. Shanker Dayal Sharma, at ceremony of Receiving Honorary Doctorate, Bucharest University
Your Excellency Mr. President of India, Sharmaji,
Your gracious meeting offered to Romanian specialists in Indian studies, mainly from Bucharest, here, it’s a high honor, a stimulation and also a consolation. For it’s a tragic issue of Stalinist-Communist dictatorship that best thinkers, Indologists included, were jailed. But riks and slokas from Vedas and Upanishads were still communicated by Morse alphabet.
We feel getting, at last, a free way to knowledge of Indian spirit and culture. Perhaps the moksha/salvation was the most appreciated quality of Indian spirit, together with Christian, Indian and universal dharma and shanti.
Mihai Eminescu, Romanian national poet, declared himself a Buddhist as an empowered Christian. During more than 15 years I had talks and letters about Mihai Eminescu, mainly in and from India, but also other continents; they make some personal and Indo-eminescological history in an epistolar novel I had honor to dedicate to your excellency, Mr. President of India, Dr. Sharma ji.
Kind of field researcher, I taught Romanian, between 1977-1984, at University of Delhi, while Prof. dr. Prabhu Dayal Vidyasagar was teaching Hindi at Bucharest University.
My mother has just died before and so India became my mother – now it was no problem how good India was to me, but how good was I to her.
I am grateful to legions of people in India, from great writers and professors like Amrita Pritam, Ageya, Nagendra, R.C. Mehrotra, Gurbakhsh Singh – former vicechancellors of Delhi University – to my colleagues and students in the university.
Surely the exchange of teachers between universities is a must.
Suppose India and Romania would have their cultural centers in Delhi and in Bucharest respectively, smaller and in a way more cultural cities like Iaşi, Cluj, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, for Romania, and Bhopal, Bhubaneshwar, Chandigarh, Bangalore, Trivandrum for India may be taken in consideration.
Romanian-Indian Cultural Society, started recently, in 1993, beyond university and formal scientific research on Indology, is trying to gather interested people in different topics of Indian culture. Many young and gifted persons are eager to study Indian arts, dance and music, to be on scholarship in their dreamland.
We can only slightly open a door toward an endless realm.
Finally, I will dare to evoke a very special Indo-Romanian tradition dealing with human freedom and make a call for your judgment.
Early 1990’s Romanian new press acknowledged both India’s international support to political prisoners and their recognition to pundit Jawaharlal Nehru who provoked a visit of then UN Secretary General U Thant.
Dr. S. Radhakrishnan, when vice president of India, made shorter the sentence of poet Radu Gyr.
As a representative to UN International Association of Educators for World Peace, I request now, Mr. President of India, your high intervention that Mr. Ilie Ilaşcu, parliamentarian, jailed in Tiraspol, for only guilt of being Romanian, to be liberated.
*
The International Academy Mihai Eminescu
First draft – 1991 – to be completed by acknowledgments, other names of poets, thinkers, artists, translators, eminescologists, educators, desiring to be together unto poetry/shanti.
Albania, Argentina, Australia, Austria, Belgium, Brazil, Bulgaria, Canada, Czechoslovakia, Chile, China, Denmark, Egypt, Finland, France, Germany, Greece, Hungarx, India, Iran, Irak, Israel, Italy, Japan, Mexico, Moldova, Netherlands, New Zealand, Nigeria, Philippines, Poland, Portugal, Romania, Senegal, South Africa, Spain, Sweden, Switzerland, Tanzania, Thailand, United Kingdom, USSR, USA, Yugoslavia
MEMBERS / HONORARY INVITED
Rafael Alberti, Robert Bly, Emil Cioran, Rosa del Conte, Yolanda Eminescu, Evgheni Evtushenko, John Fowles, Vaclav Havel, Daisaku Ikeda, Eugen Ionesco, Octavio Paz, Amrita Pritam (president since 1981), Salman Rushdie, Leopold Sedhar Senghor, Bogdan Suhodolsky, Grigore Vieru.
MEMBERS AT LARGE
Anna Aalten, B. Abanuka, Tawfik El Abdo, Prachoomsuk Achava-Amrung, Ioan Alexandru (organizer), Ion Andreiţă, O. M. Anujan, Lourdes Arizpe, Werner Bahner, Andrei Bantaş, Romano Baroni, Georges Barthouil, Al Bayati, Enric Becescu, Eva Behring, Amita Bhose, Danuta Bienkowska, Carlo Bernardini, Eveline Blamont, Ana Blandiana, Lucian Boz, Ion Caramitru, Margaret Chatterjee, Mary Ellen-Chatwin, Mihai Cimpoi, Silvia Chiţimia, Henri Claessen, Georges Condominas, Lean-Louis Courriol, Robert Creeley, Petru Creţia, Marco Cugno, Nicolae Dabija, Rodny Daniel, Nilima Das, Sisir Kumar Das, Mahendra Dave, Guenther Deicke, Francis Dessart, Stanislaw Dobrowolski, P. Vidyasagar Dayal, Metoda Dodic-Fikfak, Mihai Drăgan, Livia Drăghici, Jules Dufur, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Anton Dumitriu, Monika Egde, Christian Eggebert, Didona Eminescu, Roland Erb, Jiri Felix, Galdi Laszlo, Roy Mac Gregor-Hastie, Al Giuculescu, Allain Guillermou, Herbert Golder, Klaus Heitmann, Helena Helva, Gerard Herberichs, Carmen Hendershott, Anna Hohenwart, Peter Hook, Alexandra Hortopan, Kazimiera Illakowiczowna, Philip Iseley, Judith Isroff, Ion Iuga, Vilenka Jakac-Bizjak, Rafik Vihati Joshi, Elena M. Koenigsberg, Maria Kafkova, Iuri Kojevnikov, Henrik Konarkovski, Omar Lara, Leonida Lari, Maria Teresa Leon, Catherine Lutard, Keshav Malik, Muhamed Maghoub, Fidelis Masao, Liliana Mărgineanu, Pino Mariano, Constantin Mateescu, Anna Mathai, Dumitru Matkovski, Charles Mercieca, Ion Milos, Baldev Mirza, George Munteanu, Chie Nakane, Ion Negoiţescu, Wanda Ostap, Ayappa Panikar, Sheila Pantry, Daniel Perdigao, Augustin Petre, Irina Petrescu, Max Demeter Peyfuss, Jane Plaister, Franco Prendi, Carlos, Queiroz, Zorica Rajkovic, Lisa Raphal, Peter Raster, Ruprecht Rohr, Marcel Roşculeţ, Mario Ruffini, Angelo Sabbattini, A. M. Sadek, Zeus Salazar, Patricia Sarles, Monika Segbert, Joachim Schuster, Vinod Seth, Satyavrat Shastri, Andrei Simic, Norman Simms, William Snodgrass, Mihai Stan, Dumitru Stăniloae, Sygmunt Stobersky, Sanda Stoleru, Sorin Stratilat, Arcadie Suceveanu, Eric Sunderland, Bathelemy Taladoire, Akile Tezkan, Eugen Todoran, Fernando Tola, Mona Toscano-Pashke, Urmila Rani Trikha, Kliment Tsacev, Mihai Ursachi, Bruno Uytersprot, Nelson Vainer, Isabela Valmarin, Dimitrie Vatamaniuc, Romulus & Mihu Vulcănescu, J.L. Vig, Brenda Walker, Xu Wende, Reinhold Werner, Rudolf Windish, Mario Zamora
MEMBERS IN MEMORIAM
Anna Ahmatova, Sergiu Al-George, Gheorghe Anghel, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Samson Bodnărescu, Alexandru Bogdan, N.N. Botez, Petre Brânzeu, Victor Buescu, Anta Raluka Buzinschi, George Călinescu, I. L. Caragiale, Iorgu Caragiale, Toma Chiricuţă, Pompiliu Constantinescu, Aron Cotruş, Ion Creangă, Dimitrie Cuclin, Mihail Dragomirescu, Mircea Eliade, Gheorghe Eminescu, Gheorghe Eminovici, Franyo Zoltan, Galgi Laszlo, Gala Galaction, Mozes Gaster, Onisifor Ghibu, Petre Grimm, Ion Goraş, N.I. Herescu, G. Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Petru Iroaie, Josef Sandor, Ivan Krascko, Mite Kremnitz, Franco Lombardi, E. Lovinescu, Titu Maiorescu, Alfred Margul-Sperber, Veronica Micle, Matei Millo, Gheorghe Nedioglu, Constantin Noica, Ramiro Ortiz, Sylvia Pankhurst, Vasile Pârvan, Perpessicius, Ioana Em. Petrescu, Gheorghe Pituţ, Miron Pompiliu, Augustin Z. N. Pop, Cornelui M. Popescu, Aron Pumnul, Salvatore Quasimodo, Ianis Ritsos, Mihail Sadoveanu, George Bernard Shaw, Ioan Slavici, Nichita Stănescu, Carmen Sylva, Carlo Tagliavini, Fani Tardini, Vasile Văduva, Tudor Vianu
*
Ek shanti
Left in Dodona I ask Mahesh what I thought in the night for the poets communicate apofatically awakening poets’ killers even I am not Eminescu reincarnating Zalmoxis in Dacia then Egypt via Espagna following Ihesu in Himalaya that I am seeking Him see Margaret this Denmark of love left to all of D’s.
*
Waste
Almost sound in all inheritage blood and brain
spread at imaginary wolves visits
jumps on temples forests Eminescu
*
yes in Kali kalidasology with Eminescu’s Calin
at death centenary clowning clow
masochistically Kali home laughed
*
Contemplative obedient epics with my fellow
countrymen my only wish Eminescu’s
to die unto their better half
*
Mahavira of late old gods ladies evangelizing
one recited from Eminescu in the end
changing house by country of fools I left
*
Rodny in academy Eminescu inviting me to be
professor of European anthropology
while writing of a personal anthropology
*
Yoga not permitted in this case sometimes Milarepa
in our discussions before Eminescu
eating the heart of ghost in the hills
*
Influenced Hillerin calling Brenda for debt
at noon in Eminescu bookshop
like in Cambridge with hound
*
White flower from you intended for the corps
of the logician I’ve told was early
and nowhere Eminescu’s tomb either
*
Alibi also soon daylight like in Brashov
hadn’t as bad returns as presciences
just take Buddha as poet Eminescu
*
A zone of solitude around everybody one’s life
imagine indeed how lonely Eminescu was
saying I am a Buddhist just being too Christian
His zone touched here heretically on beheading
hayavadana like ardhanariswara also
thinking like Mir to Veronica
*
Depict paintings like in Kangra Eminescu
valley valleology colored eyely sight
intellectual reconcept photograph
*
The Buddha. Letters from the buddhahood to Eminescu
Under all circumstances you seem to be under the observation of the intelligence-people of your own Socialist Country who are doing this social service to harass you a great deal in any near future and certain people including the “ambassador” (the mathematician one!) in the Romanian Embassy here in Delhi are trying to molest your good name in India by spreading rumors about you and your being a “rogue” and say to people here that “you” are going to be exiled from Romania and/or are going to be punished in some way. You are simple sincere poet like Mihai Eminescu and all your life you will remain simple & sincere to Romania as you always expressed and praised Mihai Eminescu and worked sincerely for the cause of deeper understanding between India and Romania.
*
I also published Mihai Eminescu’s poem on page number 11 viz. The Elfland Damsel and in a footnote told how great a poet Mihai Eminescu was and how many new Romanian poets he has influenced. But this sick person, the very much sick person, your Romanian ambassador Mr. Mitu Nicu spoiled everything by raising a lot of hue and cry and luckily he also revealed the very confidential things of your government that they were about to frame cases against you and were about to “exile” you from Romania and that you were a “rogue” and argued with me for five hours (from 4.45 p.m. To 9.50 p.m. On 18.9.1979) in the Romanian embassy about many things on page 9 and also criticized why this person Gheorghe Anca who is not a poet at all and is not a representative of Romanian poetry has had been published by me in their National Day issue and of the magazine and if you had written the introduction (I wrote it myself) and if the photograph and poems were supplied by Anca?
*
I like to confirm our “International Academy Mihai Eminescu for Culture. Poetry & Arts” and also the Eminescologistic human love for human race. I am happy that “Tagore Institute of Arts” (India) and “Hafiz Iran Society” (Iran:Teheran) are all cooperating with us and in 1989 we hope to reach Bucharest at his anniversary.
*
I attended then the full Mexican Week celebrated in New Delhi and met poet Octavio Paz of Mexico who writes in Spanish. There also I mentioned you and hundred Romanian poets. I saw through 15 days World Trade Fair in November as also we had a British Council workshop on Poetry on November 27th where my two poems were taken and one was cyclostyled for discussion. Mention of International Academy Mihai Eminescu is very automatic then. It penetrates the ears of the listener: “100 Romanian poets”.
*
You mentioned about Iasi’s letter demanding a sculpture of Eminescu. (From Iaşi, on the North of the country – which country? India or Romania? Did you publish a bust of Eminescu in any of I.A.M.E. Books? Did you? I didn’t create any such thing). You can send him a photocopy of any of the busts of Eminescu. I didn’t meet Mrs. Pratima Kumar. If I can put a statue of Eminescu in our front garden I send you a copy after the same – among the palm trees. I expect you very much at “India in World Literature” in Delhi University in February 1985. But a bust of Eminescu in the garden should be put now. Nana must have come back from Transilvania. Nana is always in touch with me. We have no distance between ourselves when she is a day-light child of India. You are a “midnight” child of India, working late in night on its topics and tell Rushdie I am the “Shame”.
I hope Nancy can work a ceramic bust of Eminescu – lower portion in Green, upper in Lotus flower colour.
Here alone I.A.M.E. is saddled, in a seal, on his birthday.
*
Eminescu Science Poetic meeting with best actor reciting our academy’s chief Mr. Eminescu – poetess Ana Blandiana of “When Trees have eyes” fame – it is impressive mention of varied subjects we have tried to touch about Indo-Romanian relations in a binding step on a cement platform. Yesterday, I put my records straight, one step ahead about great Romanian sections of my papers to search for all bits of papers, envelopes, chits, notes, letters, magazine clippings, poems, translations, etc. about Romania and yourself and our dear poets from Romania who came in touch with their poetry and unknown faces and common hearts and greatest arts and equal parts in our activities under the International Academy Mihai Eminescu. This I did to write something about us and our works for common knowledge and to present some written note/paper to the new journals which your department of Modern European Languages has started and sent me two copies -one of each journal for contributing material. I am giving some (European) translations of poems including Romanian poems, including my poem on Eminescu “Why Eminescu came to us…” (Its Romanian translation printed I never received dear Anca, as it was published. Why didn’t you read this poem or its translation at Eminescu evening to Ana Blandiana). I added three or four lines to this poem retyping it yesterday to make it true international in scope:
“It was an Eminescu life given to poets at Versailles –
And Eminescu is no different or indifferent to Nagasaki
Eminescu is emancipation of at least South Africa
A running word for soft speaking Vietnamese
Or why should Eminescu come to life out of time
Eminescu is a necessary word and a necessary line
He has in his abode met all the more Tagore
Pushkin for a recall and has met Subramanian Bharati
Eminescu is now a pearl in every oyster of the mother pearl Earth
To be able to swim on seas at ease
Or why else should Eminescu come from beyond the oceans swimming towards eternity…!”
The underlined words in ticked lines are newly added and some stray words removed e.g. “lovely” in following:
“Eminescu is the name of Rudraksha bead in every day rosary.”
*
Subject: Eminescu bust by sculptor Ion Mândrescu & matters of Book/journals exchange, etc. with Romanian Educational Library & and poetry exchange with individual Romanian poets in Eminescu Year.
Thank you for your dated nil on 15.4.1989 and I was at International Academy Mihai Eminescu in fact waiting for Ion Mândrescu created bust which is however still awaited. If there is some technical difficulty you can get sent its pictures and/or articles and essays appearing about it in papers, as clippings, for our file and general reference purpose to others who may need.
*
You can write to them that you can read a paper on Eminescu in/and folklore: i.e. Eminescu used folklore themes for his poetry, and has himself become a folklore theme in Romania.
*
EMINESCU, A FOLKLORE…
(by Vinod Seth)
They call Eminescu a poet, a gem
I always called him a diamond
I called him folk-lore
He, whom we call Eminescu
Hardly separated from the air anywhere
A poet called him a tree, an echo
But he who is as clear as stones in the brook
Is a smoothened dazzling diamond
Never from mountain poetry is torn
Eyes from his Brancusi bird
Fly high to sit by his bust
Ion Mândrescu, the artist of skill
Takes away poetry from his crust
And hangs on him the diamond bullets
To let him be the martyr in revolution
Poet he was, but poets don’t die
Eminescu was the folklore of revolutions
He hung poetry like muslin cloths
On his face a smile in store
Folklore made Eminescu and Eminescu made folklore
A Hindi, Sanskrit base as before
Eminescu took a round of whole this globe
Poetry beheads him, gives him folklore
Eminescu sings an epic tune to us
Eminescu we hear on telecom
Then we ask him May we come in?
Eminescu say Yes if you glass cut the rocks
P.S. You will be pleased a sculpture (a woman’s head in brass in French Museum’s collection, made by Bruncush, was recently exhibited in the National Gallery of Modern Art, which was the first sculpture I saw from Bruncushi. If more than one busts of Eminescu are sent may be we can give them to some institutions.
*
LIBERTIES…
(By Vinod Seth)
Death in the year of Eminescu’s death
Better than Romanians speak
And speak they 25 years ache
Achile’s heal has kicked Ceausescu’s head
And with bullets riddled his face
We wouldn’t dare a return
While dying he doesn’t look as young
As much as in publicity photographs
which his ambassador has to give or gave
Liberty
Only you are young
Noe live with Romanian grace…
Up and up on this hill is love
Then on the peak is a flag
Brancusi has put there a slab
Romanians call it Eminescu’s grave
Up on the hill one year is past
Up on the hill a look down is cast
Flags fly 80 000 at half mast
Revolution is like those of the French
Like Shiva’s dance on Christ’s cross
They had a thirst for poison, had to quench
The people had told at last who is the boss
Christmas said it is Santa-Claus
Death said no! he has worn my dress
The only liberty is on peoples’ face.
Now will you read my poem again
Yes if my all friends are slain
And only free self of Romania is again
This army is friend of the poets
The army is Eminescu and also his poem
Eminescu at his death centenary awake
Has turned the quick most page
Salutes to people, to Eminescu, to army
Government’s area TV serial case
*
Namastai. By 1995 we will be together 101. The 1 is mine. The rest is fine. A legless and a handless mad one in Eminescu post-ardhanariswara. Mateescu renamed and divorced me in his novel after India, Vulcănescu used initials (my name prohibited) and Iuga put your dedication as for himself. Part of your autobiography in letters to me I take in this novel (acknowledging it here and at the end like Salman Rushdie).
*
Perhaps Umesh Mehta would publish this, for India, Stephen Gill for Canada, Sokka Gakay for Japan – even for having something from Romania, if not for challenging purpose burried inside and belonging to many agonies between ancestralities and newagers, between indology and creation, as at Christ’s death and after Eminescu’s. About credits of the book ask Pirandello.
*
Mais, a Bucarest vous ne pourrez plus exercer vos dons litteraires et artistiques comme a l’Academie Eminescu. Que ferrez-vous?… Vous avez une grande activite en ce moment, avec les traductions, le roman “fourmis blanches” – qu’est que cela veut dire? et les enfants que vous faites chanter.
*
The words that are used in our daily routine. Relations, colors. Interrogations, persons. A fi, simple expressions. Conversation, Dictation, Vocabulary, Masculine and Feminine, Opposite words, “caloianul”, counting, days, parts of the body, Danube, negation, “Noi avem castel frumos, ran-tan-tiro-riro-ran”, singular-plural, Încurcătura play writer, neuter, poem by National poet “Mihai Eminescu” Peste vârfuri, vry simple outlook of the Latin language and its comparison with Romanian, Slave, Tempus acquierendi et tempus perdendi, Vergilius father, Dante, Ante homines vita et mors, bonum et malum, past present and future tense, Sunt lacrimae rerum/sunt lacrimi în lucruri/that the things have tears in these, we have discussed this philosophically and with Eminescu writing Luceafărul, “Glossa” – most of the students remembered the first line of the poem “vreme trece vreme vine” – how to answer the question, these are practised from the Romanian booklet edited by the “George Anca” our teacher, story by M. Eminescu “Poveste Indică”.
*
Discussions on the topic “Murinda Shivratri” which was written by our “Sir”. Announcement of the programmed broadcast at the radio on 22.2.83 at 7.30 p.m. on the short wave band. Exhibition at the class teacher’s house, including the books of Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, Calinescu etc. Announcement in the class, especially of the book “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”. Poem “Rondelul oraşului din Indii”. Reading and translation of the poem into Hindi. Visit to the teacher’s house to see the exhibition. There we recited the poems. Our teacher’s friend Mr. Iuga also recited the poem. The photograph of the speakers are also taken. We read from the G. Călinescu book also.
*
Discussion on the Meghadut (Romanian version) which is written by Kalidas and its Romanian translation was done by our teacher (G. Anca). In which discussed with us on the following words: Norul – clouds. Vestitor – Messanger (one who gives the message). And he compared these words with the following lines given by M. Eminescu: Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri / Şi niciodată n-or să vină iară.
“Mai am un Singur Dor”. Teiul sfânt like baniyan tree. Apele plâng clar izvorând din fântâne (i.e. clear water weeps from fountains as springs). Quotation: “Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour din marea de amar”. In this the significance of nour and marea de amar was justified.
Sergiu Al-George (Indologist): Translator of Gita into Romanian. Classical master pieces and modern Romanian archaic and universal. Mare de amar by Eminescu and Mare de-ntuneric by Lucian Blaga.
*
Singurătate by M. Eminescu, comparison melancolie/vers with soka/shloka.
*
Origini. Crainic – Nostalgia paradisului; Mircea Eliade – L’eternel retour. Lucian Blaga – Spaţiul Mioritic, Eonul dogmatic. Spengler (German philosopher). Vasile Pârvan, Idei şi forme istorice. Historical personalities and literary books: Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi; cărţile populare în cultura română. Polyhistors: Miron Costin, Dimitrie Cantemir (18th cent.), Ion Eliade Rădulescu, M. Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, B. P. Hasdeu (19th century), Nicolae Iorga, Ovid Densisianu, G. Călinescu, Mircea Eliade (20th century). Famous novels of the different centuries, like Răscoala and Ion by Liviu Rebreanu and Geniu pustiu by M. Eminescu.
*
You next ask me about any work I have been doing on Eminescu, and the answer to that, alas, is that I have not really touched on his poetry or prose for many years; not since to Introduction to “Luceafărul” I did in Miorita back in 1977, an essay I am sure is in the university Library there in Bucharest.
The Eminescu celebration seems to be building up considerably. My co-editor of Miorita Charles Carlton has prepared a special supplementary number of the magazine with Tom Perry, and we are cooperating with Brenda Walker of Forest Books (London) in publicizing her new translations of the poet’s works. Other than that, there is really no way to do more here. I am afraid as the years go by, it is more difficult to interest any among my colleagues in Romanian culture.
*
Indoeminescology
His lyricism and Thought, his human being, too, can be taken as a pattern not only with literary or national determinations but also for an universal Anthropoetry, namely inner roots and chances of the self in our world of continuous challenges.
*
There are not from out Eminescu’s poetic universe the concepts and anthropologies of some modern Romanian creators and thinkers, like Vasile Pârvan’s anthropomorphous creative rhythm, synrhythmy, aphrodisiac mind, Lucian Blaga’s mythosophy, stylistic bottom, metaphysical transnaturalism, George Călinescu’s real elements, Eugen Ionescu’s nu, Mircea Eliade’s genealogical myths, Hyerophanies, categories of the sacred, Dimitrie Cuclin’s ethics of expressive essence, Ştefan Odobleja’s consonantic psychology, Octav Onicescu’s cosmological mechanics, Constantin Noica’s Romanian philosophical utterance, Mircea Maliţa’s clio-mathematics, Mihai Şora’s metaphysical anthropology, Romeo Vulcănescu’s horal phenomenon.
*
We should be tempted within this Congress to analyze some paradigms like inverse nostalgia and reciprocal metamorphosis, the intensive voluptuousness and general transparence, the retrospective lucidity and the paranymph.
*
In Eminescu’s modality (correspondence), the model – different from the mode (kind) or fashion (Romanian “modă”) is the angel-woman (model) for the daemon in eye of a painter. The zoomorphic models are concentrating upon the analogy with the bees (maternal state model), the infusorian (model, the bugs (French “model”), the tomcats (kind of Hoffmanian humor) etc., and they totalize the vision of instinctive life, “eating and reproduction, reproduction and eating”. But if a human insect signifies a social metaphor for a woman enslaved by work, “king eaten by moths” is an inverse model (dodia) of specific Eminescian contexts involving cultural chronophagical modes (kinds) of life and modes (fashions) of thought.
*
Anthropomorphism is one of Eminescu’s long poems, occasionally composed in 1875, published integrally (69 stanzas) posthumously only in 1952 (then, the poet returned from his philosophical studies from Berlin was 25).
*
This is not a direct myth for it opposes other Romanian-Eminescian works like the poem Călin, as well as the myth of Maiastra bird (Miradoniz, Memento mori, etc.): a parody of Leda’s possession by the pagan god. The fairy cosmic anthropomorphisation of the erotic flight (Zburător) and the mystic feminization of the love in Maistra (the Phoenix seems to be male) overtorn into improvisation (impromptu) a (porno) comic and consequently human anthropomorphosis with the allusion (dodia) of the primordial ritual sterile sexuality. The bird – a poor coquette hen or an angel – who has not a proper birth can not be tragic.
*
Brancusi’s reading from Milarepa and his journey to India (1938) go together, as well as his Endless Column continues Eminescu’s Glossa.
*
Translating into Latin the Buddha’s four noble truths – suffering, origin of suffering, cessation of suffering the eightfold way leading to the cessation of suffering: dolor, doloris ortus, doloris inferitus, octopartita via ad doloris sedationem, Dhamapada – Artur Schopenhauer has identified morally the bikkus and mandicant order of St. Francisc. Sometimes, the philosopher’s disciple, Mihai Eminscu, took again the way from Latin to Sanskrit, looking to change, for instance, the name of one of his romantic character called Mors (Death) into Nirwana.
*
Reading Baudelaire within Sanskrit context, beyond the poet as voyant in the temple of clouds, the correspondences are to be felt individually from both Indian and Latin carmen-kavya through the ancient epos, Camoens’ epic India, Eminescu’s rig-vedic romanticism, even if it is said, for instance, about Edwin Arnold’s translation of Gitagovinda that is “so unrecognizable baudlerized”.
*
December, our First Romanian (1977) here in India read some Roma-Romania. We have also worked a number of consounding sayings common to all Romance languages. Now available into Sanskrit, Luceafărul by Mihai Eminescu, with its 1665 Latin, 164 foreign and 28 autochtonous words (I.I. Russu, 1981). Let’s go closer to this matter of scientific good-sense, yet taking it as Ortega y Gasset “el libro como conflicto”.
*
This version was begun as a sort of transsounding syllable by syllable from Sanskrit into Romanian but increasingly it became a dhvani, turning the dhvani (sound) into the dhvani (suggestion) in respect to the two languages. The Gitagovinda in Romanian may be compared to the Sanskrit version of Mihai Eminescu’s Luceafărul (Hyperion) signed by U. R. Trikha in “Latinitas” this year (“Hyperion” appeared exactly a hundred years before, in 1883). It is hoped that these translations will open new avenues for comparative discussions on Jayadeva and Eminescu.
*
The Sanskrit correspondence with the Romanian culture and poetry culminates with Mihai Eminescu, a reader of Vedas and Upanishads in original. In Romania, it is taught at school that “The First Epistle” or “The Dacian prayer” (Nirvana) are connected with Rig-Veda. Of course the analogy is fundamental but the correspondence lies both in the common or community cosmogonic mind and particularly in the universal intuition of real life, of sat (“village” in Romanian, “truth” in Sanskrit).
*
The union of kavyapurusha with sahityavidya in vaidarbhi riti could be for a modern poetical mind the correspondence of heaven with earth. Diabolical or paradisaic, the poetic correspondences – rasa-dhvaniah – reveal, through the prayoga of the poet, a selfpoetry as rasavada and sarasvatyasattvam, an alchemy of grief and of verb. In Kalidasa’s comparison of poetry to Ardhanariswara, the goddess Parvati is vak or sabda and god Paramesvara is artha, their union is Ardha narishvara signifying, as V. Raghavan reminds it, the greatest ideal of poetry variously emphasized as sahitya sammitatva etc. Or, the love between Hyperion and Cătălina in Eminescu’s “Luceafărul” evokes beyond the myths a neoteric Ardhanarishwara. One can see Lucypherus as a biblical Ravana, but Eminescu’s Hyperion is closer to Jayadeva’s Krishna and one can read “Luceafărul” as the “Gitagovinda” of Romanians.
*
Pastiche
The intended review to the dissertation of Ms. Zircha Vaswani became mostly a pastiche. Because we have to deal with a very free, kind of mystical construction of comparisons, in which Mihai Eminescu’s poems and Indian scriptures are brought side-by-side into a fascinating personal adventure of the author. The abhored by now Eminescu cult in his motherland turns into an Indian cult, with a chance to be recovered, in competition, for own culture.
A sacrificial work, a puja full of piety and effervescence addresses everybody on the way, like in a new beginning of the religious aesthetic spirit. Courageous or euphoric, like in a trance, the author restarts as if the universe like in solitary temple procession, hearing her native prayers in verses by Eminescu.
Ioan Alexandru, Amita Bhose and myself were colleagues of doctorate under guidance of professor Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Ioan translated odes of Pindar in his dissertation itself, Amita published separately her book of translations from Eminescu into Bengali, myself didn’t translate a line (perhaps also because Baudelaire, my topic, is the most translated foreign poet into Romanian). Ms. Zricha Vaswani translates Eminescuss “Indian” poems as her own soul and hope.
I don’n know her personally. There are universities with the name of Dr. B.R. Ambedkar in Agra, Hyderabad, Lucknow, Muzaffarpur, Delhi. The architect of Indian Constitution (while handling it to me also, the late president of India Shankar Dyal Sharma said: The Constitution of the World!) had the message. “Educate, organize, agitate”.
*
EMINESCOLOGICE (George Anca)
Publicaţii
Cărţi
1970
Eres / Heresy, Editura Eminescu, Bucureşti
1975
Baudelaire şi poeţii români. Corespondenţe ale spiritului poetic.Resume, Universitatea Bucureşti; teza de doctorat în volum, 2001, Academia Internaţională Eminescu (AIME/IAME)
1979
Mihai Eminescu’s First Epistle (Romanian, English, Sanskrit, Hindi, Malayalam, Pujabi, Tamil), Delhi
1981
Ek shanti, The Milky Way, 1981, Delhi
1983
Mihai Eminescu’s Luceafărul/Divyagrah (Sanskrit version), editor, IAME, Delhi
Romanian Classics in Sanskrit, editor, IAME, Delhi
1994
Indoeminescology & Other Anthropological Papers, Central Educational Library, Bucharest
The Buddha. Letters from the Buddhahood to Eminescu, C. E. Library, Bucharest
1995
Haos, temniţă şi exil la Eminescu, Cotruş, Gyr şi Stamatu. Spre o hermeneutică a versului întemniţat şi exilat, Ed. Majadahonda, 1995
Literary Anthropology, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 1995
Doina. Cu variaţiuni, AIME, 15.01. 1995
2009
Sfinţi în Nirvana, Ed. Antim Ivireanu, 2009, Rm. Vâlcea
Film
1974
Statuile lui Eminescu / The Eminescu’s Staues, Tv Bucureşti
Studii şi Articole
1980
“Biblioteca Mihai Eminescu în Delhi”, in Luceafărul, 15 august 1980, Bucureşti
“Sanskrit and Romanian Poetics”, in Studies on Indo-Asian Art and Culture, vol. VI, International Academy for Indian Culture, Octobre 1980, New Delhi
1981
“Sanskrit Romance Ontopoetics”, in Modern Art and Poetry, New Delhi
1985
“Academia Internaţională Eminescu în India”, în Vatra, 1/1985, Târgu-Mureş
1987
“Poeţi indieni traducători ai lui Eminescu”, în “Ateneu”, Bacău, 1/1987
1988
“Papers on indoeminescology” în “L’enseignement et la pedagogie en Roumanie, vol. 7, Bucureşti, 1988
1990
“San Francesco, Eminescu e revoluzioni”, Tv Montecarlo, ian. 1990
“Eminescu şi poezia sanscrită de dragoste”, Radiodifuziunea Română
“Eminescu şi Brăila”, în Lui Eminescu, Brăila
“Între indoeminescologie şi culturologie”, în Emigrantul, 2/1990
“Între ştiinţa culturii şi indoeminescologie”, în “Emigrantul”, 3/1990
1991
“Cu ghiduşul Viduşaka şi Călin Nebunul în căutarea comediei sanscrite” / With the playful Vidushaka and Călin the Fool in search of the Sanskrit comedy, în Lucrările “Colocviului de eminescologie”, 14-15 ianuarie 1989, Bucureşti, 1991
“Eminescu – New York – Brăila” în Lui Eminescu, Brăila, ianuarie 1991
“Sentimentul Eminescu”, în Libertatea, 15 ianuarie 1991, Bucureşti
2000
“Anul Eminescu”, în “Povestea vorbei”, 2-3/2000, Rm. Vâlcea
2004
“De la Kalidasa la Eminescu”, în “Poveste vorbei”, Rm. Vâlcea, 1-2/2004
2009
“Ne naştem cu Eminescu”, în “Forum V”, 1-2/2009
“Eminescologie cu N. Georgescu”, în “Forum V”, 1-2/2009
Prezentări / Papers
1966
Mitul lui Zalmoxis în poezia lui Mihai Eminescu şi a lui Lucian Blaga / The myth of Zalmoxis in Mihai Eminescu’s and Lucian Blaga’s poetry, teză de licenţă / MA thesis;
1978
“Anthropomorphism in Mihai Eminescu’s Creation. Around an Anthro-Poetry”;
“Eminescu’s First Epistle and Translation of Cultures”, comunicări la / papers at Xth International Congress of Anthropological and Ethnological Sciences, New Delhi;
1980
“Eminescu şi India”, conferinţă, ian. 1980, Râmnicu-Vâlcea;
1981
“Mihai Eminescu and Sanskrit-Latin Rasa-Dhvaniah”, comunicare la /paper at 5th International Conference of Sanskrit, Varanasi;
1982
“Mihai Eminescu in Sanskrit”, IAME, March 1982, Delhi
1983, “Jayadeva and Eminescu”, lecture, Comparative Indian Literature Association, 3.05, 1983, Delhi University;
1985
“Eminescu, ştiinţă, poezie”, Institutul Politehnic Bucureşti, ian. 1985
“Mari gânditori români /Great Romanian Thinkers in India: Eminescu, Brâncuşi, Mircea Eliade”, Râmnicu Vâlcea;
1986
“Vecinicia cea amară / A mării. Teoantropoezie eminesciană / Eminescian Theoanthropoetry”, Institutul Politehnic, Bucureşti;
“Academia Internaţională în India”, Biblioteca Academiei Române;
1987
“Poeţi indieni traducători ai lui Eminescu”, Institutul Politehnic Bucureşti;
1988
“Luceafărul lui Eminescu şi Mahbharata”, Biblioteca Centrală Pedagogică, Bucureşti;
1989
“Orfism naţional la Eminescu”
“Corespondenţe eminesciene între poetica indo-europeană şi postmodernism”
“Eminescologie şi pedagogie”
“Educaţia lecturii /Reading Education şi eminescologia”
“Râsul lui Eminescu / Eminescu’s Laugh”
“Eminescu şi şcoala”
“Căpitanul şi Îngerul – alegoria morţii la Baudelaire şi Eminescu”
“Poezia lui Eminescu, corespondenţă a creaţiei cu limbajul natural”
“Construcţiile imaginarului eminescian”
“Eminescu – biografie şi universalitate”
“Sculptorul orb în vizualitatea poemului eminescian”
“Iubire şi ură la Eminescu”
“Eminescu în conştiinţa lumii”
“Scrisoarea Întâi în versiuni indiene”
“Eminescu în pedagogia naţională, continuitate şi viitor”
“De la Dunăre la Gange”
“Mira între glosolalie şi destin”
“Indoeminescologie” etc.
(at universities, research institutions, schools from Bucharest, Galaţi, Râmnicu-Vâlcea, Predeal, Baia de Criş, Teremia Mare, national/local symposia in Bucureşti, Cluj, Botoşani, Brăila, 12th ICAES Zagreb, Romanian Academy, national Art Museum etc.)
1990
“Indian Myths to Eminescu and Camoens”, IUAES Inter-Congress, Lisbon, 5-12 September
1991
“Creaţia eminesciană în spiritualitatea universală”, conferinţă, Biblioteca Judeţeană, 14.01.1991, Tîrgu-Mureş
“Rugăciunea lui Eminescu – Rugăciunea lui Brâncuşi”, iul. ’91, CCD Buzău
1992
“Eminescu în scrierile lui Onisifor Ghibu”, Chişinău, Moldova, martie 1992
“Eminescu şi Buddha”, conferinţă, Tîrgu-Jiu, 15 iunie 1992
“Eminescu sanscrit”, nov. 1992, B.C.U., Iaşi
1993
“Privind în oglindă nu ne vedem pe noi, ci pe Eminescu / Looking into the mirror we don’t see ourselves but Eminescu”, Zilele Eminescu, Chişinău, 15-17 iunie 1993
1994
“La Roumanie de Mihai Eminescu”, CITI, Bucureşti, 1 ianuarie 1994
“Doina lui Eminescu în versiuni străine”, Rm. Vâlcea, 12 ianuarie
“Privire bibliografică asupra corespondenţelor româno-sanscrite”, la Colocviul naţional “Bibliografia română azi”, iunie 1994, Constanţa
1995
“Eminescu, Basarabia şi Bucovina”, 14.1. ’95, Dalles, Bucureşti
1996
“Eminescu la Paris”, Bibl. “Antim Ivireanu”, 14.01.1996, Rm. Vâlcea
2001
“Saintliness in Kabir and Eminescu”, at “Sant Kabir Sixth Centenary International Conference”, 6.01.2002, Couva, Trinidad-Tobago
2009
“AU(M): Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi”, 14.01.2009, Rm. Vâlcea
