Cuvânt și iubire

Personaje :

Smith – 33 de ani       

 

Numele meu este Smith. Am 33 de ani şi … ca să încep cu o minciună : sunt căsătorit, am un băieţel, Mark, de 7 ani şi deţin funcţia de inspector la banca naţională din New York. Credeţi că v-am spus cine sunt eu sau ce e mai important despre mine sau ce vreţi voi să auziţi?

Recunosc…uneori mint pentru a mă proteja. Şi mai e ceva! Ştiu că nu eu mint, ci toată societatea în care trăiesc se minte prin vorbele mele şi zâmbetul meu mândru…mai ales râsul.

E ca atunci când toţi te întreabă „ce faci?” şi tu minţi tot timpul : (zâmbeşte exagerat) „foarte bine, excelent, superb!”.

(zâmbeşte exagerat şi arată semnul „ok” cu degetul mare) Sunt tare, nu? Sunt foarte ok, nu? Eu sunt ok, tu eşti ok, toţi suntem ok. Sau… tu eşti un dobitoc şi eu sunt un dobitoc? (râde, apoi se opreşte brusc. serios) Dar nu-i aşa.

Ştiţi? Eu am un secret. Da, am un secret! Dar, cu răbdare, secretul vi-l voi spune ceva mai târziu.

          Eu duc o viaţă dublă de mai bine de 10 de ani de când am cunoscut-o pe soţia mea, Suzanne.

Ne-am cunoscut într-o seară la o petrecere. O prietenă ne-a făcut cunoştiinţă. Suzanne stă pe un scaun. Simt o atracţie inexplicabilă faţă de ea, aşa că mă aşez lângă. Ne privim puţin în ochi când deodată (surprins) eu sunt ea iar ea e eu. Nu vă pot spune, dar e ca şi cum ai privi pe cineva şi ajungi să te priveşti şi să simţi din el. „Nu te speria”, îi spun. O întreb :  ”Ştii?”, ea spune: „da” . Atunci ne luăm de mână şi plecăm. Şi aşa am rămas.

Am mers cu paşi egali până la mine acasă sprijiniţi umăr în umăr. De atunci, ea stă cu mine şi eu cu ea.

Nu spun că a fost uşor. N-a fost deloc. Mai întâi a trebuit să trecem peste toate emoţiile şi… mai ales orgoliul meu.

(râde) Ştii? Eu sunt zodia leu… mai bine zis eram, acum nu mai contează.

Cel mai greu a fost să nu mai fiu tatăl şi mama mea. Cel mai greu!

Oricum ar fi, e greu să găseşti pe cineva căruia să-i bată inima la fel şi care să te mângâie precum te-ai mângâia tu dacă ai plânge şi asta era Suzanne pentru mine. Ne bate inima la fel şi nici măcar nu bem cafea.

E adevărat. Noi am fost mai şmecheri. Nu degeaba am apărut în revista anului 1955 ca familia lunii august. Ne-am jucat cu ei. Ştii câţi bani ne-au dat ? Să-ţi spun ? Chiar vrei să ştii? Ţine-te bine : zece mii de dolari! Dar noi doi eram oricum înţeleşi. Ne-am jucat rolul, am provocat…promovat capitalismul, mie mi-au luat interviu în Times Magazine, iar apoi ne-am luat concediu şi ne-am dus direct în Peru, într-un trib, unde am participat la o ceremonie cu ayahuasca şi peyote.

Acolo l-am cunoscut pe Don Juan, şamanul tribului, dar asta e o altă poveste.

Am stat pe malul Amazonului o lună de zile.

N-am vrut să ne mai întoarcem , dar am făcut-o pentru copil. Pe-atunci nu ne dădeam seama ce prostie facem că-l mai ţinem la şcoală.

Aaa…şi copilul…Mark. Ştiţi de ce l-am făcut ? Că am fost şmecheri, de-aia.

Eu cu Suzanne ne-am dat seama din primul an al relaţiei noastre că nu ne iubim, ci doar credem asta pentru că am văzut prea multe filme..Păi nu ? Ne-a fraierit vulpea. 20th Century Fox cu vizuina între Holly şi Wood…

Practic e o amestecătură cu multă… multă imaginaţie.

Şi copilul : asta e şmecheria !

Ne gândeam că el va fi alcătuit din noi doi la un loc, deci vom vedea legătura noastră în el şi ne vom retrăi copilăria. Va fi ca o busolă a iubirii sau ca jocul cu cald si rece când cauţi obiecte, în cazul nostru: iubirea.

Şi mai e ceva: va face multe prostii, foarte multe, de aceea va trebui să-l iertăm şi să-l iubim continuu. Ce lecţie de răbdare! Şi ce şmecheri egoişti am fost!

V-am mai spus : eu trăiesc o viaţă dublă, sau triplă…cvadruplă…câte vreţi…

Şi am hotărât asta cu Suzanne imediat ce ne-am dat seama în ce lume trăim.

„Hai să ne protejăm! Ştim ce vrem, dar ştim şi ce facem şi cel mai important e că ştim cine suntem! Fie ca bastionul nostru să fie iubirea, sau măcar să tindem spre ea, orice ar fi!” Mă înţelegi? Ştii de ce spun orice ar fi?

Pentru că atunci când Suzanne şi cu mine ne spunem „te iubesc” sau „te iubesc” sau „te iubesc” sau „te iubesc” sau „te iubesc” sau „te iubesc”(repetă „te iubesc” în multe feluri,cu intonaţii diferite, de mai multe ori), de fiecare dată simţim altceva. Cum aşa? E ca şi cum în spatele iubirii se află zece…o sută…o mie de forme diferite!

„Asta e iubita mea!” , strig fericit : „sunt emoţii!” şi ne-am luat amândoi în braţe bucuroşi. „Hai să avem răbdare să vedem dacă mai e ceva dincolo de ele”, am convenit noi doi. Dragii de noi! Parcă porumbeii mai fac asta…şi peştii parcă, nu? Dar peştii cică nu gândesc.

Şi aşa ne-am înţeles. Eu mergeam la servici, copilul la şcoală, Suzanne la serviciul ei şi ne vedeam acasă precum nişte partizani din mişcarea de rezistenţă. (râde) Eram ca într-o lume în care e interzis să iubeşti, unde crezi că eşti liber dar poliţia iubirii te verifică zilnic. Au ochi electronici peste tot.

Ştiu indienii ce ştiu când spun că nu vor să fie pozaţi ca să nu fie furaţi ! Da, da…suntem furaţi zilnic şi am uitat să mai verificăm contul din banca personală şi independentă. Ei bine, oricum, noi o udam, zilnic şi încă cum: în stil mare. Mă refer la ceva precum ai avea o floare în interior şi o uzi zilnic şi ea creşte bucuroasă şi te trezeşti în fiecare dimineaţă pentru ea şi te culci cu gândul la ea şi respiri parfumul ei, iar floarea nu face diferenţă de nimeni şi nimic şi-şi oferă parfumul tuturor. Asta e singura floare care merită udată pentru că are mai mult de patru anotimpuri.

Nimeni nu ştia ce facem noi acasă, nimeni şi nici vouă nu vă pot spune. Nici măcar Mark, copilul, nu ştia ce facem. Noi eram daţi dracului! Ştiam ce prostie am făcut că am dat copilul la şcoală. Deci, în el putea să zacă cel mai mare trădător cu creierul spălat bine cu înălbitor şi cocolino pentru oameni moi şi extrem de pufoşi . Dar, hai să nu exagerăm totuşi. Viaţa ne-a ajutat să nu fie chiar aşa, Mark fiind prea adult ca să îl intereseze ce făceam noi. Asta era şi provocarea de altfel. Aveam foarte multe de învăţat de la el şi greu făceam faţă. Era un profesor mult prea exigent. El preda materia prezentului unde nu ai timp să gândeşti, ci doar să simţi sau măcar să intuieşti. Sincer, cred că el va ajunge maestru spiritual. Pare nebun, dar are disciplină militară în asta. Şi mai ales, mai ales asta: nu are un punct de vedere! Ştiţi? Un punct! El nu s-a limitat la un punct din tot orizontul, adică nu a ales un punct din tot orizontul şi asta e mare lucru, get the point ?

(scoate un ziar) Citesc ceva într-un ziar, în pauza de cafea. Unul dintre părinţii capitalismului, Victor Lebow, în teza lui scrie: (citit în stil de propagandă politică) „Enorma noastră economie de producţie cere ca noi să facem din consum stilul nostru de viaţă, ca noi să transformăm cumpărarea şi folosirea produselor în ritualuri, ca noi să căutăm satisfacţia spirituală, satisfacţiile ego-ului nostru, în consum. Nivelul poziţiei noastre sociale, a acceptării sociale, a prestigiului, se va găsi acum în obiceiurile de consum.  Adevărata semnificaţie şi adevăratul scop al vieţii noastre se vor exprima astăzi în termeni de consum.

Cu cât mai mare presiunea asupra individului de a se conforma la standarde sociale unanim acceptate, cu atât mai mult va tinde el să-şi exprime aspiraţiile şi individualitatea prin ceea ce poartă, ce maşină conduce, ceea ce mănâncă, casa lui, obiceiul lui de a mânca, hobby-urile lui…”

(nervos) Cum naiba!? Ăştia-s proşti!? Dacă ai multe lucruri eşti doar distras de ele şi nu-ţi mai dai seama ce-i cu tine, de fapt! Logic, nu? Îţi ocupi prea mult timp cu ele, mintea ta e plină cu ele! Confortul te ţine într-un somn treaz. Adică ce treabă are ce port sau ce am, cu cine sunt!? Adică voi v-aţi uita altfel la mine dacă aş fi prost îmbrăcat!? This is not the american way! Toţi sunt luminaţi egal de soare!

Aşa m-am enervat! Deci, aşa m-am enervat!

Mă duc la bar. Beau un scotch cu gheaţă…”on the rocks”. Mai beau două şi mă trezesc şi eu „on the rocks”. Băutura asta tare îţi arde gâtul. Îţi dă senzaţia unui leu însetat. Ai putea să mergi pe stradă, să ieşi de pe banda rulantă şi să strigi : „Deranjez?!  Deranjez?!”. Cam aşa face un leu normal.

Ajung acasă beat. Parchez maşina dintr-o lovitură : asta înseamnă când ajungi acasă cu o idee!

Ai putea spune că-s dus, dar uite ce i-am spus lui Suzanne:

(beat) „Suzanne, de care obiecte din casă te simţi legată sufleteşte, care îţi plac atât de mult,de care te bucuri, dar care nu sunt deloc practice ?” Şi ea mi-a zis: „ceasul vechi de la bunica, cerceii de aur ,brăţara din ametist, setul de porţelan, laba de iepure de la străbunica, statuia lui Martin Luther King, discurile cu John Lennon, secretele Victoriei, cărţile „do it yourself”…” şi multe altele. Şi, crede-mă…erau multe !

Eu râd. Râd tare. (vorbeşte ca la un meci de fotbal, cu intesitate ce creşte până la „goool”) Le sparg şi le arunc pe toate. Pe geam, prin geam, la gunoi, în WC, peste tot. Sar ca o maimuţă nebună. Nu-mi vine să cred : Suzanne face pe ea de râs. Arunc laba de iepure pe geam! Îmi bag capul în tablourile din casă! Figura mea apare prin peisaje de iarnă, toamnă, vară, toate anotimpurile, toată colecţia! Statuia lui Martin Luther King face o întoarcere stânga sus, cade cu viteză, prinde din zbor o brăţară şi se crapă în două! Capul lui zboară spre geam, trece prin el şi goool! (serios) Apoi trecem la lucrurile mele. Ne rupem hainele. Îmi revenisem din beţie. Acum mă gândeam să dau foc la casă şi să plecăm… dar repet, îmi revenisem din beţie şi nu s-a mai pus.

Mint! Mint…am uitat, sau…mint? Am păstrat discurile cu John Lennon. Ni se părea că John ştie ceva. Aţi observat ? În toate cântecele vorbeşte numai despre iubire  (fredonează  „All you need is love”).

Ne-am culcat bucuroşi. Ne ţineam în braţe, aveam gurile deschise, buzele lipite unul de celălalt. Suzanne sufla aer în mine şi eu în ea…respiram unul din celălalt…

Suzanne zice să facem şi noi asta : să vorbim ca John Lennon…şi am făcut-o. Am vorbit zilnic numai despre iubire, ne-am umplut gurile şi minţile cu iubire, urechile şi ochii cu iubire, nasurile cu iubire, pielea cu iubire… ce naaaiba?! Nu ne-am mai intoxicat în nici un fel minţile…nici măcar cu televizorul. Da! Era chiar în perioada în care Elvis a împuşcat televizorul!

Am făcut asta, deci am vorbit zilnic numai despre iubire, până când am ajuns să găsim iubirea. Şi e una singură. Nu zece, nu o sută, nu o mie. Acolo-i totul! Acolo e adevărul! Şi încă ceva. Iubirea pe care o simt poate fi declanşată şi de alţi oameni, şi asta doar când mai ştiu să las şi eu de la mine sau, în cel mai bun caz, când abandonez ceea ce cred că sunt, dar nu sunt… Uneori cred că-s aşa de complicat, fire complexă…rahat! Tot copil sunt, dar acest adult pe care-l vedeţi în faţa dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, acest adult este tot un copil cu singura diferenţă că are gusturi mai rafinate! Iar aceste gusturi rafinate, aceste complexităţi sau monstruozităţi îl fac precum un turn înalt la care cu greu ajunge iubirea care e foarte simplă! Este simplitatea întruchipată! Doamne, dacă aţi şti cât de important e să stai pe lângă oameni care pot declanşa iubirea din tine ?! Dac-aţi şti cât de important e? E greu să iubeşti tot timpul, uneori uiţi. De-aia e important pe unde şi cu cine umbli.

Şi dac-aţi şti ce important e televizorul? De ce vă uitaţi aşa la mine? Da…din cauza televizorului, mi-a luat ani de zile să o văd pe Suzanne aşa cum este ea. Adică te naşti şi de mic vezi femei peste tot : în reviste, pe ecrane şi ajungi să fii învățat ce e frumuseaţea, ajungi să fii învățat ce-ţi place şi ce nu-ţi place, ajungi să fii învățat ce să vrei și ce să ”cumperi” ! „Dar asta e cea mai mare porcărie!” , mi-a spus Suzanne. Şi avea dreptate! Adică ajungi să compari ce vezi pe ecrane şi în reviste cu ce întâlneşti în viaţa ta REALĂ ! Adică ajungi să cauţi aia, la naiba! Ajungi să fugi după ea! După imaginea din ecran! Și mai rău…ajungi o imitație, un cățeluș bine dresat care vrea ceea ce crede majoritatea că e bine…

Ştiţi? Suzanne colecţionează reviste cu femei. Femei în modă, filme, artă. E o colecţie imensă. Şi ne mirăm noi într-o seară cum de în perioada cutare imaginea femeilor frumoase era cumva, mai târziu altfel, apoi altfel şi tot aşa,în schimbare și din ce în ce mai subţire! Păi cum aşa ?!

Ce ciudat ! Hmm…cine avea telecomanda pentru programul ăsta ? Cine avea astfel de gusturi ? Şi de ce atât de subţire !?  Oare nu mai făcea faţă formelor feminine ?!

Vedeţi voi, Suzanne nu e frumoasă ca în reviste. Mi-a luat ani de zile să o văd aşa cum e: absolut superbă, fascinantă şi fascinată.

Dac-aţi şti ce important e să stai pe lângă oameni care pot declanşa iubirea din tine?! Dac-aţi şti, aţi mai fi oare aici? Aţi mai fi aici?

Aşa era şi cu Ioan.

Într-o zi mă plimb prin parcul central. Eu cu gândurile mele şi trec pe lângă uşa deschisă a unui atelier de sculptură. Aud ceva care îmi atrage atenţia! Se auzea precum un lemn lovit cu un alt lemn mai mic…un fel de percuție din lemn… Intru şi îl cunosc pe John sau „Ioan”, cum mi-a zis el . Un om cu barbă albă, masiv cu nişte ochi cum n-am mai văzut. Atât de curaţi, limpezi şi veniţi dintr-o ţară numită România. Nu auzisem de ea.

În atelier sunt multe sculpturi cum n-am mai văzut : cruci cu cercuri, coloane, mese, decoraţiuni ce seamănă parcă cu cele din Peru. Dar e ceva care mă atrage. Un trunchi scobit cu o cruce în mijloc. „Ce e asta?” zic. „Asta e iubirea” cu o voce pătrunzătoare. „Şi ce e iubirea?”. „Cum te cheamă?” . „Smith”. „Smith , imaginează-ţi că vine un cutremur şi moare tot oraşul New York, dar tu scapi ! Te plimbi o săptămână, două, trei şi la un moment dat vezi un om în depărtare. N-o să te mai intereseze că-i Kennedy sau oricine, ci o să fugi urlând, zbierând de fericire către el. Asta e iubirea! Ascultă, asta e iubirea!”.

Am atins iluminarea acum doi ani. Sunt acelaşi om, cu diferenţa că atunci când mi-e foame mănânc, iar când mi-e somn, dorm. În rest, nu sunt nici bine…nici rău. A…şi când mi-e sete, beau. Mai pot bea şi un whiskey cu gheaţă la un grătar cu mici. E foarte ok, nu sunt exclusivist.

Aaa… şi de obicei mănânc bine înainte de a filosofa: doi – trei hamburgeri, cheesburgeri, sau ceva pe-acolo, orice care curge cu cola şi care are multă carne. La noi se numeşte „Macdonalisation”. Apropo, carnea te ajută să gândești și te învață să muști la momentul potrivit când nu se așteaptă nimeni…

La fel am atins şi iluminarea : am mâncat într-o zi cât pentru şapte. Apoi nu am mai putut gândesc…mintea mi s-a tranchilizat precum a unui motan înainte de a fi castrat… Mi-aduc aminte că vorbeam numai prin pârţuri şi râgâituri, adică un fel de… mortificare.

Atunci am reuşit în sfârşit să răspund la întrebarea „a fi sau a nu fi?” , răspunsul este „fii, doar fii !”. Ăsta este secretul despre care vă spuneam mai devreme.

Acum, cu iluminarea asta, pentru prima dată, dumnezeul meu nu mai este curentul electric. Prefer să stau la lumânare şi s-o privesc, iar dacă e vreun bec, ştiu că se aprinde de la sine ca la desene animate când ai o idee. Şi încă ceva: obişnuiam să am coşmaruri în care eram legat de un fotoliu şi priveam la o cruce mare făcută din televizoare. Erau vreo şapte televizoare, unul pentru fiecare zi, toate pornite şi rulau nişte programe oribile, repetitive, robotice. Absolut oribil! Nişte porcării! Ce ciudat! Ultima dată am visat că am găsit telecomanda: era chiar sub fundul meu. Aşa mi-am dat seama şi de ce niciodată nu stăteam comod în pielea mea. Am stins televizoarele, am aruncat bateriile ca să fiu sigur, am scos televizoarele din priză şi din cabluri am făcut un lasou pentru când voi merge în Texas.

Ne-am dat seama că-l iubim pe John Lennon, dar el a fost împuşcat. Noi n-am plâns, doar ne-am iubit mai mult.

La Ioan în atelier miroase a brad. Câtă disciplină!

Timp de trei ani, Ioan a cules câte un fir de iarbă, în fiecare dimineaţă, la aceeaşi oră, din aceeaşi pajişte. Din firele de iarbă a făcut un cuib pentru rândunele. Mi-a spus că mergea zilnic pe acelaşi drum, iar drumul părea altul în fiecare zi. Mi-a explicat ceva de realitatea interioară care e adevăr şi realitatea exterioară care e iluzie. Eu n-am înţeles. Şi, normal că el a râs, mai exact, cum să nu râdă când eu nu înţelegeam cel mai evident lucru. Mi-a zis să merg în România. Cică acolo ”mintea de-aia-i minte că te minte”. La americani nu e acelaşi lucru. Noi mai credem…scrie chiar şi pe bancnote : „In GOD we trust”.

Când mă uit la Ioan mă văd pe mine. Suzanne mi-a spus acelaşi lucru, că se vede pe ea. Câtă iubire!

„În România…”, mi-a spus, „sunt oameni îmbrăcaţi în negru, nu mulţi, bine ascunşi, care sunt actori precum tine, Smith, doar că ei vorbesc numai despre iubire. Au început să joace un singur rol până ce şi-au dat seama că erau deja personajul şi s-au acceptat pe ei înșiși aşa cum erau. Şi au ales să facă asta pentru că au crezut. Vezi foc în ochii lor, iar când te apropii de ei, în inima ta se aprinde foc. Aia-i iubirea şi nu e ceva comod sau uşor sau frumos sau urât. Nu are adjectiv, ci doar este ceea ce este !”

Hmm…mă uit la Suzanne, ea la mine…ne-am înţeles din priviri. Vom pleca în România, vom căuta oamenii în negru. Ştiţi? Eu cu Suzanne nu prea mai vorbim. Când e ceva de exprimat, vorbim în limbi, adică : „ple, ple, maicom , aşhta ri ni sol si man goi ohm mala ticos vib bras bras naiaram del hai nam şirta hai nam sirta oi” , adică orice îţi vine. E foarte ok. Puteţi încerca! Absolut orice îţi vine. Vreţi? Adică: „mir bahta maşi valaie boma torme torme yuy gului os mana padi pade pax pala man…”. Ne-am putea înţelege mult mai bine aşa şi vă spun asta din experienţă.

(Nostalgic) Mi-aduc aminte de prima mea prietenă, Erika, din Budapesta. Nu puteam să vorbesc nimic cu ea . Nici ea cu mine. Tot ce puteam să ne spunem era : „I love you”. Nu făceam nimic altceva decât să ne uităm unul la altul, să râdem şi să ne sărutăm toată ziua. Hmm…deci nu puteam vorbi absolut nimic, nu aveam cum să ne alterăm în nici un fel relaţia. Ne înţelegeam de minune !

Gata ! Ne-am hotărât! Da, cu Suzanne am decis dintr-o singură privire!

Vom vinde casa din New York şi vom pleca în România. La noi s-a pierdut totul. Ştim că s-ar putea să ajungem în România şi să nu fie nimic, dar n-o să ne pară rău, o să ne iubim mai mult şi a doua oară nu vom mai pleca nicăieri.

Înainte de a ieşi din atelier, îi spun despre planul nostru lui Ioan.

El râde, dar se poartă foarte ciudat. Umblă de colo colo agitat. Dispare când deodată îl vedem că vine cu cuibul de rândunele în mână. Vine direct spre mine şi mă ia tare de guler. Are o privire pe care n-o pot descrie. Ochii lui sunt roşii, cu pupile mari, care parcă se învârt în spirale, ca la şerpi. Îmi spune : ( ca în transă/delir. Se sugerează rostirea pe o melodie hip-hop cu intonația specifică ) „fii atent şi fii atent că acum îţi spun acum ce nu va mai fi în alt veac. Lumea nu va mai fi aşa cum o vezi acum sau cum o crezi. Lumea va fi dezbinată şi ucisă încet în aşa hal încât oamenii nu vor mai şti ce se întâmplă cu ei, care e adevărata cauză a suferinţei şi nu vor mai şti să strige după ajutor pentru că nu le va mai fi clar de ce strigă după ajutor,din cauza somnului și a confuziei interioare, şi nu vor mai ştii de ce slăbesc pe zi ce trece şi de unde slăbesc şi unde e puterea lor şi cum şi-o pierd şi cine şi ce se hrăneşte cu puterea lor. Vor fi dezbinaţi şi în interior, precum şi în exterior. Nu vor mai şti de cine să asculte în interiorul lor pentru că nu vor mai avea inimă. Inima lor va fi putredă cu „E-uri”. Ascultă aici, Smith, de te vei duce în România, şi ştiu că vei face asta, aşteaptă 7 ani şi du acest cuib unui om pe nume  Ulleg Maun (accent pe ”u”). Îl vei găsi în Bucureşti, iar el va şti cine eşti şi îţi va da ceva în schimb, fluierând un cântec vechi. Îţi va da o carte sau un cartonaş a cărui culoare nu o ştiu încă. Ascultă Smith, niciodată şi pentru nimic să nu-ţi stingi flacăra din inimă! Niciodată şi pentru nimic să nu dai focul mai mic la lampă! Chiar dacă lumea îţi va sta împotrivă, mergi înainte, iartă-i şi nu privi înapoi! Şi dacă vrei să găseşti oamenii în negru, nu te uita deloc la televizor pentru că nu acolo îi vei găsi. Nu citi ziarele că nu acolo îi vei găsi. Nu asculta radioul că nu acolo îi vei auzi. Nu sunt în prima linie din societate, nu sunt în vârf : asta-i prima regulă. Pe o parte dintre ei îi vei găsi într-o clădire veche, în ruine, prin acoperişul căreia au crescut copaci. Cealaltă parte e foarte împrăştiată…” , iar ultimele lui cuvinte au fost „şi stânga are nevoie de ceva…”

Şi aşa ne-am despărţit. N-o să uit niciodată, dar aşa ne-am despărţit.

Totul e decis, într-o lună vom pleca în România.

Nu-i uşor să abandonezi totul şi să pleci. Mai ales când pleci pentru tine, pentru iubire, când alegi viaţa.

Tu-ţi dai seama cât de legat eşti? Îţi dai seama?

Crezi că ai casa ta, banii tăi ? Ei bine amice, asta-i cea mai mare iluzie care te ţine pe loc… confortul, aparenta siguranţă… e cea mai mare iluzie care te ţine pe loc, dar asta e o altă poveste. Nici măcar banii nu există și vă spun asta din experienţa de la servici. Dacă lumea va vrea să-şi scoată banii din bancă, atunci băncile vor da faliment pentru că nu au bani, nu au acoperire. Băncile emit bani, dar nu au acoperire. Eu personal am făcut o investigație ca să verific dacă rezerva federală de aur are acoperire pentru banii emiși de bancă… și ghici ce ? Investigația a fost oprită ! Statul doar emite monedă fără acoperire, apoi schimbă bancnotele, inflaţionează, puterea de cumpărare a banilor scade iar prețul crește.  Nimic nu-i al tău oricum, nici măcar gândurile. Păi cum să fie ale tale dacă ai fost dresat bine de părinţi, bunici , stră bunici, de stră stră străăăăă….strănut (strănută) .

Eu, recunosc, eram foarte speriat. Mi-am dat seama că nu fac ce-mi place, doar cred că fac asta, dar nu o fac. Nu fac ce-mi aduce linişte. E ca şi cum fugi după ceva, dar mai fugi şi de ceva pe deasupra.

Berea curge şi iar curge. Şi asta s-a întâmplat în ultima lună: două cuvinte – mult circ .

L-am chemat pe cel mai bun prieten al meu, Sam. I-am spus : „Sam , într-o lună plec, las totul. Hai să trăim pe muchie, sau pe margine, cum vrei tu! Între viaţă şi moarte! Ce-i acolo? Între două gânduri ! Ce-i acolo ?”. Şi da, asta am făcut. Totuşi …îmi amintesc.

Ne-am îmbătat…căci aşa încep cele mai bune poveşti şi mai era şi lună plină pe deasupra, căci aşa încep alte poveşti la fel de bune. Un Cadillac furat noaptea… O sutădouăzeci de mile pe oră, doi oameni, eu cu Sam, în maieuri , bem whiskey. Eu conduc în timp ce Sam trage cu pistolul în două blocuri turn…ambele mari… şi corporaţii.

Câteva geamuri se sparg…noi am vrea toate, dar poate altcineva ne va îndeplini această dorinţă efemeră. Roy Orbinson sună la maxim…”In dreams”…şi noi suntem orbinsoni şi nu numai atât : avem şi faza lungă, dar oricât de bine ar cânta, Roy Orbinson nu face ca o sirenă de poliţie, nu ? „Sam, nu?” .

„Smithy, e poliţia după noi !!!!”, urlă Sam.

Fugim sau o călcăm tare, tot una… o ştergem. Ne ascundem în spatele şcolii unde am învăţat eu. Ce coincidenţă! Elevul tot la şcoală trage, dar de data asta la altă oră, la altă lecţie : ora practicii intensive. E o lecţie pe care n-am făcut-o la şcoală printre atâtea teorii… Poate n-aveau profesor pentru ea. Stingem farurile, parcăm printre nişte maşini şi ne lăsăm jos râzând.

Şi aşa am ţinut-o două săptămâni. La ultima întâlnire am dat foc unui cinematograf.

Şi ce adrenalină e când trăieşti aşa. Sparg lacătul. Ce noroc! În ghereta portarului scrie: „Sunt plecat în cinematograful Astoria. Revin la 3 a.m.”. Bine de ştiut! Eram foarte însetați de atâta whiskey. I-am băut toată apa din gheretă. Sus în birourile vechi este un fişet plin de dosare. „Sam? Vrei un foc?” şi îi aprind o ţigară din fişet. A ars totul până dimineaţa. Până să ardă, urcăm în pod. Pe bloc sunt antene mari, parabolice. „Sam! Uită-te la farfuriile astea mari, hai să le facem zburătoare ca la televizor, ca OZN-urile alea din zona 51!” Le rupem : una , două, trei. Le arunc de pe bloc împreună cu Sam. Oooo….ce zbor încântător ! Au căzut în curtea ambasadei Rusiei, care era lângă cinematograf. Aşa a început războiul rece. Nu toate războaiele sunt regizate. Unele încep din orgoliul a doi cocoşi. Dar cocoşi, cocoşi…(face ca un cocoş şi se plimbă ţanţoş, orgolios) oricâte găini şi cocoşei ar avea, oricâte ar face ei, oricât ar sta în cap, oricât s-ar înfrăţi cu urlătorii papagali, sau cu fazanul care-ţi ia ochii…toţi cocoşii au interese ascunse: petrolul albastru curge prin venele lor şi oricât ar bea ei, tot sete le e, oricât ar mânca ei, tot foame le e…şi lista continuă la nesfârşit și de obicei se termină în trei cuvinte : informație, control și putere…un fel de treime modernă…

Dar oameni buni, de ce să vă fie frică de vulpe când sunteți din neamul leilor?

Dar, nu-i chiar aşa…mai sunt şi găini, dar sunt şi vulturi care se nasc printre găini şi nu ştiu că-s vulturi şi nu-şi mai iau zborul. Şi ştii de ce? Pentru că toți le-au spus că-s găini, pentru că nimeni nu face asta în jurul lor, pentru că nimeni nu are curaj, pentru că toate găinile au fost dresate și pentru că nu l-au avut pe profesorul Vultur la şcoală, la ora practicii intensive, singurul curs care avea mai mult decât teorie !

Mai aveam o săptămână până la plecare. Am învăţat să nu mai beau pe lună plină.

Doamne, scapă-mă de arme ! Ştiţi, la noi se cumpără arme foarte uşor. Toţi au o armă, o casă, o maşină , o femeie…bine…femeia ţine de natura firii umane, iar eu pe Suzanne o iubesc.

Ea mi-a spus că trăim într-o lume masculinizată.

Ea nu crede în emanciparea femeilor. Ea zice că e o farsă pe care o numeşte „masculinizarea femeilor”. „Suzanne, îţi mulţumesc că mă faci să văd, să înţeleg!”. Uneori mă simt de ca şi cum aş avea o privire de 180 de grade cu hipermetropie plus cinci, adică văd numai în depărtare tot felul de bazaconii, iar când Suzanne vine lângă mine văd un om cu o privire de 360 de grade unde nu e nici urmă de viitor…e doar bucurie! Câtă înţelepciune! Ea mi-a spus că puştile şi maşinile sunt o prelungire a penisului bărbaţilor. Eu am crezut-o, deci trebuie să scap o dată de armele astea şi mai ales acum că plecăm! Trebuie să redevin bărbat !

Eu am două…două prelungiri : un Whinchester şi un Colt. Le folosisem la vântătoare o singură dată .

Rocky Mountains. A plouat. Urc cu greu, alunec, dar urc. Ajung în poiană. Pădurarul, Michael, ne-a împărţit pe toţi. Eram sceptic. Mulţi erau beţi. Sunt hotărât! Daca vine ceva, trag în sus şi-l las să scape, orice ar fi. Păi, nu? Pădurarul ne-a poziționat pe toți ca la șah. Începe goana !

Dobitocul mai apropiat de locul meu era un „antivultur”. La o sută de metri în sus, un vânător trage. La o sută de metri în jos sunt eu care speră altceva: o altă viaţă. Prima dată aud focul…tunetul. Răsună cu ecou în vale. Simt miros de praf de puşcă. Ceva aleargă rupând crengile către mine. Simt cum duduie pământul. Un mistreţ uriaş apare rănit. Colţii lui lucesc ca argintul. „La dracu cu etica lor! Un animal rănit nu trebuie lăsat să se chinuie!” şi trag o dată şi încă o dată. Sunt lângă el. Tremur. Respiră repede, adânc. Pufăie. Ultima inspiraţie e cea mai adâncă, iar ultima expiraţie e precum cel mai adânc oftat care te eliberează de cea mai puternică emoţie. Apoi un timp mort – nu există timp acum. Văd totul dilatat, în reluare. Un abur se ridică la cer, deasupra mistreţului şi… să fiu al nabii că-l văd şi plâng. Rămân doar eu care plâng în tăcere…

M-am hotărât să nu mai plâng niciodată în tăcere! Nu eşti om când faci asta, când taci plânsul. Să nu taci plânsul niciodată! Aşa m-am lăsat de vânătoare. Am vândut armele. Aleg viaţa!

Să nu taci plânsul niciodată! Să nu taci plânsul niciodată! Da, asta e!

În ultimele zile, înainte de a pleca în România, mergeam plângând pe străzi şi luam copacii în braţe. Curios lucru…când mergeam la servici îmbrăcat în costum, toți mă observau, iar acum plângând, nu mă vedea nimeni…

Doamne, cât am mai plâns ! E…e foarte ok. Şi Suzanne plângea. Mi-a povestit că stătea pe nişte scări şi plângea. Un câine s-a apropiat de ea, a privit-o şi i-a făcut cu ochiul. Atunci ea a plâns mai tare.

Când vin ieri spre casă, îl văd : nu are casă, masă, nu are nimic… El e Jackson C. Franck, omul străzii. L-am văzut lungit pe trotuar. Lumea trecea pe lângă el fără să-l vadă. M-am apropiat și l-am întrebat dacă îl pot ajuta cu ceva. Atunci el s-a cutremurat și lacrimile au început să-i curgă. S-a căutat în haine, mi-a întins niște bani și mi-a spus : ”Da, mă poți ajuta. Bea un vin din partea mea !” și așa l-am cunoscut pe Jackson, am preferat să beau vinul împreună cu el. Am vorbit ore întregi, iar la final mi-a cântat melodia lui, ”Milk and Honey”.

Mâine plecăm ! Doamne cât am mai plâns Suzanne!

Ioan mi-a spus că prin plâns ajungi la iubire. Da, dar eu văd că nu mă mai opresc ! El mi-a zis că prin plâns renunţi la tot ceea ce nu eşti.

Prin plâns mori, iar când te naşti, plângi. Când inspiri te naşti iar când expiri mori. Apoi îţi duci viaţa între plâns şi râs. Iarăşi între. Apoi mai e viaţa care te trăieşte ! Dar, dacă ai curaj şi vrei cu adevărat, tu poţi fi cel care îşi trăieşte viaţa şi vei transforma atunci viaţa în cea mai mare aventură care a fost vreodată.

„Du-te în România”, mi-a spus , „dar să priveşti totul din interior! Priveşte din spatele ochilor, din spatele tău, din jurul tău. O aţă cu două capete. La un capăt eşti tu, la un capăt e ceea ce priveşti. Fixează-te cam pe la mijloc!” . Nu ştiu dacă l-am înţeles. I-am strigat (ca un cowboy) : „Hipi kay ya yey !” . E ultima zi! Mi-e frică! Mi-e foarte frică! Dacă o să mă ratez? Dacă o să-mi pierd anii degeaba? Dacă o să aleg prost? Dacă mă voi întoarce cu coada între picioare, falit şi bolnav? Dacă o voi pierde pe Suzanne? Dar ce prost sunt ! Cât de tare fug! Oare mi-e frică de necunoscut? Mi-e frică să deschid odată aripile? Dar mă doare (arată către inimă) aici când spun toate astea! Iată busola mea: când gândesc aşa, inima zice că e foarte rece ! Deci, voi pleca!

Vom pleca cu bine! Voi pleca acolo unde doare cel mai tare! Acolo unde-i frica cea mai mare!

(doină – cântec de caval pe fundal)

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

Unde doare cel mai tare, acolo e loc pentru iubirea cea mai mare!

(Strigătură)

Am noroc că știu cânta

Că-mi astâmpăr inima

Horile-s de-astâmpărare

La omul cu supărare

(cântec tilincă și tobă)

SFÂRŞIT

 

Victor – Nicolae Ciobanu

https://www.youtube.com/watch?v=wmopZSTGtok