Anatol COVALI: Poesis
Nu credeţi că-i destul?
Şi totuşi când vom da cu pumnu-n masă
şi vom urla puternic, din rărunchi,
că nu mai vrem să stăm la noi acasă
cu sufletele pururea-n genunchi?
Nu credeţi că-i destul, că ne ajunge,
cât am răbdat şi cât am suferit?
Durerea nu vă arde, nu străpunge
inima voastră-acum ca un cuţit?
Şi totuşi când vom face şi dreptate
acestei ţări ce-a îndurat atât,
stând ani întregi cu mîinile legate,
călcată în picioare de urât?
Nu credeţi că-i destul să stăm întruna
fără mândrie în netrebnic plâns,
răbdând cu resemnare ca minciuna
să ţină laţul urii cât mai strâns?
Şi totuşi când o să pricepeţi oare
că este necesar să fiţi şi demni,
că trebuie să staţi şi în picioare,
căci doar aşa, ceva poţi să însemni?
Nu credeţi că-i destul şi că se cere
o răzvrătire din acest infern,
că avem dreptul la o înviere,
că acest chin nu poate fi etern?
Şi totuşi când sublima demnitate
va străluci în ochii voştri iar,
când veţi avea din nou identitate
şi visul vă va fi incendiar?
Nu credeţi că-i destul statul în umbră,
c-aţi suferit şi-aţi îndurat prea mult
şi că-n această lume rea şi sumbră
se cere pentru-o vreme un tumult?
Să-ncalec cai
Va trebui să schimb ceva în toate,
nu se mai poate pe acest făgaş
pe care risipirea mea se zbate
cu acest mers mereu iavaş-iavaş.
Se cere o-nnoire-n gînd şi-n fapte,
toată fiinţa mea vrea un avînt
care să schimbe-n zori această noapte
şi să transforme scîncetele-n cînt.
Îmi trebuie un zbor de ciocîrlie,
chiar dacă ai mei umeri sunt bătrîni.
Nervii mei vor un ceas de nebunie,
să-şi iasă pentru-o vreme din ţîţîni.
Un iureş de dorinţi aud în mine
şi-ncerc din ele una să aleg,
spre-a-i da din plin tot ce i se cuvine
ca mai tîrziu întreagă s-o culeg.
Vreau să opresc această risipire
ce curge spre sfîrşit fără de rost,
să fiu pentru o vreme împlinire
uitînd că-n îndoială sclav am fost.
E timpul să ţîşnesc din resemnare
şi plînsul cu trufie să-l alung,
chiar dacă drumul către-o altă zare
îmi pare-ntortocheat şi mult prea lung.
Să nu-mi mai fie niciodată frică,
să îi desfid pe cei ce mă răpun
şi nu-ncetează să îmi interzică
din multa mea risipă să m-adun.
Va trebui să-mi schimb o vreme viaţa,
să-mbrac al împlinirii splendid strai,
să-mi spăl cu a speranţei rouă faţa,
să nu mai merg pe-asini, să-ncalec cai.
Totuşi
Totuşi este-un sfârşit
şi-al durerilor noastre.
Nu putem în dezastre
să stăm necontenit.
Totuşi fi-va şi-o zi
când dreptatea va-nvinge
şi când nu va mai ninge
din dureri atât gri.
Totuşi trebuie toţi
să sperăm că odată
ţara va fi scăpată
de pramatii şi hoţi.
Totuşi nu e târziu
de-o-mpăcare deplină
şi fântâni de lumină
să săpăm în pustiu.
Totuşi n-am coborât
în abisuri prea tare
şi suntèm încă-n stare
să scăpăm de urât.
Totuşi încă sperăm
să nu fim luaţi de valuri,
mai avem idealuri
şi adesea visăm.
Totuşi anii ce trec
neluându-ne-n seamă,
nu-s făcuţi doar din teamă,
din greşeli şi eşec.
Totuşi simt scânteind
săbii încă în teacă
şi revolte, chiar dacă
lumânri doar se-aprind.
Anatol COVALI
București
4 septembrie 2016
