Cuvânt și iubire

„Cinismul este de multe ori vecin cu nerușinarea” – George Budoi

   Filozofie înseamnă iubire de înțelepciune. Ea nu ne îndepărtează de viață, ci ne apropie și ne dă o oarecare orientare în viață. Pornind de la gândirea marilor filozofi, ne putem crea o filozofie proprie și putem astfel merge pe drumul propriei înțelepciuni. Filozofia este un stimulent pentru reflecție, pentru cunoașterea spiritului uman. Pentru Socrate – filozoful Greciei antice pe care-l voi aminti în cele ce urmează – a filozofa însemna a îmbina ideea cu viața, teoria cu practica. Gândirea fiecărui om și a propriului său popor este util a fi comparată cu gândirea altora, în primul rând cu gândirea prețioșilor filozofi ai Greciei antice. Hegel spunea că filozofia este floarea cea mai înaltă a unei culturi.

   Voi începe acest subiect de reflecție – Nerușinarea – amintind de lucrarea lui Platon (428-348 î.de Hr.) „Criton”, cu subtitlul: „Nu trebuie să facem nedreptăți. Să ne supunem legilor”, în care este redat dialogul dintre Socrate(470-399 î.de Hr.) și Criton – prietenul lui cel mai vechi. Amintim că opera lui Platon este alcătuită din numeroase dialoguri, treisprezece scrisori și poezii.

   Socrate nu a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice  au fost reconstituite, în special de genialul său elev Platon și de către  Aristotel – elevul lui Platon. Despre triada Socrate – Platon – Aristotel s-a spus că Socrate a fost  „sămânța” care a germinat,  Platon – „floarea” care a înflorit, iar Aristotel – „fructul” care a rodit în istoria filozofiei antice grecești. Până la Socrate filozofii se ocupau de „lume”, voind să știe din ce elemente este constituită. Socrate a fost cel care a mutat  preocuparea de până atunci asupra lumii exterioare, la cea interioară, de la cosmos la om, adică a reorientat reflecția filozofică de la universul fizic la cel moral. Filozoful roman Cicero (106-43 î.Hr.) considerat „homo universalis” aprecia că Socrate a coborât filozofia din cer pe pământ. Socrate a fost un martir al filozofiei murind nevinovat, prevestind parcă, soarta celor martirizați pentru mărturisirea credinței creștine, numit mai târziu, de către unii, „profet religios”. Faimoasa  maximă de pe frontispiciul de la Delphi „Cunoaște-te pe tine însuți” devenise maxima lui Socrate; prin ea a apărat dreptatea și valoarea absolută a adevărului. După condamnare, Socrate a fost dus în închisoare, pe drum a întâlnit câțiva dintre elevii săi plângând (unii spun că a fost vizitat de soția sa care începuse să plângă), și răspunde: „Ai vrea să mor mai bine vinovat?”

   Dialogul mai sus menționat începe cu Criton care reușește să pătrundă în celula lui Socrate și îi propune acestuia să evadeze. Aristocratul atenian își oferă chiar averea pentru a-l scoate pe Socrate din închisoare,  Socrate este de acord cu acest lucru doar dacă Criton îi va demonstra că acesta este un lucru drept. Criton își pune la dispoziție averea, întrucât oamenii cetății care sunt de partea lui, consideră că acuzațiile care i-au fost aduse lui Socrate sunt mincinoase și din această cauză s-a produs o nedreptate. Socrate respinge afirmațiile lui Criton, demonstrând că singurele păreri pe care cineva trebuie să le ia în seamă sunt cele ale oamenilor care au ajuns să cunoască Ideea lucrului, în dialogul de față – ideile de bine, frumos, drept fiind aproape sinonime; nedreptatea nu trebuie săvârșită cu niciun chip și chiar dacă cineva a fost nedreptățit, nu se cuvine ca acesta să răspundă printr-o nedreptate; evadarea este un rău deoarece o cetate în care Legile nu mai au nicio putere, nu mai poate dăinui. În accepțiunea lui Socrate, legile l-au adus pe lume prin instituția căsătoriei, l-au crescut și instruit prin educație; Atena este o democrație, oamenii pot pleca oriunde în lume dacă legile nu le sunt pe plac, o rămânere însemnând un acord, cetățenii fiind obligați să respecte legile, chiar dacă acestea nu sunt bune. Ca o paranteză amintesc proverbul nostru românesc: „Unde-i lege, nu-i tocmeală”.

   Continuând dialogul care cuprinde acea argumentare și respingerea evadării propuse, vedem că Socrate are de fapt ca țintă datoria – după cum apare în subtitlul lucrării – de a respecta deciziile Cetății, precum și alternativa – ele să fie ignorate prin fugă sau sfidare. La momentul când Criton îi propune evadarea, Socrate îi reproșează: „Oare așa de înțelept ești, încât nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată, mai sfântă și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supară, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire mai mult decât pentru tată? Că pe dânsa sau o îndupleci prin convingere, sau, dacă nu, trebuie să faci ce-ți poruncește și să înduri în tăcere ceea ce ea a poruncit: fie bătaie, fie lanțuri, fie chiar de te-ai duce în război, să cazi rănit sau mort? Că datoria noastră cere supunere, că dreptatea cere să nu ne dăm în lături, nici să ne codim, nici să părăsim rândul? Că și în război și la judecătorie și peste tot trebuie: sau să săvârșim ce va porunci patria și statul nostru sau să-l convingem pe calea pe care ne-o dă dreptatea? Că în sfârșit, dacă samavolnicia nu este cuviincioasă nici față de mamă, nici față de tată, cu mult mai puțin este îngăduită față de patrie? Ce vom spune la aceasta, o, Criton? Mărturisi-vom că legile vorbesc adevărul, ori nu?” „Mi se pare că da”, i-a răspuns Criton judecând drept și convins de pledoaria lui Socrate.

   La un alt moment al dialogului i se spune lui Socrate: „Nu prețui mai mult decât dreptatea: nici pe copii, nici viața, nici orice alt lucru…”. Și în cele din urmă Socrate îl roagă pe Criton să lase totul la o parte, adică toate încercările de a-l convinge să evadeze, și să purceadă la calea aleasă de el „fiindcă așa ni-a orânduit-o Dumnezeu!”. Pe Socrate îl interesează sufletul său, nemurirea acestuia, pe care nu vrea să o piardă printr-o faptă nedreaptă, pe care ar săvârși-o, bazat pe înaltul principiu socratic și anume, că a suferi pe nedrept este mai bine decât a făptui răul. Nu moartea este ceva rău pentru el, ci viața lipsită de o semnificație înaltă.  În rezumat, Dialogul explică gestul lui Socrate, apologia lui și a prietenilor, și demonstrează libertatea de opțiune care trebuie să existe în viziunea dreptății, adică a binelui, frumosului din această lume.

   Și cu această succintă introducere, cobor și mă întreb ce fel de dialoguri se poartă în zilele noastre? Care sunt ideile, vocabularul folosit, respectul pentru lege, având în vedere evoluția acestor peste două mii de ani? Am ajuns ca legile să fie sfidate de către oameni nerușinați. Nerușinarea este definită conform dicționarului: „Lipsă de rușine; comportare, afirmație, faptă lipsită de bună-cuviință; necuviință, impertinență, neobrăzare” și având ca sinonime: necuviință, obrăznicie, impertinență, nesimțire, insolență. Mai dureros și revoltător  este faptul că am avut la cârma țării, în acest timp al post – revoluției, oameni care au folosit vorbirea obscenă, vorbirea indecentă, dovadă de necinste, de lipsă de respect pentru semeni și chiar pentru țară – ei fiind cei care o reprezentau. Comportamentul imoral s-a datorat cuvintelor care le foloseau și care se mai folosesc, dar și a faptelor, vorbitorii și făptuitorii fiind persoane impertinente și fără de rușine, crezând că astfel pot amuza poporul, coborând treptele bunei cuviințe și arogându-și o personalitate unică. Am sperat și mai sperăm ca exemplul de comportament civilizat al celor aleși să-i determine pe mulți alții să-și controleze vorbele și faptele, dar, iată, că se perseverează în rău, se aruncă vorbe nedrepte, vorbe fără judecată sau cu judecată falsă pentru a ne duce în eroare; se jignește, se folosește tonul ironic, vorbele vulgare, se spun neadevăruri.

   Trecând la înțelepciunea biblică, avem cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur care spune despre cel ce vorbește obscen, adică vulgar: „Dacă șuvoiul vorbelor sale este atât de necurat, pricepe atunci cum este izvorul acestuia… căci din prisosul inimii grăiește gura”.

   În cartea „Cunoaște-te pe tine însuți sau Despre virtute” (Sfântul Nectarie din Eghina, Ed. Sophia, 2012) se vorbește detaliat despre „grăirea în deșert”, adică folosirea cuvintelor de prisos, cuvinte care spun prea puțin sau nimic esențial, cuvinte lipsite de înțelepciune, având uneori tentă ironică. Folosirea lor dovedește lipsa de educație, sau un caracter prost construit, și din păcate am avut multe exemplare de acest gen, în fosta conducere a țării din ultimii ani. Dacă pe unii îi amuză sau îi conving astfel de cuvinte, oamenii cu judecată nu găsesc nimic amuzant în ele. Conform spuselor Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai de rușine decât cel care se amuză pe seama altora…”, cu alte cuvinte individul este considerat un flecar și guraliv, care jignește, vorbește necugetat, prostește. Unui astfel de om îi place clevetirea, ironia, vorba rea, bârfa și defăimarea. Se spune că flecăreala este o patimă cumplită, un rău ce nu poate fi stăpânit. Flecarii, bârfitorii și oamenii ironici sunt răutăcioși. Se mai spune că omul flecar, cel care vorbește mult și uneori când nu trebuie sau ce nu trebuie, incită la minciună și ură. Sfântul Nectarie consideră „flecărirea” tronul pe care se așază cel ce iubește slava deșartă pentru a se slavi pe sine.

   Omul – și cu atât mai mult un conducător – care vorbește mult, nu va fi apreciat niciodată de oamenii înțelepți, și va avea parte de totală desconsiderație. Un proverb românesc spune că  „Vorba multă este sărăcia omului”, făcând referire la lipsa oricărei înțelepciuni sau deviere de la înțelepciune. Acest tip de om niciodată nu va învăța nimic, pentru că nu vrea să asculte pe alții, el iubește numai părerile sale proprii, care sunt îngrădite prostește în mintea sa.

   Cel care clevetește amuzându-se pe seama altora și mai devine și ironic, dovedește un caracter ușuratic, gol în interiorul său, ori maschează vicii mari, dezordine în gândire, inexistența respectului pentru celălalt. Râsetele cu tentă ironică, de asemenea, sunt manifestări ale nerușinării, adică a lipsei de respect pentru alții, dovada că omul nu are ceva prețios în mintea sa. De multe ori acest comportament este determinat de o ambiție a omului, de o dorință arzătoare pentru a dobândi glorie și renume. Să ne ferească Dumnezeu de astfel de prieteni sau conducători! Dar istoria recentă ne-a dovedit că nu am fost feriți.

   Scriitorul și moralistul de origine greacă Plutarh (46-125 d. Hr.) a numit ambiția de a dobândi propria faimă – negoț cu virtutea, întru­cât cei doritori de glorie nu fac nimic pentru virtute, ci numai pentru slavă; ei „înțeleg slava ca pe un idol și nu fac nimic sincer sau pe față, ci numai o grămadă de lucruri neînsemnate și ipocrite”. Doritorii de glorie deșartă, de parvenire sunt oameni orgolioși care nu știu să cedeze.

   Ioan Gură de Aur (347-407 d.Hr.), venerat cu titlul de „doctor al Bisericii”, spunea: „Iubi­rea [aprigă] pentru slavă este cumplită, groaznică și plină de o mulțime de rele; e un ghimpe ce nu poate fi scos decât foarte greu și o fiară neîmblânzită și cu multe capete, care se pregătește să înceapă războiul împotriva celui ce o hrănește. Așa cum viermele roa­de lemnul din care se naște, și rugina, fierul, stricând locul de unde provine, iar molia – țesăturile, la fel și vanitatea nimicește sufletul care o hrănește”. Vanitosul se înșală pe sine, socotind că este cineva, însă nu este nimic, deoarece se lasă stăpânit de mândrie din cauza slavei deșarte. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Vanitatea este un obstacol foarte mare pentru oameni în calea virtuții; slava deșartă îi subjugă pe cei mai simpli; cel care caută slavă deșartă este gol de toată virtutea lăuntrică”.

   Cât despre ceartă – discuția în contradictoriu care se ivește între oameni, fiecare parte dorind ca opinia lui să fie cea recunoscută, ca și cum ar fi dreaptă și plină de înțelepciune – ea îi adună pe oamenii  îndărătnici, iubitori de gâlceavă, goi pe dinăuntru. Nu adevărul este recompensa controverselor, ci dorința de a se impune asupra opiniei celuilalt, ceea ce face ca rațiunea lor să nu mai funcționeze, încercând să ajungă la biruință cu ajutorul strigătelor sau al ironiilor. Urmează mânia și furia, însoțite de o „gâlceavă turbată”, până când unul dintre cei doi este învins cu ajutorul violenței vorbelor sau faptelor. Certăreții sunt încăpățânați, semeți și iubesc slava deșartă. Ei nu sunt buni profesioniști, dar vor să pară. Exemplificând, fostul nostru prim ministru, cel care a obținut titlul de doctor și a fost acuzat de plagiat, se visa Tony Blair, iar blonda ministreasă – Margaret Thatcher. Dar și mulți alții, în alte funcții. Și ce este chiar amuzant, cum după faptele lor rușinoase – unele condamnate de instanța judecătorească – râvnesc în continuare la funcții de conducere, și cum se acuză unii pe alții: „minte cu nerușinare!” – eticheta care se aruncă frecvent – îndemnându-se – tot unii pe alții – să mintă, fiindcă este greu ca un mincinos să devină sincer și corect – dar să mintă cu… rușinare!? În acest mod s-au obținut funcții importante cu minciuni, șpagă, s-au construit vieți conjugale pe minciuni, interese, s-au obținut recompense cu minciuni, averi prin furt, dreptatea uneori a fost vândută cu minciuni, influențe, voturile s-au  obținut cu furt și minciună, cu alte cuvinte – fericiri clădite cu nerușinare. Și cum „Peștele de la cap se strică”, dacă suntem mințiți la nivel înalt și înghițim atâta nerușinare de la oamenii care s-au deprins cu nerușinarea, ce vom face cu adevărul și dreptatea, mult așteptate?

    Am citit un frumos comentariu în care cineva spunea că trăim în vremea minciunilor: „Au înlănțuit Adevărul și l-au aruncat într-o temniță…iar el plânge atât de mult, încât inundă pământul… Iar oamenii îl aud plângând, îi simt lacrimile la picioare, dar calcă în continuare înnoroiați prin lacrimile lui și nu realizează nimic din aceasta…”.

   Jurnaliști curajoși scriu – am citit în ziarul „Adevărul” de astăzi un articol, din care transcriu începutul: „Dragă Victor Viorel, știu că este inutil să te întreb dacă ți-e rușine. Nu îți este. Așa că nu te întreb. Știu că e inutil să te întreb și dacă nu ți-e silă când rămâi de unul singur, tu cu tine, și te vezi cât de mic, cât de gol, cât de putred și de slab ești pe interior […] Ți-ar trebui puțin bun-simț, puțină conștiință. Și nu le ai… Mai știu și că ar fi degeaba să te întreb dacă nu ți-e milă de poporul acesta pe care l-ai mințit, pe care l-ai furat, pe care l-ai umilit, pe care l-ai făcut de râs în toată lumea…”.

   Interpelați de ziariștii aceluiași ziar, absolvenții liceelor au afirmat că sunt încrezători în generația lor care va putea salva România de mediocritate. Să-i ajute Dumnezeu!

Vavila Popovici – Carolina de Nord