George Anca: Saloanele doamnei Ratlow-dodie tragodie în șapte tablouri
dodie tragodie în șapte tablouri
Acțiunea, și cea mascată, se petrece în București. Nu numai d-l Ratlov se poate confunda cu Albanescu, dar nici d-na Ratlow nu e sigură pe dragoman
1
D-na Ratlov și (posibil) Albanescu în salon
Doamna Ratlow: Totul e azi în ordine. Domnul Albanescu vine şi-mi zice, ţi-aduci aminte, doamnă Ratlow, ce m-am pilit de ziua Hanei? Bună fată şi Hana. Tare iute a mai sosit ziua asta. Of, Doamne.
Albanescu (Domnul Ratlow, mască): Te gândeşti să nu mai dai înapoi niciun pas. Nu e rău. Probabil, domnul Albanescu ţi-a strecurat în minte o iluzie fermecată. Ai ajuns la culmea… mi-e greu să mă exprim… la culmea a ceea ce se cheamă… vai, aş fi putut ajunge şi eu un savant, dă-mi voie să deschid o tristă paranteză, o să te rog să brodezi ori, dacă nu, să comanzi la tipar o carte de vizită cu numele meu, o să-ţi atrag atenţia cum mă cheamă şi sub acest nume să apară, dacă acordul domniei tale există, ceva în genul savantului, da, uite că da, ai ajuns la culmea mea, doamnă Ratlow.
D-na R.: Numai că domnului Ratlow nu i-ar conveni nici atât povestea domnului Albanescu înflorită de visurile matale.
A: Doamnă Ratlow, nu clipi o clipă, mi-a amorţit groaznic piciorul drept, o mişcare a mea sau a domniei tale îmi poate fi fatală, mulţumesc, sunt ca înainte, primeşte omagiile mele.
D-na R: Chiar ţi-a trecut, dragă prietene? Ce fericire să nu ţi se fi întâmplat vreun necaz sub ochii mei. Toate cunoştinţele mele caută cu lumânarea ocaziile să-şi întindă mâna de ajutor. Eu sunt altfel.
A: Iar eu aş suferi când mi-ai întinde mâna domniei tale de ajutor, pentru că m-aş afla în imposibilitatea de a o săruta, nu? Dar, ce mai încolo şi încoace, doamnă Ratlow, o adevărată speranţă nemaifiind de mine, iată ce m-a mânat spre apartamentul domniei tale.
D-na R: Nu găseşti că l-ar interesa încă mai mult pe domnul Ratlow? Fără îngrijorare, domnule, eu mi-am pierdut aseară obiceiul de-a fi curioasă, nu că mă laud, nici nu bănuiesc ce te-a mânat spre noi, aş fi bucuroasă, asta e, să-l aşteptăm mai întâi pe domnul Ratlow. S-a îmbrăcat nepotrivit, e drept, plecând să-şi cumpere ţigări, parcă se golise de orice gând. O fi întârziind prin Cişmigiu, ascuns în ceaţa blândă ce ne-a cuprins pe toţi. Acolo se discută doar totul. Când s-ar pune în vânzare ţigări vii, s-ar cunoaşte la timp tertipurile gestionarilor, te-ai informa în lege, ai fi în stare să câştigi o visată dexteritate şi n-ai cumpăra o ţigară predispusă la o moarte prematură. O, domnule, domnule, să-l aşteptăm pe domnul Ratlow, poate întârzie prin Cişmigiu.
A: Epidemiile, prea bună doamnă, nici ele nu m-ar fi mânat înspre apartamentul domniei tale. Domnul Ratlow m-a onorat ferindu-mă cândva de o mare primejdie. Fiţi liniştită, nu vă dezvălui nimic din ceea ce m-a mânat. Spun numai într-o doară cât este de frumoasă fapta trecută a domnului Ratlow pe când eram tineri între tineri şi nu ne durea capul niciodată.
D-na R.: E mai bine aşa, adică atât, cât înţeleg bine.
D-na R: Mulţi escroci m-au numărat în mai multe locuri şi, fiţi atentă un pic, îmi tremură mie glasul trădându-mă în vreun fel?
D-na R.:Nici nu sunt pornită azi să împart oamenii, oricare ar fi ei. Cinstitul domn Ratlow îmi stăpâneşte inima, şi nu mint, cu uşurinţă, şi în mizerie şi în strălucire.
A: Fiţi sigură, la rându-mi, ocolesc veştile şi în niciun caz nu m-aş învrednici să le aduc. Chiar sun uneori la uşi special pentru a nu mai veni veştile.
D-na R: Trebuie atunci să te cutreiere înspăimântate cutremurele valurilor de la lăsatul serii.
A: Mulţumesc încă o dată, doamnă Ratlow. Cât de frumos îl aşteptăm pe domnul Ratlow. Şi, dacă mă concentrez, îmi închipuisem toate acestea. M-am mirat la început de curajul meu să te ţin de la treburi. Ora prânzului a trecut şi poate n-ai mâncat…
D-na R: Mata ai mâncat?
A: Vedeţi, sunt de puţină vreme abia un martor al civilizaţiei, în timp ce domnul Ratlow îi este un erou. Mă întrebarăţi dacă am mâncat? Ei bine, când vă ascultam, mi-au venit în minte medicamentele. Un parastas la care să se consume medicamente, doamnă Ratlow. Pentru mine sunt clare urmele greşelilor noastre şi domnul Ratlow, poate veţi avea prilejul să observaţi, îmi dă dreptate, evocând somptuos, cum îi este obiceiul, de parcă ierburile îşi datorează creşterea glasului său, vezi dmnia ta, fie precum cu poveştile ciupercilor de brad.
D-na R: Parcă îl aud, domnule, vorba domnului Albanescu. Priveşte mata frumosul tablou ce-l înfăţişează pe domnul Ratlow. Străvezi cumva dedesubtul culorilor procurate special de pictorul lucrător un 20? Ca un timbru nepreţuit, aşa l-aş recomanda, înţelegi cui, mai degrabă femeilor, acelora care-ţi împărtăşesc iubirea fără gânduri ascunse, fiecare avându-şi-o pe-a ei cum nu e alta, ca şi cum ar fi aceeaşi.
A: Ce spui domnia ta? Îndreptându-mă înspre apartament, eu am făcut totul pentru a-l auzi verde, poate din teama covârşitoare, ştii, şi părinţii, şi ai domniei tale, ne-au dăruit-o sub chipul sângelui. Înţelegeţi dar cât de rău ne-ar pica o nevinovată amnezie. Să nu mai ţii minte la câte staţii de tramvai de aici, când mergi spre Cişmigiu, e cimitirul Bellu, şi la câte staţii, în partea cealaltă, e cimitirul evreiesc. Doamnă Ratlow, am mâncat, memoria nu mă înşeală. Doamnă Ratlow, domnul Ratlow s-ar putea să flămânzească în timp ce noi îl aşteptăm. Şi asta ţin minte.
D-na R: Mata crezi că n-o să se supere dacă vom merge împreună, eu, încercata doamnă Ratlow, şi mata, domnule, să-l întâmpinăm? Ţi-aduci aminte şi aceasta?
A: Nu domnul Ratlow este cel rău. Poate nici răuvoitorii nu-s cei răi. Aşa cum domnia ta mă întrebaşi dacă am mâncat, o să vrea unul să afle câte cartuşe plecară din armele ce mi-au trecut prin mână şi mai ales încotro, că aşa sunt oamenii, chiar când ocolim şi dăm în Schitul Măguranu…
D-na R: Numai de deznodământ să nu te temi mata. Mă ştiu destui cucernică şi în putere. Domnul Ratlow n-o să se supere că îl întâmpinăm împreună.
A: Se întâmplă să fie jos, pe la biserica de deasupra Cişmigiului. Cerşetori, domni şi doamne, opriţi în loc. Mă tem să nu mai fi fost cineva, cineva umblând, doamnă Ratlow.
D-na R: Ei, şi mata, ai venit intimidat dinainte, se vede. Ridică perdeaua, colţul din dreapta jos al perdelei, şi uită-te peste linia de tramvai, căci, imediat ce vom coborâ, vom traversa, vezi ce se cheamă că avem cale liberă? Eu tot aveam de gând să ies, când ai intrat mata. Un pic mai înainte, cu gândurile copleşite de imaginea domnului Ratlow, am ridicat şi eu colţul perdelei şi te-oi fi zărit pe mata fără să te recunosc. Atunci când ai sunat, mă mir că nu intră pe uşă domnul Ratlow.
A: Doamnă Ratlow, văd că avem cale liberă, dar, îţi repet, se întâmplă să fie jos, cam de pe la biserică…
D-na R: Hm, se cheamă că ai venit într-o vizită de aşteptare, domnule, prea eziţi să mergi să-l întâmpinăm împreună, cum am spus, eu, întristata doamnă Ratlow, şi mata, pe domnul Ratlow. Se făcuse timpul să se arate. Nu se mai găsesc ţigări, înţeleg, dar domnul Ratlow trebuie să se găsească.
A: Înseamnă să-l căutăm până la urmă şi în saloanele domniei tale, oricât lumea vorbeşte că apartamentul acesta este ultima dintre vestitele încăperi pe unde au răsunat paşii – recunoaşte, doamnă Ratlow, că nu numai paşii – atâtora. Aş fi avut cândva motive să încerc gesturi disperate, prin ele să îţi amintesc o anumită întrevedere, blândă, aproape erotică, doamnă Ratlow, tocmai sosisem dintr-un sat de pe malul Oltului.
D-na R.: A, mata eşti convins că eu nu-mi aduc aminte de…
A: Vai, doamnă Ratlow, dar eu nu ţi-am amintit, eu am aşteptat ani de zile, domnia ta spuneai adineauri că totul e în ordine şi o să mai aştept şi de acum încolo.
D-na R: Domnul Ratlow are vreun amestec?
A: Domnia ta.
D-na R: Mata?
A: Nici eu.
D-na R: Sigur, se ştie , doamna Ratlow n-are niciun amestec. Ar fi bine pur şi simplu, de aceea, să mă conduci la domnul Ratlow. Domnul Albanescu ar face-o, să te vedem şi pe mata.
A: Uite ce e, doamnă Ratlow, am reuşit să scap de toate. Nu chiar de toate, dacă chibzuiesc. M-ar interesa să aflu cum ai proceda domnia ta.
D-na R: Fără domnul Ratlow îmi vine greu să-mi urmez şirul închipuirilor, al închipuirilor pentru că, lasă-mă să cred, nu suntem deloc într-o situaţie asemănătoare. De-ţi trebuieşte un salon de-al meu, îl ai dragul meu prieten, în condiţiile ce ţi le va înfăţişa elocvent domnul Ratlow, deci şi dumneata, dacă nu cumva singur dumneata, ai nevoie să-l afli pe acest domn, nu uita, domnul Ratlow.
A: Tocmai începusem să reînviu un trecut fericit pentru mine, plin de strălucire pentru domnia ta. Îmi pare cum că oarecine a răpit salonul de pe vremuri, doamnă Ratlow.
D-na R: Mi l-am răpit de una singură, domnule…
A: Ratlow…
D-na R: Aşa, ce e cu domnul Ratlow…
A: Poate nu l-ai mai recunoaşte, doamnă Ratlow, numai în saloanele domniei tale ţi-ai recăpăta splendoarea înălţimilor de unde îţi îngădui să-ţi arunci ochii. Domnul Albanescu mi-a povestit o scenă mai veche decât întâlnirea mea nesperată într-unul din saloanele…
D-na R: Vorbeşti de saloanele doamnei Ratlow, ştii că nu erau deschise numai în Bucureşti? Nu… În Bucureşti aproape că nici nu existau saloanele doamnei Ratlow. Dacă n-ar fi apartamentul acesta, cred că astăzi nici n-ai fi vizitat-o. Vei şti într-un târziu şi rostul vizitei de-acum. Numai să dăm de domnul Ratlow şi asta fără a ne întoarce într-una în trecut.
A: Port cu mine, la loc sigur, o fotografie, doamnă Ratlow.
D-na R: Şi mata… Cât să fi trecut de când, deschizând fereastra cu o mână, în cealaltă ţineam şi eu o fotografie, poate tocmai aceea ce o porţi în păstrare? Mi-a căzut în stradă, de parcă voia să se aplece. Tot domnul Ratlow ar avea ochi şi pentru fotografia aceea. Parcă a dorit să se aplece, şi tramvaiele goneau, la început pe dedesubt… Mata, de acum înainte, o să tot vii pe aici, ca singurul, vorbesc de fotografie, singurul străin dorit de domnul Ratlow.
A: Şi de toată lumea, prin graţia spuselor domniei tale.
D-na R: Încet, încet, ai să negi, presimt, că ai purtat-o la dumneata, ca şi cum fotografia aceea te paşte, reţii mata expresia?
A: O regăsesc în tentativele mele savante, cât despre fotografie, o să cer domnului Ratlow libertatea de a înzestra cu ea pe oarecine.
D-na R: Oricine ar trebui să tresalte la o asemenea zestre.
A: Domnul Ratlow, nu ştiţi, se gândeşte la o persoană cu o identitate foarte precisă?
D-na R: Nu-l vei înzestra pe domnul Ratlow cu fotografia, ca domnia sa, la rându-i, să înzestreze pe altcineva. Socotesc să fi împlinit totul cum vei fi găsind de cuviinţă, vezi şi mata ce suflete izbitoare suferă din te miri ce.
A: Mai e un lucru, doamnă Ratlow. Domnia ta vei avea tărie spornică, aşa spuneau saloanele. Temându-te de viaţă pentru că era frumoasă, eleganţa gânditoare, îţi aduci aminte, croise până la periferii un drum de trăsuri ce să fie, în eternitate, reprodus fotografic din avioane, stătătoare pe cocoaşele machetelor-cosmocămile.
D-na R: Te mai uiţi mata dacă avem ceea ce se cheamă cale liberă?
A: Nu ştiu ce să zic, numai domnia ta să vrei ai putea spune cum e. De-ar fi şi altă ieşire n-ar strica şi, pe urmă, dumnezeu cu noi, încotro am nimeri. Biserica este încă deschisă şi nu vremuieşte ca atunci când casele zac goale şi oraşul plin.
D-na R: Câte mârliţe o fi prins domnul Ratlov până acuşi?
A: O, nu pleca domnia lui să te lase şi să pescuiască. Apele-s în seama tinerilor, zice-se. O fi plăcerea unei mărturisiri la mijloc, dorul întârzierilor ce v-au încărcat zilele de celebritate.
D-na R: Mie?
A: Când domniei tale, când domnului Ratlow. Cum dragomanul, străbunul Ratlowilor, din partea domniei tale, după pomenire, a dispărut în umbra unei femei, îndrăznesc să cred, secolele adevărate te răsplătiră cu alte daruri.
D-na R.: Săracul dragoman, mata să fii îndeajuns de cavaler, cam cât pretinde domnul Albanescu să fie bărbatul un filosof, apoi mi-ai ajuta să-l răzbun. Domnului Ratlow atât i-ar fi. Iată cele douăsprezece limbi vorbite de bătrân. Le vezi aici legate în piele de cămilă. O parte sălăşluiesc la Stambul. Altele s-au risipit. Dar mata vei căuta lucruri străine de vremuri şi, odată, cine ştie…
A: Petrecerile dumitale în Italia, doamnă Ratlow…
D-na R: Care Italie?
A: În compania unor italieni…
D-na A: Dar la Paris, martoră mi-e ducesa de la Roche, tot frumoasă, deşteaptă şi cuminte…
A: Ducesa?
D-na R: Nu, hodoroaga n-are inimă…
A: Ce-ar zice domnul Ratlow să vă asculte?
D-na R: Domnia lui e plecat, ai primit, de bună seamă, înştiinţarea înălţării domnului…
A: Ratlow.
D-na R: Sigur că da. Ci nădăjduiesc o taină şi mai şi. Ori te pilisei de ziua Hanei? Sau numai aşa să mă trezeşti pe mine din ale mele? Crede-mă, în seara aceea eu mă aflam la Paris.
A: De ce nu te-aş crede, acum poate că te afli în Bucureşti. Toate saloanele domniei tale prosperă. Iar pe domnul Ratlow mă mir de ce-l asculţi în umbra răscumpăratelor plecări. Mă pomenesc surâzând cum numai domnia lui domniei tale i-ar surâde.
D-na R: Să nu te piardă vedeniile astfel reînviate. Să nu se fi stricat vremea, cum ai văzut ridicând colţul perdelei, din dreapta jos, ţi-aş arăta, la lumină mai multă, tabloul din faţă cum numai domnul Ratlow surâde, şi nu mie. Posomorâtul de el…
Bucureşti, 22 noiembrie 1970
2
Doamna R., Albanescu, (posibil) Domnul R
D-l Ratlow: Nu mai scrie ceea ce vorbeşti cu glas tare, trag cu urechea toţi barbugiii…
Albanescu: Domnule, domnule Ratlow…
D-l R: Auzii… Nimeni nu mai ştie cine este adevăratul domn Ratlow.
A: Însăşi doamna Ratlow mi-a încredinţat deunăzi un secret, domnul Ratlow îl cunoaşte…
D-l R: Vrei să spui, are nevoie să-l cunoască.
A: Ei nu, domnului Ratlow i-l pot divulga pe nerăsuflate, e doar secretul morţii domnului Ratlow, n-am spus că domnul Ratlow a murit, nici că e internat pe Vitan.
D-l R: Scriai acolo, ca pe marmoră de Târgu-Jiu, dacă mă pot exprima, icoana credincioasă a despărţirii dumitale de doamna mea Ratlow.
A: Da, de doamna domnului Ratlow. Nu vă evocaţi, rogu-vă, o altă doamnă Ratlow, falnică şi pururi călătoare prin pieţele din centru, cu piciorul stâng strâns în ciorap, varicele…
D-l R: Chiar aceea nu…
A: Nici indianca…
D-l R: Nici fata…
A: Nici coapta…
D-l R: Nici corcitura…
A: Niciodată doamna Ratlow?
D-l R: Ba doamna Ratloww.
A: Care doamnă Ratlow?
D-l R: O doamnă Ratlow, domnule, mi se pare, Albanescu.
A: Dacă aşa doreşte domnul Ratlow?
D-l R: Şi sunau într-adevăr, în momentele despărţirii, şi ceasuri şi telefoane şi sirene şi clopote?
A: Îţi închipui, dacă s-a auzit până şi din modesta mea scriere. „Vocea doamnei Ratlow se auzea ca dintr-un mormânt al tuturor sunetelor”.
D-l R: Din vina întunecimii revărsate în saloanele noastre, doamna Ratlow se retrăsese în apartamentul din strada C. Se anunţa o noapte ameninţătoare.
A: De nu s-ar fi întunecat şi acum, ce-aş mai scrie povestea în versiunea dumitale, domnule Ratlow.
D-l R: Lasă, când vom preschimba lespezile saloanelor eu şi doamna Ratlow o să ne ţinem pe lângă dumneata şi atunci vei săpa în marmoră…
D-na R: O să ne ţinem pe lângă mata, domnule, cum ai spus?
A: Albanescu…
Vai, doamnă Ratlow, aţi ieşit, totuşi, în întâmpinarea domnului Ratlow. Mi se păruse că domnul Ratlow peregrinează pustiu printre tei.
D-na R: Eu am arătat spre dumneata, şi domnul Ratlow s-a grăbit, cum îi este obiceiul. Mata, în ziua aceea, când se strânseseră în apartament aproape toţi vizitatorii saloanelor noastre.
D-l R: Doamna mea, la auzirea numai de domnul Albanescu.
D-na R: Pe întuneric, nici nu i-am zărit faţa. Mata chiar n-ai trimis vorbă că nu poţi veni fiind reţinut de chestiuni dintre cele mai importante?
A: Mă pilisem, doamnă Ratlow. Umblam pe trotuarul de peste drum din faţa apartamentului. Un noroc dublu l-a adus pe domnul Ratlow. Domnule Ratlow, mi te-ai înfăţişat ca un tablou al dragomanului. Se petrecea uituc pe lângă biserică marele grup sărbătorind pe cineva la 20 de ani.
D-l R: Doamna mea, te-ai tulburat aşadar zadarnic la zgomotul auzit numai de tine, la cântările de la la la lurala la fâşfâşfâş, la muzicile degeaba plănuite în seara aceea în toate saloanele noastre deodată. Te-a îngrijorat ameţeala mea, la întoarcere, parcă te văd când îţi tot spuneam cum îmi joacă în faţa ochilor mârliţe şi melci asemeni porcilor, da, da, cu nişte râturi ca ale porcilor.
A: Pachetul subţire din mână ţi l-a suflat vântul, domnule Ratlow, şi eu am sărit ca ars să ţi-l ridic, dar a trecut tramvaiul peste el, ca o umbră de avion, apoi eu m-am recomandat Albanescu, doamna Ratlow nu mă zărise încă, ţi-am auzit glasul verde cum îi povesteai totul sus.
D-na R: Mata ţi-ai închipuit atunci că saloanele noastre s-au închis şi nu mai avem loc să ne odihnim într-un apartament plin de atâta lume.
A: Atâta că aş fi dorit din toată fiinţa să atrag politicos atenţia domniei tale că, în astfel de situaţii, poţi visa o boală, dar o poţi şi lua, prin contagiune.
D-na R: Dacă aş fi înţeles, făceam totul să te primim, de bună seamă după întoarcerea domnului Ratlow. Ţi-am fi mulţumit pentru amabilitate.
A: Că doar nu veneam de la război să întârzii cine ştie ce.
D-na R: Acum totul e în ordine. Eşti binevenit oricând în saloanele noastre. Domnul Albanescu, a, mata, se îngrijeşte din când în când de îndrumarea oaspeţilor. Hm, pe vremuri, domnilor, m-aş fi vrut mereu într-o bacoviană încăpere de marmoră, despuiată de orice lux, iar acum, că totul e în ordine, am ieşit să-l întâmpin pe cel la 20 de ani, spuneaţi?
A: Vârsta aceasta şi-o serba o fată, doamnă. Domnul Ratlow o fi ştiind mai multe. Eu mă pilisem, ţi-aduci aminte, doamnă Ratlow.
D-na R: Ei, nu, nu să întâmpin pe cineva am ieşit din saloane. Nici pentru că domnul Ratlow mă iubeşte. Visase şi el cârciumi cu întâlniri ţigăneşti năduşite în noaptea când Iohana împlinea 20 de ani. Şi eu ce visasem?
A: Lumea o vorbeşte de zână bună pe domnia ta, ca pe o milă a săracilor, să nu se supere domnul Ratlow.
D-l R: Lumea n-o ştie pe adevărata doamnă Ratlow. Nimic nu ştie pe îndelete.
A: Nici vorbă, donule Ratlow, dumneata ai trăit numai din filosofie, îndrăznesc s-o întrerup pe doamna Ratlov dintr-un decent cavalerism, nădăjduiesc decent. Doamna Ratlow a coborât într-o seară printre teii din Cişmigiu.
D-naR: Lasă, lasă mata seara aceea întâmplătoare. Într-o seară…
A: Aşa am spus şi eu, doamnă Ratlow, ai auzit şi dumneata, Domnule Ratlow.
D-na R: Fie, în seara aceea am vrut să ridic perdeaua, colţul din dreapta jos. Ca într-o poveste, mă trezise ceasul dintr-o lungă visare, şi nu l-am mai apucat sunând. A sunat telefonul. Domnule Albanescu, am impresia, pentru prima oară mi-ai spus că mata eşti. Tăcusei şi după ţiuitul unei sirene a salvării, a bătut de douăzeci de ori clopotul bisericii de la intrarea în Cişmigiu.
D-l R: Doamna mea, ţi-e palid glasul în întuneric, nu cumva eşti palidă toată. Domnule Albanescu, dumneata cum o auzi?
A: Mă simt ca în seara aceea când rămăsesem fără nimeni pe lume. Să fi durat asta… Doamnă Ratlow, am cerut eu domniei tale patru lei împrumut? Oricum, se făcuse târziu, domnule Ratlow, dumneata nu mai veneai ca înainte. Eu am început să vorbesc cu voce tare, ca acum, fără cuvintele noastre de toate zilele, doar nu aveam cui să-i spun ceva de la obraz, şi de mine uitasem, ce mai, douăzeci de ani.
D-na R: Mata în seara aceea erai mânat de gândul răsplătirii unei fapte trecute. O fi fost împrumutul cu patru lei, şi domnul Ratlow întârzia, ce-i dreptul.
A: Numai într-unul din saloanele domniilor voastre, doamnă şi domnule, domnule şi doamnă Ratlow o să regăsesc odată ceea ce mă mânase în seara aceea.
D-l R: Bunul sfârşit al serii, aici, printre tei, mie nu-mi era departe, îţi povesteam eu, doamnă Ratlow. Domnului Albanescu n-are cine să-i confirme, dacă petrecerea salonelor îşi croieşte iarăşi un vad până la periferii. Ne vom îmbujora de măgulirea recunoaşterii, spunea dumnealui, a recunoaşterii… a recunoaşterii faptelor trecute.
D-na R: De, domnilor, de ce ar plânge vreunul dintre voi visul meu de pe vremuri?
A: Vorbeaţi aşa, doamnă Ratlow, cucernică şi în putere, asemeni maicii domnului, încât domnul Ratlow te iubeşte cu toată dreptatea, iar eu mă şi închin. Vă aşteaptă saloanele pretutindeni împrăştiind smirna pământului, floarea depozitelor şi curânda seară ce poate nu s-a dus atunci…
D-na R: Domnule Albanescu, mata l-ai cunoscut pe celălalt Albanescu, marele salonard?
A: Vai, doamnă Ratlow, chiar domnia ta ai numele împrumutat de la vechiul, al patrulea dragoman al ţării. Domnul Ratlow l-a împrumutat de la dumneata. Iar eu, pentru a nu-l împrumuta, la rându-mi, am încuviinţat fericit să-mi spuneţi domniile voastre precum mi-aţi zis. Teii domnului Ratlow v-ar putea da ştire şi-n altfel. Domnia ta te preumblai printre ei când dumnealui s-a aplecat să mă recunoască.
D-na R: Am fi convorbit atunci…
A: Ratlow…
D-l R: Ratlow…
A: Ratlow…
D-l R: Ratlow…
D-na R: Cum?
D-l R: S-ar cuveni să stea şi dragomanul cu noi.
A: Să treacă oarecine şi printre aceste ascunse şiruri de tei scuturaţi.
D-na R: Să întârzie.
D-l R: Plăcut se aude tramvaiul, domnule Albanescu. Te-am ţinut din lucru.
A: Vă mărturisesc, într-adevăr, zgomotul tramvaiului mă dispune şi pe mine la fapte nobile.
D-na R: Eu nici nu-l aud întotdeauna, domnilor. Acum, că ne-am recunoscut, vorbim mai tare, şi tot o să plănuim, precum v-aţi dorit, primirea domnului Albanescu în saloanele noastre. Ar fi păcat să nu se petreacă totul în Bucureşti, dar o să ne ascultăm unii pe alţii, domnilor. Voi unde spuneţi? Asupra datei nu va fi greu să convenim, dar unde?
A: În Bucureşti… Ne leagă seara aceea, oricât, doamnă şi domnule Ratlow, eu provin dintr-un trunchi nici măcar nobil, ci precum al teilor. În rumenul sud – şi floarea teilor cânva îmi va întări spusele – sălăşluiesc sub carele grele de giuvaerurile Stambulului neîncăpuţii ochitori de zei, mintoşii fără margini. În partea cealaltă saloanele gem de stirpe odată mai veche ca altă ciobănime dinspre trecători. Iar pe tăiatul crucii, la capetele săbiei de la răsărit şi de la apus, o şleahtă de dănţuitori tot s-o învâlvăta. Aflătoare în mijloc de răstignire, topitele convoaie din jurul doamnei Ratlow ne-or da pace. Şi, astfel, locul e mai simplu de ales. De intri într-o mănăstire, n-ai intrat în toate?
D-l R: Domnule Albanescu, toate astea le-am auzit de la început, când te-am desluşit vag, după voce, fiindcă vorbeai tare într-o situaţie când oricine s-ar lăsa furat de tăcere. Doamnei Ratlow nu i-a venit să creadă prima oară, rătăcită la doi paşi de mine. I-am arătat prin semne că nu mai e tăcere şi mă mir de ce întâi ţi-am zis Albanescu.
A: Gândul dumitale… doamnă Ratlow, domnia ta se grăbeşte?
D-na R: Vorbeşte mata acolo tot ce voiai să vorbeşti cu gândul la gândul domnului Ratlow. Eu te voi urmări într-o sfinţită manieră, fii încredinţat, chiar dacă mă depărtez atrasă de preumblarea printre teii domnului Ratlow, săracul, geaba naltele saloane dacă el…
A: Gândul dumitale, domnule Ratlow… iartă-mă, doamna Ratlow, nu ştii, se simte bine? Se clatină înconjurându-ne de-aproape cu grandoarea privirilor plutitoare. Ei, să nu uit, şi gândul dumitale ştia una – printre tei, la ceasul vostru, singuratic doar Albanescu vă putea ieşi înainte.
D-na R: Nu ştiu eu ce ştie gândul meu, domnule, dar pe dumneata eu, în persoană, te credeam la saloane.
D-l R: Care saloane?
D-na R: O, cele vecine locaşurilor mănăstireşti din preajma lacurilor.
A Ori saloanele cu vedere spre arenele Bucureştiului?
D-na R: Zic acelea sezoniere, unde pălesc mimozele.
A: Zi de marile saloane cu aripa oprită deasupra centrului şi a noastră, acum, domnule Ratlow.
D-l R: Dumneata poţi fi un escroc încât să-ţi placă să fii luat drept domnul Albanescu. Pe el îl ştie o lume, ce te-ai socotit? Vestea saloanelor Ratlow n-are a face cu băierile Orientului, precum un pui de iepure născut dintr-o iepuroaică de argint viu, pe o culme a primirilor. Îţi spun că nici domnul Albanescu nu ştia că dumnealui însuşi se îngrijeşte de îndrumarea oaspeţilor. Doar doamna Ratlow, stăpâna după obicei. Şi eu ştiam asta, dar nu îl cunoşteam prea bine pe domnul Albanescu, încât n-am spus că nu poţi fi dumneata când ţi-am auzit vocea blând ceremonioasă. Ce să mai fi fost cu domnul Albanescu? El chitise minunat petrecerea unuia dintre saloane de-l prefăcuse într-un leit întreg Ţarigrad. Dumneata, domnul Albanescu? Numai doamna Ratlow, ei, doamnă Ratlow… Dumneata în persoană… Cum se ajunge atunci la salonul de aici, printr-o intrare nouă, precât se zvoneşte. Ei, taci? De bună seamă doamna Ratlow o ştie. Doamnei mele Ratlow nu-i scapă nimic din ce e monumental, chiar când convorbim de portalurile noi ale saloanelor mirositoare a tei.
A: Se întâmplă, domnule Ratlow, că m-ai auzit vorbind cu glas tare, săpând în umbră, marmoră adusă din cariere tomitane, asta pot să ţi-o spun. Dar numai doamnei Ratlow îmi e îngăduit să-i încredinţez totul. Mă întrerupsesem singur din lucru, când m-ai luat în seamă dumneata. Eu tocmai mă aplecam în semn de cuviinţă a tuturor întâmpinărilor mele şi aşteptam să… Îţi mai pot spune ceva… Acest Cişmigiu este încă o operă a domnului Albanescu, ai auzit despre el. Dacă am avut mână liberă, iată secretul doamnei Ratlow. O, domnule Ratlow, mulţi dintre cei ce obişnuiesc să tragă cu urechea pe sub ferestrele pierdute în arhitecturi ameţitoare au ascultat glasul doamnei Ratlow îmbiindu-te să te uiţi dacă există ceea ce se cheamă cale liberă.
D-l R: N-am trecut prin toate, domnule Albanescu, dar calea aceea poate că i-o datorez doamnei Ratlow ca pe o dedicaţie dintr-o campanie victorioasă, din cea mai victorioasă campanie, domnule Albanescu, domnule Ratlow, doamnă Ratlow şi voi, aşteptaţi-mă numai o clipă, voi, ă ă ăştia de la intrările saloanelor.
A: Intrările sunt nepetrecute, ca în seara aceea, domnule Ratlow. Tramvaiele îşi vor regăsi în curând liniile, dacă după ele îţi îndrepţi auzul,
D-l R: Pe doamna Ratlow ai mai văzut-o…
A: Am zărit-o odată pe domnia sa şi pe dumneata, în cu totul altă parte…
D-l R: Păcat, pe ea a dăruit-o soarta cu secretele.
A: Numai domnia sa ştie dacă asta e.
D-l R: Un străin ar crede-o amnezică. Nu mă mai recunoaşte nici pe mine. Cu atât cu mai neputinţă pe dumneata. Aveai să-i destăinui dichisul noilor intrări, domnule. Ea uită de o tânără, de o bătrână, de i-a murit cineva, de a murit ea însăşi. Să nu te miri când o să-i pară că dumneata, domnule Albanescu, ai fi domul Ratlow, că dumneata, domnule Ratlow, ai fi domnul Albanescu. Cum suntem într-o întârziere aproape desăvârşită, eu unul m-aş apleca în faţa porţilor presărate cu tei scuturaţi şi aş proteja obosit trecerea doamnei Ratlow. Dar în bunătatea ei săritoare.
A: Şi nu uita, domnule Ratlow, nici desluşirile ce am a i le da…
D-l R: În glasul dumitale, tare, am ascultat şi glasul meu, domnule Albanescu… doamna Ratlow nu prea a ascultat pe nimeni, în seara aceea, desigur. S-a răsucit pe călcâie şi gândurile ei sunt gândurile noastre.
A: Doar porţile saloanelor de acum, domnule Ratlow, i se cuvin singur domniei sale şi, câtă vreme nu-i limpezii calea, m-aş tulbura să o ştiu pătrunsă în saloanele de aici. Ne-ar fi, altcum, să îndemnăm binevoitori ai târgurilor, precupeţe să înainteze pe unde le vom arăta şi să-i întindă la picioare doamnei Ratlow ultimele scumpeturi şi flori de tei din sudul filosofilor.
D-l R: Nu sunt gata saloanele de aici, nu sunt ale doamnei Ratlow, domnule Albanescu?
A: La ce te gândeşti, domnule Ratlow? Cu multă credinţă aş putea spune că saloanele doamnei Ratlow sunt Ratlow însăşi, nu numai saloanele de aici, saloanele din tot Bucureştiul şi nu numai din tot Bucureştiul. E însă o durere, gândeşte-te şi la asta. Mai gândeşte-te că doamnei Ratlow i-ar fi fost dat să trăiască pe lume în saloanele domniei sale totdeauna, şi în seara aceea, desigur, aici, ca un copil.
D-l R: Niciun copil, domnule Albanescu.
A: Toţi copiii, domnule Ratlow.
D-l R: Şi e o durere, domnule Albanescu?
A: Numai doamnei Ratlow şi numai aici şi numai acum puteam să i-o împărtăşesc. Şi nu e pierdut timpul, domnule Ratlow. Va trebui să tăiem teii. Când dumneata şi doamna Ratlow aţi străbătut încoace, tocmai ştersesem scrisul de pe marmoră. O marmoră mai bună nu a fost săpată, înţelegeţi, aveam gândul s-o scriu a doua oară, apoi să tai teii, apoi să vă aştept, să vă întâmpin, în familie, domnule Ratlow. Desigur, în seara aceea, în fapt întunecos, doamna şi domnul Ratlow nu ar fi trecut spre terenurile de tenis.
D-l R: Bine, domnule Albanescu, să tăiem teii.
A: Numai doamna Ratlow să nu se îngrijoreze de partea cealaltă.
D-l R: A teilor.
A: A teilor, domnule Albanescu.
23-24 noiembrie 1970
3
Doamna și Domnul
D-na R: Minunat prevestitoare mai sunt glasurileoaspeţilor din saloanele noastre, domnule Ratlow.
D-l R: Eu m-am bucurat cel mai cel mai văzând că urci, aici, pe terasă, doamna mea Ratlow.
D-na R: Te aşteptam, urcam treptele aşteptându-te, doar n-ai uitat obiceiul meu la toate balurile saloanelor noastre.
D-l R: Îl ştiu, spre fericirea lor, şi oaspeţii, aşteptându-te jos, la rându-le, până când o să li se pară că întârzii şi muzica, fără tine, a rămas părăsită. O seară ca niciodată, doamnă Ratlow. Valuri de saloane, pe vremuri şi curând, nu răpiră strălucirea acestuia, încât ne vedem ca întâia oară, frumoasă doamnă Ratlow.
D-na R: Am avut o rugăminte la domnul Albanescu, domnule Ratlow. Să ia în grijă, la primăvară, sădirea unui tei, la fereastră, colo, ce zici?
D-l R: O, cândva îmi petreceam vremea tăind pădurile de tei. Doamnă Ratlow, desăvârşit ţi-e gândul. Fapta mea trecută în loc de pedeapsă îmi va aduce alinare. O să mă reped din ce în ce mai rar în alte saloane, bucuros de a contempla reînvierea tagmei teilor.
D-na R: L-ai cunoscut pe domnul Albanescu, domnule Ratlow?
D-l R: Cine nu-l cunoaşte? Una dintre poreclitele, princiarele invitate, la primirea îndătinată a domnului Albanescu, în seara aceasta, aici, în salon, i-a jucat o tragedie întreagă. Se pretindea chiar o doamnă Ratlow. Ai cunoscut-o?
D-na R: Prietenele mele îmi reproşează asemenea tragedii, mai ales în lungul serilor din saloanele sărăcite. De-aia am avut rugămintea sădirii unui tei, sub fereastră, colo, la primăvară. Invitatele se vor interesa de starea sănătăţii teiului, nu-i aşa, domnule Ratlow?
D-l R: De bună seamă, şi va fi asemeni stării sănătăţii saloanelor noastre.
D-na R: Dar să vedem acum, domnule Ratlow, onorurile-s împlinite?
D-l R: Doamnă Ratlow, eu te-am urmat din onoare şi din dragoste.
D-na R: Dar ceilalţi?
D-l R: Uiţi, toţi aşteaptă un semn al doamnei Ratlow spre a se potoli deodată pioşi, acoperind cu mânecile creştete de femei, ca atunci când candelabrele se cutremură în sunetul corului. Ce le vei spune în seara asta tuturor?
D-na R: Când mi se vor arăta în marea sală toţi ca unul, o să chibzuiesc un cuvânt precum o cântare. Înainte de a urca, i-am dat de înţeles fiecăruia ceea ce voi cuvânta. În seara asta n-au venit atât la saloane, cât la doamna Ratlow. Luminatul nostru prieten, luminat de Sfântul Constantin, cred că domnul Albanescu el însuşi, a jucat o comedie ciudată pretinzând că dumnealui nu mai este de saloane. Poţi, domnule Ratlow, să îmbătrâneşti într-o singură seară? Într-o seară oferită de muncile oaspeţilor, dar fără urmă de chinuri, într-un sărut al tuturor uitărilor?
D-l R: Am o rugăminte, doamnă Ratlow. Mulţi îşi serbează douăzeci de ani, în celelalte saloane.
D-na R: O, să se numească aşa terasa asta, unde iubindu-ne pe noi ne iubim şi departele nostru, după vorba, după vorba cui, domnule Ratlow?
D-l R: Mi-aduci aminte, doamnă Ratlow, de vremea când copilăreai în saloanele dragomanului. Uită-te cum în jocul primăvăratic al sfântului Gheorghe tulburai minţile vorbăreţe şi încruntatele sprâncene ţi se ploconeau la picioare. Memoriile celui uitat de dumneata ar fi ars în uleiuri de pe încinsele linii ale tramvaielor. În seara aceasta, venit de departe, îşi petrece gândurile în marea sală – domnul Albanescu o să adeverească tot – chiar botezându-l maestru al îmbrăţişării.
D-na R: Spovedaniile altora, domnule Ratlow?
D-l R: Şi ale noastre, doamnă Ratlow.
D-na R: Am văzut fercirea celor din saloanele noastre. Sunt fericiţi fiindcă nu le aţinem calea. Poate ne adoră fără un gând la puritatea neamului nostru.
D-l R: O, de afară se aud uneori blesteme surde, un nebun aruncă în faţa viitorilor noştri oaspeţi întruchipate suspine, „îs rele rudele”, zice, doamnă Ratlow.
D-na R: Aşa şi domnul Albanescu împodobeşte nenorocirile, ascultă păsările intrate pe ferestrele saloanelor ca şi cum cineva le-a împuşcat din ochi. Şi deci, domnule Ratlow, rafinamentul nostru nu se mai caută?
D-l R: Se caută atunci şi mai adânc saloanele doamnei Ratlow.
D-na R: Dumneata pentru ce le-ai căutat?
D-l R: Am căutat-o pe doamna Ratlow. E drept, ai încercat să înalţi frumuseţea saloanelor până la frumuseţea dumitale. Domnul Albanescu, fără să-l cunosc, m-a îndrumat ca pe un oaspete al dumitale, nu al saloanelor. Şi iată-te aici şi acum, în seara aceasta, singură în închipuirea saloanelor, pe o terasă clădită din întreg aurul dezgropat al pământurilor.
D-na R: Domnule Ratlow, aşa a vrut norocul vremurilor. În tinereţea dragomanului te-aş fi căutat eu pe dumneata, rugându-te, cum am avut şi la domnul Albanescu o rugăminte, să iei în grijă sădirea unui tei la fereastră, colo.
D-l R: Ce veac şi ăla, doamnă Ratlow… Nu vă frângeţi mâinile, aclamaţiile din marea sală vi se cuvin. Încă de pe atunci ruina semănată peste saloane le putea îmbătrâni. Dar, doamnă Ratlow, această seară stă în vârful timpului, iar dumneata, de pe terasa unui nou salon, vei dărui celor din marea sală surâsul logodnelor, ei îl vor păstra şi în celelalte saloane, unde mulţi îşi serbează douăzeci de ani.
D-na R: Da, domnule Ratlow, de aceea începe să mă îndurereze mania mea. Şi domnul Albanescu n-a uitat să-i atragă atenţia pictorului lucrător, de unde să-şi închipuie că tocmai în seara aceasta o să mă îndurereze împlinirea întru totul a plănuirii saloanelor mele? Perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ne desparte de marea sală. Ai închis uşa, după ce, urmându-mă, urcasei treptele până aici pe terasă. Petrecăreţii se uită, între două iubiri din seara aceasta, se uită zadarnic, rar cine are ştire de terasă, iar ăla s-o fi şi pilit. Colţul perdelei trebuie ridicat, înainte de a-mi face reapariţia, domnule Ratlow. În marea sală a noilor saloane, lumea s-o fi schimbat de-a lungul serii, s-o fi întors acasă, cine ştie… La urma urmei, va fi aceasta seara noastră, domnule Ratlow. Trebuie ridicat colţul perdelei însă, poate lumea toată mai aşteaptă, măcar lăcomia şi tot să-i fi ţintuit în saloane pe oaspeţi.
D-l R: Şi bucuria, doamnă Ratlow.
D-na R: Te gândeşti la vienezi?
D-l R: Nu numai la ei, doamnă Ratlow.
D-na R: Cât despre domnul Albanescu.
D-l R: Domnul Albanescu, doamnă Ratlow, ar fi în stare să taie teii toţi, şi teiul sădit sub fereastra dumitale să rămână singurul…
D-na R: Ca să vezi puterea saloanelor mele.
D-l R: Păcat, spuneai, în seara aceasta de perdea.
D-na R: Păcatul meu, domnule Ratlow, de aceea şi sufăr.
D-l R: Tot e bine, suferinţa doamnei Ratlow rămâne ascunsă lumii din saloanele ei.
D-na R: Dacă n-ar fi perdeaua, n-ar mai fi nici durerea din seara aceasta, domnule Ratlow. Nu m-am gândit şi domnul Albanescu a împlinit tot ce i se spusese. Dumnmeata, de aici, de lângă mine, nu-mi poţi simţi depărtata suferinţă, poate fiindcă mă iubeşti cât pentru o logodnă, poate pentru că nu îţi vine la îndemână să ridici colţul perdelei…
D-l R: Vai, doamnă Ratlow, dar, încă din seara aceasta, se poate începe lucrul la un nou salon. Oaspeţii vor sări în sus, ca şi cum nu ar mai fi aici, ori şi aici şi acolo, iar înaltul podium, terasa i-ar orbi de presimţirea fericită a surâsului doamnei Ratlow chiar de la intrare.
D-na R: Când, urmându-mă, ai urcat treptele până aici pe terasă, oaspeţii acestei seri sosiseră după cuviinţă, oare ţi s-au înfăţişat în aleasă mulţime? Femeile îşi răsuciseră funii din rochii spre spânzurarea elitelor? Domnii şi doamnele frigeau sticla cupelor cu îndrăgostite buze, domnule Ratlow?
D-l R: Să mă fi trimis la dumneata sus, pe trepte, darul vieţii mele, doamnă Ratlow?
D-na R: Aflându-te bărbat cumsecade, o cuvenită vorbă pentru dumneata…
D-l R: O, doamna mea Ratlow, o să ridic perdeaua, colţul din dreapta jos, să-ţi recomand lumea de dedesubt, din marea sală, oricine ar fi sosit până acum, oricine s-o grăbi către un alt salon, oricine. Îşi vor ridica ochii şi le vei cuvânta.
D-na R: Mă sfătuieşti? Să le spun doar atât, „Pentru voi”, ce zici?
D-l R: Pentru oricine, doamnă Ratlow.
D-na R: Mă tem, domnule Ratlow, să nu fie scris pe cealaltă parte a perdelei, ca în marmoră, aceste cuvinte. Nu mai ştiu dacă domnului Albanescu i se spuse şi asta. Destul s-a răspândit prin saloane zvonul mesajelor intime ale copilelor către mine, dorinţa şi visul, domnule Ratlow, că erau mirese. Eram mireasă, domnule Ratlow, dar perdeaua, perdeaua, domnule Ratlow, ridică perdeaua, colţul din dreapta jos. Odată mi-a ars un salon. I-a pus foc o nebună cu basma însângerată, o copilă din astea. Colţul din dreapta jos. Se vede cumva domnul Albanescu?
24 noiembrie 1970
4
Albanescu, (posibil) Doamna Ratlow
A: „Domnule Ratlow, damna Ratlow are onoarea să…”
D-na R: Domnule Albanescu, mata…
A: O, doamnă Ratlow, sunt gata, ajunsesem la ultimul dintre cei ce au trecut până în această seară prin saloanele domniei tale. Sunt gata, doamnă Ratlow.
D-a R: Te-ai trecut şi pe mata?
A: Doamnă Ratlow…
D-na R: Şi pe mine?
A: Domnia ta…
D-na R: Mai bine nu. Mata nu vrei să dăm o fugă până la saloanele mele unde se serbează 20 de ani?
A: În această seară, doamnă Ratlow?
D-na R: În.
A: Mă ierte domnia ta, şi de ce să fugim?
D-na R: Pentru mine, domnule Albanescu. Mata fugi pentru doamna Ratlow, nu e demn?
A: Cel mai demn, doamnă Ratlow. N-am fugit niciodată prin Bucureşti. Sau nu mai ştiu de sunt în Bucureşti saloanele acelea?
D-na R: Vom trece prin cât mai multe, seara aceasta e lungă…
A: Toată cinstea, doamnă Ratlow.
D-na R: Sigur, sigur, doamna Ratlow are onoarea să…
A: Tatăl meu, domnul Albanescu, doamnă Ratlow, când avea douăzeci de ani, şi doamna Ratlow, mama domniei tale…
D-na R: În salonul unde se întâlniră prima oară, domnule Albanescu, se cunoaşte, eşti un minunat îndrumător al oaspeţilor, la toate ceasurile şi pe orice treaptă…
A: Să mergem acolo, doamnă Ratlow?
D-na R: Să ne gândim întâi la priveliştea din seara aceea, domnule Albanescu. Mata să nu uiţi una. Atâţia jucau înăuntru în tactul muzicilor străvechi, iar afară la ferestre tot atâţia priveau la fel de fericiţi. Noi unde ne-am duce? Vreau să fugim împreună tocmai pentru a nu ne mai putea despărţi, domnule Albanescu, acolo unde ne vom hotărî să ajungem.
A: Oriunde, doamnă Ratlow.
D-na R: Oriunde, domnule Albanescu, şi domnul Ratlow?
A: Acesta poate fi şi numele meu, doamnă Ratlow.
D-na R: Domnul Ratlow a trecut prin saloanele mele, aşa e.
A: Un lucru, doamnă Ratlow, în obişnuita domniei tale rugăciune, seara aceasta, s-a strecurat şi gândul plecării împreună?
D-na R: S-a strecurat plecarea, domnule Albanescu. Adevărat, am suit pe terasa noului salon, pentru a mă ruga. Acolo, rugăciunea mea, dar n-o mai ţin minte, vezi, plecasem, o perdea îmi acoperea vederea spre marea sală, unde mata îndrumai oaspeţii… Dacă n-am fugit atunci, înseamnă că am aşteptat să fugim împreună…
A: Poate domnia ta îl aşteaptă pe domnul Ratlow.
D-na R: Era pe acolo, parcă, un bun domn Ratlow. Şi parcă nu se încumeta, fără domnul Albanescu, să fugă împreună cu mine la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Vinovată această seară, domnule Albanescu, sus pe terasă, cu perdeaua dinainte eu cred că fugisem.
A: Un înţeles anume al sentimentelor domniei tale, doamnă Ratlow, l-am prins în clipele mele singuratice din această seară. Poate atunci domnia ta jucai pe terasă o carte dumnezeiască, după ce suferisei şi uitasei să fugi. Eu nu am de jucat nimic, doamnă Ratlow. Fiind împreunî, împreună să dăm o fugă, spui domnia ta, până la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Tocmai aşa lumea o să afle că doamna Ratlow n-a fugit împreună cu nimeni, niciodată, iar dacă a fost fugită a fost singură.
D-na R: Lumea ca lumea, spune-i că e nebună şi n-ai făcut nimic, primeşte-o în saloane şi, să te ţii… Şi mata ai fugit de lume venind la saloanele mele în această seară unde te îndeletniceşti cu îndrumarea oaspeţilor.
A: Iar domnia ta, doamnă Ratlow, nu poate fugi de saloane. Sunt ani şi este şi această seară, doamnă Ratlow. Fericirea domniei tale…
D-na R: Mata uiţi ce ne leagă, domnule Albanescu. Rău te mai pilisei, domnule, şi nu ştiu când ai de gând să te trezeşti de-a binelea.
A: Vai, doamnă Ratlow, mi-e drag să sufăr şi eu, atâta tot. Să iau suferinţa de la domnia ta, precum aş lua o răceală. Nu vreau să fug din saloanele domniei tale, din salonul cel nou, chiar de-mi va fi dat să ajung tot în saloanele doamnei Ratlow, unde se serbează douăzeci de ani. Nu vreau să fug în seara asta. Domnia ta îngăduie tuturor ceea ce îşi îngăduie sieşi. Eu nu sunt asemeni celorlalţi? Domnul Ratlow nici nu m-a recunoascut. Pot fi luat drept fratele dumnealui, ori chiar drept dumnealui însuşi. Prea mi-ar fi bine alături de domnia ta. Doamnă Ratlow, n-am cum să te urmez, nici de vei urca în această clipă treptele până pe noua terasă. Şi, nu uita, domniei tale îi place să urmeze, nu să fie urmată. Sorţii saloanelor îţi croiesc înstăpânitori calea de urmat.
D-na R: O să mă înfrunţi mata altădată, această seară este a mea şi a domnului Ratlow. Ştii asta, altfel m-ai îndruma ca pe un oaspete oarecare, nu m-ai lăsa în voie, să fug ori să-mi dărâm saloanele, ori să te răpesc pe mata când altă cale nu s-ar găsi.
A: Numai seara aceasta, doamnă Ratlow, numai în Bucureştiul saloanelor domniei tale, numai aici mi-am încercat norocul. Minţile încăpătoare de la dragoman până la noi s-au adăpostit şi în altă ţeastă decât a doamnelor şi domnilor. Nu-i judec fiindcă în seara asta nu judec nimic. Dar tot pe aici se adăpostiseră.
D-na R: M-au privit în ochi, domnule Albanescu, mulţi cavaleri şi înţelepţi sfioşi precum bujorii. I-oi fi urmat, după ştiinţa mata. Se retrăgeau cu faţa mereu spre mine şi dinainte îmi licărea perdeaua bărbăteştilor priviri. Le-oi fi semănat în altă seară. Să-ţi fie frică să priveşti o doamnă. Să te îngrijeşti într-atât de saloane încât să nu uiţi niciodată perdeaua de la terasă, mai zic şi eu fidelitate. Vorba unei ţigănci de la aripa veche a saloanelor, o ţii mult şi stă ţeapănă, domnule Albanescu.
A: Ea nu era în gând cu perdeaua, doamnă Ratlow.
D-na R: Ea era în gând cu domnul Ratlow şi cu domnul Albanescu.
A: Şi cu doamna Ratlow şi cu saloanele… Oricum, în seara aceasta a lipsit, dacă îmi aduc bine aminte, doamnă Ratlow…
D-na R: Scotocind prin saloane, vei găsi-o, prin saloanele unde se serbează douăzeci de ani.
A: La saloanele domniei tale, eu îndrum oaspeţii, doamnă Ratlow. A spus-o şi domnul Ratlow.
D-na R: L-am auzit în această seară, mă privea, de ca şi cum el mă urmase pe mine, domnule Albanescu, şi poate şi pe mata.
A: Tăcut în această seară domnul Ratlow… Împânzise cu privirile dumnealui toată lumea din saloane, iar pe benchetuitorii din salonul cel nou îi asemuia unor tei scuturaţi, tocmai de tăcut ce era.
D-na R: Tot aşa, odată a plecat să-şi cumpere ţigări, parcă-l văd, Se înserase, ca acum.
A: Acum e târziu, doamnă Ratlow.
D-na R: Mata uiţi când a plecat domnul Ratlow să cumpere ţigări?
A: Domnia ta ai pretenţia unei ţineri de minte fără egal.
D-na R: Eu am saloanele, unul ca mata umblă cu pretenţiile.
A: Domnul Ratlow a cumpărat ţigări tari precum o carne vie, doamnă Ratlow, şi nu le-a cumpărat, le-a primit. Picaseră din ciudatul dumnealui costum de parcă ar fi înviat, iar un domn i le-a strâns de pe jos şi i (le-)a întins, ţigări ca toate ţigările.
D-na R: Când se va sfârşi această seară, domnule Albanescu, o să te întristezi, şi cei de douăzeci de ani nu vor avea ochi pentru nici unul dintre noi.
A: Au fost poftiţi în salonul cel nou şi, foarte curând, în toiul acestei seri, o să vă mulţumească pentru onoarea de a-i fi întâmpinat, doamnă Ratlow. Domnia ta uiţi ceea ce însăţi ai pus la cale seri înainte…
D-na R: Şi o să vină şi domnul Ratlow?
A: Această seară doar e a domniei tale şi a domnului Ratlow.
D-na R: Înconjuraţi de mata, domnule Albanescu.
A: Şi de perechi tinere din saloanele asiate…
D-na R: Şi de ceilalţi moştenitori ai dragomanului, domnule Albanescu.
A: Toţi vor fi şi venit, doamnă Ratlow, dar au să-şi vorbească unii altora, despre domnia ta şi despre tot ce o să li se întâmple. Sunt fericiţi. Acum, dacă vei ridica perdeaua, colţul perdelei, o să-i zăreşti înăuntru cât sunt de fericiţi. Domnia ta vei fi la fel de fericită după ce vei ridica perdeaua.D-D-na R: Ridic-o mata.
A: Pentru fericirea domnie tale, doamnă Ratlow?
D-na R: Şi a domnului Ratlow…
A: De bună seamă, doamnă Ratlow, o clipă numai, iar mi-a amorţit piciorul drept, s-a lăsat frigul. N-ar fi mai potrivit să pătrundem în saloanele domniei tale şi să ne pierdem printre perechile de douăzeci de ani?
D-na R: Se cântă mult, se joacă şi mai mult acolo, domnule Albanescu, şi eu îmi doresc să nu se scuture nicicând floarea saloanelor şi de aceea trebuie să nu am niciun amestec. Să nu cumva să fie de ales între saloanele doamnei Ratlow şi doamna Ratlow. M-aş sufoca, domnule Albanescu. În mata mă încred pentru saloanele mele, în domnul Ratlow să mă încred pentru mine, domnule Albanescu?
A: Seara aceasta, doamnă Ratlow, uneşte saloanele şi lumea lor. Singură domnia ta se mai răsuceşte pe călcâie în gând cu un alt salon al doamnei Ratlow dintr-o seară ce încă n-a sosit odată cu aceasta.
D-na R: Ştii, mata, unduitoarele reverenţe de atunci?
A: O, doamnă Ratlow, această seară le aşteaptă. Domnia ta gândeşti până la capăt totul, apoi uiţi dinadins. Domnul Ratlow te iubeşte de bună seamă, te iubeşte mai ales la încercarea celor douăzeci de ani, în jocul ochilor fulgeraţi de artificii. Atunci se va apleca precum un filosof deasupra unei ape amintindu-vă şi de această seară.
D-na R: Da, domnule Albanescu, şi mie îmi aminteşte această seară de domnul Ratlow. El n-a serbat-o pe doamna Ratlow, mama mea. Când o să-l văd acum, o să-l privesc în ochi cu o duioşie răzbunătoare.
A: Domnul Ratlow o să urce, o să vă amintească această seară. Nu s-a sfârşit. E timp de toate, doamnă Ratlow.
D-na R: N-am spus că n-o să-l iert. Mata o ştii din saloanele mele. Pe vremea când ne îmbrăcăm în dragomani suntem în stare chiar numai să iertăm, te iert eu, mă ierţi şi tu, nici aşa, domnule Albanescu.
A: Doamnă Ratlow, oricât s-ar cânta de mult în saloane şi cât n-ar conteni jocul domnului Ratlow, în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, asta se iartă.
D-na R: N-am spus că nu, domnule Albanescu. Asta şi atunci o să se ierte. Priveşte Bucureştiul iertat încă şi în această seară. Fugi la saloanele din insule şi îndrumă într-una oaspeţi, întâmpină-l pe domnul Ratlow, iart-o pe doamna Ratlow…
A: Să mă ierte domnia ta pe mine, doamnă Ratlow.
D-na R: De, domnule Albanescu, până în seara aceasta săracii să nu fi fost mai fericiţi, mai ales acei ce-şi serbează aici la noi douăzeci de ani. Cu luxul saloanelor doamnei Ratlow sunt ziduri mai înalte. Când fuma odată dragomanul şi i se terminaseră ţigările, i-a alunecat o lacrimă, domnule Albanescu, de a început şi în Bucureşti lumea să-şi scuture mâinile şi să jelească şi să se teamă că într-o bună zi se va stinge soarle de pe cer.
A: Nicio grijă, doamnă Ratlow, oricine trecea prin Bucureşti, să fi fost cât de grăbit, pentru lupte cu duşmani de moarte, pentru târg, pentru doctori sau pentru ţigări, tot îşi iubeau departele văzând nestins mereu soarele în saloanele doamnei Ratlow. Şi mulţi călcau aşa pe rădăcinile înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului să dezgroape o nouă temelie a saloanelor de până la această seară. O, doamnă Ratlow, domnul Albanescu, tatăl meu, i-a arătat doamnei Ratlow, mama domniei tale, o faţă surâzătoare, şi cum nu s-ar fi înălţat, între privirile lor, saloanele de pe vremuri?
D-na R: În această seară îndrumi oaspeţii de acolo, domnule Albanescu. Iar noi… Ce se aude cu domnul Ratlow, domnule Albanescu?
A: Saloanele îl cheamă pentru domnia ta, doamnă Ratlow…
D-na R: Iar mata?
A: Sunt ultimul, doamnă Ratlow, să mă ierte domnia ta. În această seară, în noul salon se serbează douăzeci de ani. După ce voi îndruma oaspeţii şi în noul salon de atunci, salonul din gândul domniei tale, doamnă Ratlow…
D-na R: Mata poţi fi ultimul, salonul acela însă o să-ţi mai aducă aminte de rădăcina înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului, atât de aproape va fi de primul dintre saloanele doamnei Ratlow şi atât de departe de ultimul ce se va zidi, zidi şi când teii domnului Ratlow o să ierneze pe veci.
A: Nu mi-e de mine, doamnă Ratlow, mi-e tot de saloane.
D-na R: Începi şi mata ca domnul Albanescu, băuse…
A: O, doamnă Ratlow, (dar) e drept să bei până în bătaia sacrificiilor acelor fluvii…
D-na R: Băuse şi parcă uite-l în această seară de-al saloanelor. Pentru Bizanţ, ori contra Bizanţului, dacă băuse, băuse, domnule Albanescu.
A: Şi cetăţile curgeau, doamnă Ratlow, în albia lăţită cu sălaşurile lucrătorilor la cariere umbra saloanelor înmugurea viile.
D-na R: Bine de salonul cel nou, unde se serbează douăzeci de ani.
A: Bine de saloanele doamnei Ratlow.
D-na R: Douzeci de ani…
A: De mii…
D-na R: De mii de mii…
A: De mii…
D-na R: De mii…
A: De mii, doamnă Ratlow…
D-na R: În această seară, domnule Albanescu?
A: Până în această seară, doamnă Ratlow.
D-na R: Îmi spunea şi domnul Albanescu de domnul Ratlow, cam trage cu urechea şi nu se prea îndură niciodată de linişte, aceea de pretutindenea, mata să fii atâta de cavaler să iei în grijă acum să sune şi ceasurile şi clopotele şi sirena salvării şi telefoanele, domnule Albanescu.
24 noiembrie 1970
5
Domna R și Domnul R
D-na R: Aşa, domnule Ratlow, sunau toate şi dumneata intri în linişte într-un târziu…
D-l R: Doamnă Ratlow, domnul Albanescu mi-e martor, nu-ţi părăsesc nici saloanele, necum pe dumneata, pentru fapte urâte. Mă aflam în Cişmigiu, să nu te superi, plănuind studiul universului, privirile mele fiind îndreptate de acolo către înaltul cerului. Ştiam că în salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, dar, doamnă Ratlow, nu-mi ieşea din minte, anevoioasa mea gândire se înseninase într-o întârziere, era însăşi întârzierea mea şi, cum îţi spun, doamnă Ratlow, mă tot gândeam cum am fugit noi împreună.
D-na R: Îmi spunea şi domnul Albanescu…
D-l R: Domnul Albanescu m-a înţeles.
D-na R: L-am înţeles şi eu, domnule Ratlow…
D-l R: M-am tulburat aşa de tare, mă tulburasem cum s-ar tulbura gheţurile nordului când saloane de-ale doamnei Ratlow s-ar zgudui de dansuri înăuntrul lor, eram tulbure ca şi cum, într-o apă, s-ar fi scufundat peste mine un fum, tulburat am fost doamnă Ratlow, încât ochii mei pironiţi dincolo de tot ce se vedea te-au zărit.
D-na R: Ei, domnule Ratlow, şi acum a noastră-i această seară.
D-l R: Era şi atunci, doamnă Ratlow.
D-na R: Îi spuneam şi domnului Albanescu.
D-l R: Apoi o blândă ceaţă aplecată peste Bucuresti până peste saloanele cele mai îndepărtate ale doamnei Ratlow se îndesea aici, ba aici, precum trunchiuri de tei să-i tai cu o suflare caldă. Ni-e martor domnul Albanescu, doamnă Ratlow. În salonul cel nou se serbează douăzeci de ani, i-am spus, nu pot să lipsesc, iar dumneata ai de îndrumat oaspeţii, trebuie să te grăbeşti, ia-o spre saloane şi voi fi şi eu acolo, împreună cu doamna Ratlow. M-am înfiorat în urmă precum atunci când îşi serba douăzeci de ani doamna Ratlow, mama doamnei mele Ratlow. Domnul Albanescu plecase, nu mai aveam cum să ne înduioşăm la gândul doamnei noastre Ratlow, aşa că am pornit-o singur către doamna mea Ratlow.
D-na R: În linişte, într-un târziu, domnule Ratlow.
D-l R: Nu zici, doamnă Ratlow, că am rătăcit calea? Umblam rugându-mă la Dumnezeu să o ferească pe doamna mea Ratlow de amnezie. Am bătut pe la saloane, am intrat, o să-ţi povestesc eu, umblam, o pornisem către doamna mea Ratlow, mă aşteptase, mă întâmpinase.
D-na R: Şi?
D-l R: Doamna mea Ratlow cred că am luat-o şi la fugă prin Bucureşti. Fugeam împreună, doamna mea Ratlow, nu eram fugit singur. Nopţile noastre cu lună, doamna mea Ratlow, ne răzbunam vremea când saloanele doamnei Ratlow, ce să-ţi mai spun acum, ţi-aduci aminte. Şi de unde linişte?Parcă aveam pe mine hainele dragomanului. Şi eram fericit, o pornisem către doamna mea Ratlow. Jucam pe loc din când în când de fericire. Îmi licăreau dinaintea ochilor visele doamnei mele Ratlow. Vedeam prin ea ca prin perdeaua teilor tăiaţi cu o suflare caldă. Pe negândite trecusem prin multe, aveam să-ţi povestesc odată, doamna mea Ratlow, poate chiar în această seară.
D-na R: În această seară a noastră, domnule Ratlow.
24 – 25 noiembrie 1970
6
Domnul Ratlov, Albanescu
D-l R: Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu…
A: Hop şi eu, domnule Ratlow.
D-l R: Mai devreme cu mult… O părăsisem pe doamna Ratlow înaintea prânzului nostru…
A: Mi-a istorisit bătrânul…
D-l R: Care bătrân?
A: Nu bătrânul, „bătrânul”.
D-l R: Sper din toată inima să nu fi poreclit pe nimeni „bătrânul” în saloanele doamnei Ratlow.
A: Nu, domnule Ratlow, tot în Cişmigiu şi eu, dar nu gânditor.
D-l R: Şi el?
A: Bătrânul?
D-l R. Niciun bătrân, domnule, domnul Albanescu.
A: Domnul Albanescu?
D-l R: Ei, bătrânul…
A: A, bătrânul…
D-l R: Dar nu aici, nu în seara aceasta, în liniştea de acum, domnule Albanescu.
A: Iar începi?
D-l R: Nimic…
A: Aha, tatăl meu… Domnul Albanescu… Ştii, domnule Ratlow, am visat o femeie…
D-l R: Nu în saloane, domnule Albanescu.
A: N-am visat-o eu, domnule Ratlow…
D-l R: Cum, domnule?
A: Mi s-a urcat sângele la cap, e voie?
D-l R: Nu e…
A: Nici aşa, mai încet? I-am zis „ţi s-a jigărât haina”… Eu eram gol, domnule Ratlow…
D-l R: În vis, domnule Albanescu?
A: Nu, domnule Ratlow, zău că în Cişmigiu.
D-l R: Azi?
A: Cred şi eu.
D-l R: Dar Cişmigiul a fost singur.
A: Eu am fost singur, domnule Ratlow.
D-l R: Şi eu, domnule Albanescu.
A: Da, dar dumneata stăteai gânditor. Te-am întrebat la ce te gândeşti. Tăcere. Şi venea trăsura-n goană, un boier cu-a lui cocoană.
D-l R: Te-aud saloanele, domnule Albanescu…
A: Uiţi, domnule Ratlow? Boieroaica ţi-a plăcut, la boier i-ai dat un şut.
D-l R: Nu, domnule Albanescu.
A: Nu domnule Ratlow. În tramvai era căldură, eu făceam spume la gură.
D-l R: Aşa că erai gol, domnule Albanescu…
A: Împlinisem douăzeci de ani, domnule Ratlow.
D-l R: Astă-seară te sărbătoreşti în salonul cel nou al doamnei Ratlow.
A: Şi uită-te ce gust…
D-l R: Ce costum, da…
A: I l-am cerut fără milă, când mă ruga, aşa îmbrăcat cum era, pe mine gol puşcă, tot pe mine, să-l prezint acolo unde merg eu. L-am anunţat că mă însor.
D-l R: Îţi venea socru?
A: Asta, pe primăvară, domnule Ratlow.
D-l R: De-ai ajuns de proverb.
A: Cine nu se mai însoară pleacă cu trenul la ţară. Nici nu mai ştiu, domnule Ratlow, dacă eu sau scandalagiul acela de drumul mare, îmbrăcatul…
D-l R: În fotografia din momentele de atunci te vezi într-un pantalon obişnuit şi într-o cămaşă obişnuită…
A: Dar mă socoteam gol numai pentru a-l face de ruşine pe, cum i-ai zis, el să se dezbrace şi să rămâie ca dracul. L-am luat cu frumosul… Dă-mi voie, am jucat o piesă, astă seară, de ziua noastră, în saloane sper din toată inima, cum ai spus şi dumneata de bătrân, eu chiar nădăjduiesc o altă piesă. Numai pentru dumneata, domnule Ratlow, să vezi cu cine puteai avea de a face, în timp ce stăteai gânditor în Cişmigiu. Nu e grozavă piesa. Până aici bătrânul ţi-a prescurtat prologul.
D-l R: Care bătrân?
A: Eu.
D-l R: Joci teatru?
A: Deloc. Piesa era a ăluia.
D-l R: Nu haina?
A: Şi haina. I-am retezat-o şi cu piesa, n-ai ce aplauda. Acţiunea se petrece pe căldură. Când vorbesc cu a,a, luminos, atunci vorbesc pentru mine, când o iau cu â, â, vorbesc pentru scandalagiu. A, a (tango) împrumută-mi hainele, â, â, să le porţi… a,a, nu, pentru nuntă, eu să nu mă însor şi eu? â, â, cu hainele mele? a, a, în hainele tale, cu domnişoara, o ştii, domnule Ratlow… Blonda. Nu. Ba blonda. Ba nu. Â, â, dacă era blonda îţi dădeam cu împrumut hainele. A, a, astea? Te duci cu ele să te ajungi… Â,â, e treaba mea. A, a, haina ta. Â, â, ce bine îmi pare, o să închiriezi un costum. A,a, pe vremea asta? Aşa-ţi trebuie, bine-ţi pare, chiloţi murdari, noduri la brăcinare.
D-l R: Atâtea expresii, domnule Albanescu, şi pentru ce? „Nu cumva te însori nelegitim?”
A: Exact, exact aşa mi-a spus, domnule Ratlow. Ştiţi, piesa nu e de moravuri, nu se cheamă „un om se-mbracă – se dezbracă”. L-am întrebat în rol, ştii ceva?
D-l R: Că te însori?
A: O iubesc prea mult.
D-l Ratlow: Pe blondă…
A: Dezbracă-te, îndrăzneşte…
D-l R: Însoară-te.
A: Îţi prezint… Femiele au început să mănânce îngheţată.
D-l R: O dezbracă şi-o mănâncă.
A: Un grup vesel se adună să asculte cucul.
D-l R: Şi transpiră, uf, chiar e cald, cucu, cucu.
A: A, a, â, â, perechile…
D-l R: Te-ai însurat?
A: Perechile cumpără…
D-l R: Haine, haine vechi… sunt îmbrăcat şi merg la nunta lor oficială…
A: Fiecare se gândeşte la sine…
D-l: Cu plăcere.
A: Şi zice: acum unii se dezbracă.
D-l R: Dacă sunt îmbrăcaţi.
A: Pentru cine prezint eu aici…?
D-l R: Pleacă la ţară.
A: N-am cale liberă.
D-l R: Ia-ţi nevasta.
A: Nici haine nu mai obişnuiesc.
D-l R: Ale împăratului.
A: Parcă tu?
D-l R: Şi încercai să-mi ceri hainele…
A: Vai, pune-le la temelia bisericii de la intrarea în Cişmigiu, învredniceşte-te de asta şi o să ţi se ducă numele în poveştile de acum trei sute de ani.
D-l R: Trei sute de lei.
A: Trei sute de mâneci.
D-l R: De ce să fac eu ce nu eşti tu în stare să faci?
O: Eu sunt dezbrăcat. Am fost în stare. Cămaşa de pe mine a rămas cum rămâne soarele pe cer.
D-l R: Da, da, dar vrei costumul meu să-ţi peticeşti pantalonii…
O: Nu vreau nimic.
D-l R: Nu te mai însori?
A: Mă reped la ţară.
D-l R: Dacă ai cale liberă.
O: Cine nu se mai însoară.
D-l R: Pleacă cu trenul la gară.
O: Îmbrăcat.
D-l R: Dezbrăcat.
A: Drepţi.
D-l R: Culcat.
A: Plecat.
D-l R: Însurat.
A: Împrimăvărat.
D-l R: Şi dacă-ţi spun că de-aia trebuie să te dezbraci?
A: Am cale liberă.
D-l R: Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu, domnule Albanescu…
1 decembrie 1970
7
A: Un şuier de tren, domnule Ratlow. Lumina serii pe sfârşite… Mă asculţi? Şi am ajuns la locul unde altădată se pilota… N-am fost atent, plătesc. S-au dus mai toţi. Cu viteză mare. Nu s-a mai încetinit. Pilotarea s-a terminat pe vecie, încă de data trecută. Nişte răni pe dinăuntru, domnule Ratlow. Vorbeam în dodii. La ce te tot gândeşti domnule Ratlow?
D-l R: M-am obişnuit să cred că nu gândesc, domnule Albanescu. Pentru că nu simt, nu vreau să simt. Nu vreau să trăiesc, nu trăiesc, n-am făcut nimic. Mi-a fost lene, aşa m-am născut, aşa meritam, aveam nevoie de pedeapsă. Hotărârea nu poate fi niciodată a mea, a nimănui, nu e timp. Trăieşti pentru că ştii că nu trăieşti. Nu sunt de capul meu pentru că a apărut viaţa pe pământ. Nu am vrut eu, n-aveam nevoie, nu mă rezolvă, sunt înăuntrul ei. Îmi place să sufăr pentru că n-am suferinţă, n-o caut, nici n-o iubesc, pentru că nu sunt om, mi-e teamă să fiu, aşa am învăţat, n-aveam de unde altfel. Altfel este aproape imposibil. Umplându-se de spaţii, lumea demonstrează golul pentru că timpul nu lucrează, n-are ce, nu găseşte, nu cere, n-are de la cine, nu se uită. Alţii au pentru că li s-a dat, a fost, s-a întâmplat, nu se mai întâmplase. Era ordine pentru că nu se poruncise, nu se simţea nevoia, era devreme. Nu se dărâma nimic pentru că nu se zidise nimic. Prisosea pentru că era neprevedere, nu existase vreun început. N-avea faţă pentru că ar fi provoca legea, s-ar fi compromis că s-a pus de-a curmezişul sieşi. Se acoperise cu ceea ce nu putea fi, se dezvelise de ceea ce putea fi. Se lepădase, nu se cuprindea, s-ar fi strangulat. Se dezînvârtea pentru că se învârtise. S-a opus, săgetare mereu ocupată să săgeteze. Marginile şi spărturile se înfrăţiseră pentru că nici unele nici altele nu aveau căpătâi.
Doamna
A: Drept, domnule. Plinătatea dreptăţii… Drept, atât. Doamnă, domnia ta… Mata… O să sosească domnul. Creşte. Îl lasă toţi în pace. Cad. Cad toţi, doamnă, vai, câtă fericire, demnă de domnia ta. Cum îţi închipui că o să îndrăznească să vină acum… El nu, dar Soljeniţân da? Ăsta e alt general…
D-na R:Am aşteptat ce am aşteptat, dragă domnule… uite că mi-e amintirea înlăcrimată…
A: Neamul domniei tale să suspine, de unde până unde, doamnă?
D-na R: Aşa, şi eu, domnule…
A: O, şi domnul Ratlow?
D-na R: Aici e.
A: Iubire, doamnă Ratlow?
D-na R: Nici vorbă, domnule.
A: Da, doamnă Ratlow, şi-l aşteptai în această seară fără seamăn. Saloanele de bună seamă lăcrimau în amurg.
D-na R: De bună seamă, domnule?
A: Da, doamnă Ratlow, da’ şi dacă-ar fi fost să se revolte cei de douăzeci de ani în mijlocul sărbătorilor?
D-na R: Cum de-abia au început. Ne aşteaptă printre ei.
A: Tocmai.
D-naR: Au obiceiul să spargă, ei şi? Dacă dragomanul înfigea în nopţile de iarnă câte o sabie în gheaţa Dunării să-i trimitem să le smulgă acum şi să se bată cu ele, domnule?
A: Nu dragomanul, doamnă.
D-na R: Atunci domnul Albanescu?
A: Tatăl meu, doamnă Ratlow, împreună cu mama domniei tale, aş îndrăzni să-i comand pictorului ţinându-se de mână în mers pe deasupra undelor de la izvorul Dunării până la vărsare.
D-na R: Şi domnul Ratlow?
A: Bine spui domnia ta, doamnă Ratlow… Şi domnul Ratlow? Vrei să spui chiar aşa… şi domnul Ratlow?
D-na R: Mi-a dăruit odată un salon. Era tot al meu, dar îl uitasem.
A: Şi neuitat e domnul Ratlow. Prin darul său, doamnă.
D-na R: Nu erai acolo şi mata?
A: Nici în seara asta n-am lipsit, doamnă Ratlow.
