George Anca

ESEU LA  TÂRGOVIȘTE

 

Mircea Horia Simionescu și Școala de la Târgoviște

Scurtă introducere la o antologie subiectivă

Zricha, Sati întru Eminescu sanscrit

Vali Nițu

Asasinarea poetului Nicolae Neagu

Seminare / Orfeu digital

Planul lui Dumnezeu și Grădina Maicii Domnului

Pastișă în grup

Sunt lacrimae rerum

Cântec pentru Târgoviște

 

 

MIRCEA HORIA SIMIONESCU ŞI ŞCOALA DE LA TÂRGOVIŞTE

Salonul Literar Colocviile de Marţi

30 martie 2010 ora 17, Centrul Calderon, Str. Jean Louis Calderon, 39, Bucureşti

 

 

După colocviul dedicat anterior Bucureştiului, Târgovişte, vechea Capitală a Ţării Româneşti / Valahia, va fi prezentă prin producţia literară postmodernă cunoscută ca Şcoala de proză de la Târgovişte reprezentată de Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa, precum şi prin Societatea Scriitorilor Tîrgovişteni (autori şi cărţi). Ar putea fi şi aceasta o manieră de a nu discrimina nici „provincia”, nici „Capitala”.

 

Invitaţi: Mircea Horia Simionescu, scriitori târgovişteni şi bucureşteni, critici literari.

 

Vor fi lansate cărţi publicate de editura Bibliotheca din Târgovişte:

–        Mircea Horia Simionescu, Asaltul locului comun

–        George Anca, Târgovişte – India

–    Mihai Stan, Confreria

–    Tudor Cristea, De la clasici la contemporani

–    George Coanda, Heliadeana. Ipostaze de geocivilizatie romaneasca

–    Florea Turiac, Neuronii somnambuli

–    Emil Staneascu, Liberus

–    Dan Giju, Si pace va fi in inima mea

       –    Ion Mărculescu, O iubesc enorm, domnule judecător

       –    Nicolae Ionel, Scrisori din timpul anului

       –    Toma George Veseliu, Sonetele lui Petru Cercel

       –    Nicolae Scurtu, Scriitori dâmboviţeni

       –    Corin Bianu, Agremin şi încă ceva

       –    Victor Petrescu, Târgovişte. Călători străini. Cronicari

Colocviul de marţi 27 aprilie 2010 va fi dedicat indianiştilor români de ieri şi de azi: Mircea Eliade, Sergiu Al-George, Amita Bhose, Sergiu Demetrian, Mihaela Gligor, Liviu Bordaş.

Amfitrion: Dr. George Anca

 

 

Scurtă introducere la o antologie subiectivă

 

 

            Mihai Stan venise, dryly, cu ideea unei antologii de poeţi din Târgovişte împreună cu poeţi indieni tocmai când mă pregăteam, invitat de Adelina Patrichi, pentru lansarea, la Bookfest, a romanului Cromozomul Calcutta  de Amitav Ghosh, în traducere românească. Nu c-avusesem malarie (cromozomul e altceva), dar, reîntors în India lui Eliade, după şapte ani, mă separam cumva,  la mijloc de timp, printre mai multe  antologii poetice indiene pe viu, de sertar însă, din trecuţii ani ’80 (în delir, eram înspăimântat, contextual-comunist, de ce am scris şi am tradus în India şi în… Târgovişte). Să spun, la lansare, de folosirea sovietică a literaturii indiene, la vremea lui Mitrea Cocor, până la Avara/Vagabondul? Ce mult însemnaseră Gandhi şi Tagore înainte de război în româneşte? Ce va să însemne însă (de) acum literatura(-rile) Indiei şi a(le) diasporei sale? Să spun de “Târgovişte-India” (o oarecare unică întâlnire româno-indiană în Europa)?

            Deocamdată, semn de eliberare(?), scot la iveală traduceri-ritual în româneşte de când eram în putere în India, dar şi de deunăzi-azi(-mâine?) tocmai ca spre a versiona afin confraţii din vechea Capitală a Valahiei în anglo-indiană.

            Ion Iuga a venit în 1981 cu manuscrise de la contemporani şi , prin disponibilitatea eroică a lui Vinod Seth, le-am văzut în hindi şi le-am publicat în revista “Latinitas”, acolo, în Delhi: câte “o sută de poeţi” din ambele ţări îşi dădeau întâlnire . De la poeţi indieni, am strâns o corespondenţă de poezie  din care dezvălui câte ceva aici, după ani, dacă nu ăsta le-o fi sorocul.

            Mai apoi, parcurgând zile şi săptămâni cu Yatindra Tiwari în biroul meu de la Biblioteca Pedagogică Naţională antologii poetice romîneşti, pentru una în hindi, acesta a rămas fascinat,  în afară de Eminescu, de Heliade, anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul” (o versiune de lucru tot voi încerca, doar a tradus Legile lui Manu sau Tirukural).

            Cititorului aş avea să-i împătăşesc secrete pe care, de fapt, le-am afla împreună. Cum mi s-a întâmplat, transcriind “Copilul” de Tagore, să cad pe gânduri amintindu-mi că prin ’90 sau ’91, publicat în “Luceafărul”, eu, ca traducător, fiind entuziasmat de pruncul din iesle, altceva vor fi intenţionat editorii să pună în circulaţie, anume răspunsul : ”victima” la întrebarea “cine ne va conduce” (după asasinarea conducătorului).

             

ZRICHA, SATI ÎNTRU EMINESCU SANSCRIT

            „It is with extreme sadness that I inform you that Zricha is no more”. Vestea vine din California, de la fratele ei, Manu Jain. Mama lui Kuvan, vestală indiană a lui Eminescu, Zricha Vaswani, nu mai este. Şi-a facut sati? Am sesizat, traducându-i doctoratul – „Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu” – sensiblitatea pentru „Mortua est!”, dar mereu în contextul Vedelor, Upanishadelor, budhismului. Efectul să fi ricoşat bumerang?

            Îi dăduse adresa mea, în Delhi, profesorul Nicolae Drăgulănescu, mi-a scris, mi-a trimis, capitol de capitol, poem de poem, Eminescu-scripturi sanscrite. Le-am comentat, antamând o publicare în România, pe urmele Amitei Bhose. Am pus corespondenţa chiar sub egida Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”, astfel încât o întâmplătoare recunoaştere românească a putut ajuta chiar în instanţă, după spusele ei, spre a nu fi separată de fiul adorat, Kuvan.

            Cartea a apărut la editura Bibliotheca dinTârgovişte, la începutul anului 2011. Tăcere. Probă că nici Eminescu, nici India, via doctoratul unei tinere romantice, nu în Valahia, dar în Bharat, nu prea interesează. Nici ea nu mai crezuse că va apărea. I-am expediat un exemplar la adresa (nouă) pe care mi-o precizase. Nu a mai văzut-o, se sinucisese (cât face un plic din România în India, cu avionul). Pe copertă, eu alesesem, Padhmapani, pictat la Ajanta, iată, nevăzut.

            Când Urmila Trikha a tradus în sanscrită „Luceafărul” lui Mihai Eminescu, după „Mioriţa” în hindi (Memna), fusese deja separată de fiica sa, încât se ataşase de a noastră, dar, mai sigur, de Eminescu, nu fără legătură cu doctoratul ei, „Concepţia religioasă în Mahabharata”. Degeaba s-a supărt cumva, în invizibil, Amita, că tocmai ea o fi rămas singura, deocamdată, din fiicele Bengalului care se bucură de o recunoştere soră cu veneraţia, prin, totuşi, Eminescu.

            Sergiu Al-George a murit la o săptămână după ce s-a întors acasă de la Congresul mondial de sanscrită de la Varanasi. Nu l-a mai ţinut inima, m-am gândit că l-a doborât iubirea de India (başca puşcăria, în lotul Noica, unde predase Vedele în Morse). Margret Chatterjee a scris un necrolog în National Herald, poate comparabil cu „În Nirvana” de I. L. Caragiale.

            Moartea indianiştilor noştri se întâlneşte cu a eminescologilor indieni, mahasamadhi. Mi-e şi teamă să mă gândesc la toţi traducătorii lui Eminescu, cu care am lucrat, cum or fi ducând-o. Sisir Kumar Das nu mai este nici el. Mahendra Dave se credea încarnare gujarată a lui Eminescu.

            La vârsta Zrichei, am conversat 8 ore cu Rosa del Conte, despre Eminescu, despre absolut, mi-a şi scris în India. Absolutul l-am resimţit în întâlnirea virtuală cu sora parcă a Antei Raluca Buzinschi. Uncitatea şi-o învedera acut, comparatist, genial. Nu noutatea îi era ţintă, dimpotrivă, recunoaşterea absolutului pe culmi sanscrito-române. Altar.

ZRICHA VASWANI

 

MIHAI EMINESCU ŞI SCRIPTURILE INDIENE

 

Versiune românească şi ediţie de George Anca

Bibliotheca, 2009

copyright: Zricha Vaswani

copyright pentru ediţia română: Bibliotheca & îngrijitorul ediţiei

 

Cuprins

Eminescu sanscrit – Dr. George Anca……

Aparent neconvenţională aventură savantă – Dr. R.K. Shukla

Lecţia lui Zricha Vaswani – Nicolae Tomoniu

Eminescu a trăit o viaţă curajoasă – Dr. Surender Bhutani

Două scrisori – Ioan Miclău

 

 

Poemul lui Mihai Eminescu “Odă”

            Traducerea completă……

            Traducerea vers cu vers

            Similarităţi între anticul text indian vedic “Kathaopanishad” şi poemul lui Mihai Eminescu “Odă”

            Semnificaţia cercetării mele                

 

 

Poemul lui Mihai Eminescu “Glossă”

            Traducere vers cu vers

            Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Glossă” şi textul antic buddhist   “Sutta-Nipata”

            Importanţa cercetării mele

 

 

Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Rugăciunea unui dac”/”Nirvana” (A  Dacian’s Prayer) şi “Rig-Veda”

            Importanţa cercetării mele

            “Rig-Veda” şi “Rugăciunea unui dac”, una lângă alta

 

 

Poemul lui Mihai Eminescu “Scrisoarea I”

            Textul poemului “Scrisoarea I” în româneşte

            Fragmente din “Scrisoarea I”. Traducere în engleză

            Similarităţi între “Scrisoarea I”(Letter I) şi “Rig-Veda”

            Similarităţi între “Rig-Veda” şi “ScrisoareaI”

 

 

Traducere în engleză a unui fragment din poemul lui Mihai Eminescu “Luceafărul”  de către cercetătoare

            Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Luceafărul” şi “Srimad  Bhagavad Gita”

            Contribuţia cercetării mele la interpretarea mai clară a “Luceafărului”

 

 

“Abhigyan-Shakuntalam” – “Kamadeva”

O strofă din poemul lui Mihai Eminescu “Mortua est”

            Similarităţi între poemul lui Mihai Eminescu “Mortua est!” şi textul antic   budhist “Buddha – Karita”

            Importanţa cercetării mele

            Semnificaţia cercetării mele

 

 

 

            … Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a susţinut nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Rao Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”. Mi-a trimis, colegial, capitole şi traduceri. Entuziasmului iniţial i s-ar fi putut alătura trimiteri, post-festum, la biblio-eminescologie, indo-eminescologie. În fapt, Ms. Vaswani şi-a trăit ani de adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a fost, în Biblioteca Universitară din Iaşi, manuscrisul traducerii gramaticii sanscrite al lui Eminescu.

            Înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc parcă şi mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).

            Suntem pe terenul bibliotecii electronice, în recuperare. Am ratat şansa să fi intrat în bibliografia acestui doctorat, deşi locul unde sunt cele mai multe din cărţile mele este anume Biblioteca Departamentului de Studii Germane şi Romanice al Universităţii din Delhi. Totuşi, Ms. Zricha a aflat de titlul Indoeminescology de pe net, via Amazon. Nu e rău nici aşa. Regenerăm.

            Deodată bibliotecile şi universităţile se bucură să primească, aparent în ocol, pe noi punţi, creativităţi proaspăt romantice, libere, îmbogăţitoare ale pădurii de simboluri bibliografiabile. Printre referenţii doctorali, Dr. R. K. Shukla sesizează deschiderea, prin această cercetare, a unei întregi “new vista of orientalism”, iar traducerile din Eminescu au “a felicity and an elegance”.

            Opinii despre lucrarea doamnei Vaswani semnează aici şi Dr. R.K.Shukla (India), Dr. Surender Bhutani (Polonia), Ioan Miclău (Australia), Nicolae Tomoniu (Tismana).

            Cititorul român se va familiariza din mers, eventual pe cont propriu, cu titlurile şi conceptele sanscrite (traducerea şi explicarea lor, altele decât cele întru Eminescu ale autoarei, ar dubla lucrarea, poate ar deraia-o). Ne aflăm la un recital sanscrit-eminescian, intertextual, postmodern. Eminescu este conectat la gândirea sanscrită ca la nişte aparate revitalizante. Ne vedem atraşi (poate cei afini, întâi) să urmăm imaginar traseul compunerii unor poeme eminesciene în contextul gândirii antice indiene. Fără istorie.

            Excerptele paralele (paralele inegale) din scripturile hinduse ori budhiste şi din poemele eminesciene nu alcătuiesc atât un sistem de comparaţii sau scenarizări rituale, cât un joc spiritual, poate mistic, al corespondenţelor libere, de trăit în transa credinţelor poetice. Nu e vorba de corpusul scripturilor, nici de selecţii esenţialiste, ci de declanşări analogice, asociative, intermediate de lectura empatică a lui Eminescu. Scripturile se regăsesc într-o modernitate-surpriză, într-un epitom indo-european. Autoarea, ca o dansatoare într-un templu, desfăşoară văluri mayce – citate-similarităţi-corespondenţe-influenţe – într-o revelaţie interculturală, într-un estetic avatar estetic, ca şi cum ar fi prima şi unica medium-cititoare a lui Eminescu sanscrit.

            Obiecţiile de detaliu ale cititorului român, eventuala alergie academică, sau insinuarea cultului deja  interzis vor fi compensate de apropierea tulburătoare, deconcertanta intimitate, injecţia  în venă a tăriilor dozate, capitolelor reţinute de autoare pentru această ediţie pe care o girăm nu numai sentimental, nu numai ca români. Căci nu e o lucrare de eminescologie, poate de eminescosofie. Ar fi o apologie dublă, dacă nu o yoga, o sadhana-Eminescu. Estetica poeziei eminesciene este abstrasă, pentru acum, în spiritualitatea sanscrită. Libertatea de a omite orice în afară de Eminescu şi ale sale “similarităţi” sanscrite, dă impresia, din ce în ce, de ritual, de puja. Nu se punea problema de a fi de acord – dezacordul ar putea avea un efect subliminal încă şi mai mare.

            Ca pentru o audienţă indiană, începusem o “pastişă”, rezumând, în engleză, capitolele lucrării şi incluzând un schimb de mesaje şi traduceri (vezi editura “Semanatorul online – Eseu”). În cele ce urmează, prezentăm versiunea românească a tezei d-nei Vaswani.

                                                                                                           

Vali Nițu

            Harta palmelor

            „răsărit dinspre apus / alb spre negru /a fost cândva cuvântul / poetului apus” („Apusul celest”) sau „www.poezie.ro / oare să tac?” („Oare să tac?) ? Vali Nitu îşi deschide computerul pentru a tasta „celest” – „ora celestă”, „par… impar celest” – , în multe din scurtele poeme, traduse şi în engleză (grofii parveniţi din manivele / Hungarian counts deriving from crancks), într-o sinonimie de rutine claustrate virtual, desufocate baroc autoironic, într-un design de chiromanţie distrată, o „resuscitare nonverbală” – „se apasă tasta / delete” („delete”).

            Nu romanţe, nu trubadurie, nu post-optzecism, nu ghazal, câte puţin din astfel de remedii ne în „rime” la alienarea noastră de toate zilele (necum cea a lui Ion Ioanid?).

            Ghicirea în palmă repetă-papagal rătăcirile, scoaterea pe „strada mea”, „cuvintele învăţate în colivia sedusă / de lacătul închis şi cheia aruncată / într-o baltă ce miroase  / a putrefacţie” („harta palmelor”). Sub schiţele  intimismului de cinovnic provincial se înnădeşte, cu delicateţe blazat  detaşată, antiputrefacţia.

             Captivitatea fatalităţii nostalgice, parcă printr-un suprarealism blând, îşi face parte de euforie şi răzbunare, în gravuri numai aparent improvizate, cu emisie subliminlă de monştri şi îngeri  disco: „se enervează şi bate cu pumnul în masă / şi-i sare cafeaua fără năut pe grumazul legat / cu o cravată mov / până când gâtul gras asudă” („asudă aşteptarea”); „stropul verde / împărţit în jumătate tu / rămasu-mi eu” („Bi, foc şi apă”); „îşi târa piciorul prin colbul din trecut / cu colţul sălbatic al neputinţei / rostirea” („Colţ Alb”); „şi iarăşi beau din pocalul albastru / al cuvintelor ţesute de buzele uscate / roua celestă”; „ştiţi ceva, mâinile mele? / când îmi ţineţi fruntea plecată / şi mă biciuieşte remuşcarea / repet la infinit rugămintea / de a fi iertat” („gara speranţei celeste”); „ipoteza calului de rasă pură / s-a suprapus peste cea a câinelui cu pedigree / iar stăpânul cu un singur neuron / şi-a primit în plină figură o copită proaspăt potcovită / şi o muşcătură ce nu poate fi / o ipoteză”. („Ipoteza”); „mama alrgând / să se vadă cu tata în bobul de grâu / din coliva unei Joi Mari” („Întâlnire în bobul de grâu”).

            Personajul liric îşi plimbă nepăsarea, îşi aruncă o parte din simţire, cu lecturi din Urmuz, Sorescu, tentat de o morbiditate comică:

 

moare câte puţin

 

mă scoală-n capul oaselor

în fiecare noapte

şi mă beşteleşte ca la uşa cortului

pentru fiecare iubire pierdută

crede că am devenit corpul ei

 

 

îmi bagă minţile-n cap

şi mă ascunde tiptil

după draperia mâncată de molii

ca în orice seară prăfuită

înfiletează maşina ce toacă mărunt

bucăţile de carne din corpul ei

 

 

mă amestecă cu sare mare

în oala sub presiune confuză

şi văicăreala îşi plimbă vătraiul

pe tăpşanul nenorocit de atâta căldură

pocneşte obrazul

şi o scânteie moare

câte puţin

 

 

„Îmi par a fi un cactus”, „salvat de un mugur”, „simplu cronicar”, „la meciul unei vieţi celeste”, „necititorilor” („nu mă citiţi”), „tu omule-neom”, un moralist anti-potentaţi, pro „o bătrână cu lentilele mate / ce-i vecină cu vecinii noştri / la răzorul negru al neputinţei”, consemnând  solemnitatea grotescă a sacrificiului în fiecare Paşte – „hai la mielul cu noroace”, pe o discreţie existenţial-metafizică a banalităţii diurne, invadată uneori de amintirea tatălui.

Până la urmă, un mizantrop elegiac, un poet anti-tranziţie, jurnalier?

 

 

tinichelele de fier

 

îmi plâng gândurile

separate de inechităţi

înspre partea dreaptă a obrazului

cu ridurile şi regretele existenţiale

ale unor aşa zişi oameni

ce doar par

a fi.

 

 

mă dor aşteptările celor două decenii

de speranţe moarte din faşă

şi parcă murim înaintea lor

uitaţi de sufletele de iască

în afara unei petale

de trandafir.

 

 

se mai cerne o zi pe potecile udate

de lacrimile copiilor ce nu mai zâmbesc

la trecerea unei caravane cu fapte

ei cântă şi iarăşi cerşesc

o porţie de magiun şi o bucată de pâine

neagră e seara şi trece un câine

ce latră la cerul comun

al bogatului şi săracului de lângă mine

ce-şi cere un petic de  viaţă decentă

ca tine sau ca voi

„oameni” de fier.

 

 

Impresia e de spectacol într-o palmă care se închide.

 

 

 

            Ultimul impact

            Moarte? Mai degrabă un impact cu variaţiunea ultimă, sottovoce, instrumentată aproape reconfortant, nepanicos. Moartea tatălui, cult bonom. Moarte, comunism retro. Atacul cerebral, cărucior pe patru, ba două roţi. Trecutul, văcăresc, amurg, chindie. Un fel de indiferenţă la temă a unei poetici  interioare, cu atractivităţi răsturnate – se pot prefera truismele deliberate, între folclor postmodern, copilărie şi fiorul finişului ontologic, mecanicei risipe maniace de metafore semi-satirice, semi-bacoviene (de târg-Târgovişte): frigul de târg, frunza ucisă, plod de comunist.         Versiunea engleză, retradusă în româneşte ar diferi până la nerecunoaştere de original, încât lectura împreună devoalează ştiinţa de sine a autorului, tehnica înnăscută a a aglutinării unui aparent manierism cu stări şi observaţii diurne, devenite constructe demne de gustat, analizat. „Sunt în poem” / I am in the poem vrea să spună unilingv şi, mai ales, uniromânesc-târgoviştean, în contextul trăirilor lui Vali Niţu, de pe aici, nu (încă?) din global, din angloid.

            Culoarea locală se epicizează în metafore şi metamorfoze, ca din întâmplare, peste persoana emitentă, destul de tristă, dominându-se inteligent sau de bună-voie insignifiant, retoric, preţ fanteziei blând vitaliste. Ieşirea din spital, un anacolut, labirintic domino ca o înviere în original:

Sunt în poem

 

 

astăzi mi-am împachetat ultimul deceniu

într-o pungă biodegradabilă

cămăşi la cămăşi

reamintiri la amintiri

raftul meu la raftul ei

şi am predat cheia la chioşcul pentru deşeuri

aşa cum am fost sfătuit

ultima oară când am fost suportat

de scaun

mai presus de tichetul valoric

nu mai era nimic

într-un schimb asumat

fumul de ţigară îmi duşmănea ochii

cu o voce baritonală

determinată

de prăbuşirea unui domino

înainte de a fi clădit

peste mine

dezorientat îmi sprijineam mâna

de o femeie imaginară

deschizându-mi poarta

cu cheia-i găsită

în raftul stingher

 

Blazarea voinţei de a fi se ţine, respiraţie, pentru poeticitate, deşirată aproape cu obstinaţie, peste tonalitatea de scald domol:

 

poate mă simţi din scriere

am toamnă în suflet

(„cântecul lebedei”)

 

*

rememorez un vers şi parcă

aud când vine din trăire

(„copilul carte”)

*

 

cu falangele dezbrac şoaptele

sânului alb

când aşez metaforele poemului în dorinţe

(„frunza ucisă”)

*

 

mă clatin la fiecare cuvânt

şi încerc să-i găsesc sintactice scuze

(„iubire pe un taler”)

*

 

Chindia

în amurgiţii paşi cadenţaţi

cu străbună moştenire

versul de aur îl caută

(Memento la Conacul cu poezie)

*

 

sunt nebun

cred ce vorbesc

(mono/logosul nebunului)

*

 

mă ridic din propria-mi poveste tristă

cu gustul unei ploi acide

(„necuprins în ploaia ta”)

*

 

plouă cuvintele în ruga spre înalt

şi nu se mai pot aduna într-un sonet de iubire

(„sânge rece”)

 

Om? Aum? „am privit la roata olarului / şi pământul ce lua forma/ unui om amărât” („frigul din târg”); aşadar, un om amărât, pământ într-un univers amar, simetric (micro) cu „vecinicia cea amară / A mării” (Eminescu), eufonie amrita, nemurire. Din nemurire, amar. „roata olarului / nu mai are puterea să înţeleagă / neputinţa lutului” („filosofie de weekend”). Jocul de-a om-neom, încă suplineşte lipsa transcendenţei, tocmai pe ecoul omului cu secera şi ciocanul tatuate pe umăr. „rămâne doar să alerg / cu faţa-mi către om” („i/logic”). „clopotele bat în semn de tristeţe / înspre Divinitate” („destinatar”).

            Prozaismul, ultrabanalitatea, naivismul se aştern în onoarea scrierii-trăire profundă, ca, eventual, mai sus. Pot să şi placă platitudini autocompasionale de genul „cândva în epoca disperării am uitat să tac” (apropo şi de traducere). Sau: „statul degeaba / este invidios/ pe statul pe vine al cetăţeanului treisprezece” („statul”). Excesul, ca şi reticenţa, parcă ar ţine de transfigurarea biografică pas cu pas. Impactul de acum se declanşează, bing-bang, spitalicesc, „în camera de gardă a unei inimi” („by/pas) ; „aplauze cosite / de pistonul seringilor” („antiteză”); „nu înţelege de ce scrâşneşte din dinţi / proteza aruncată în hăul noptierei / alături de rămăşiţele unei vieţi” („cuvinte orfane”); „un atac cerebral îmi pregătise costumul gri” („nu vreau să vă impresionez”).

            Umorul gri nu se abate nici de la poemul-titlu-carte:

 

ultimul impact

 

 

seară

o alta desigur

singură ca şi mine

a plecat şi tehnoredactorul la revista bravo

lui îi e bine

mi-a mulţumit

pentru tot ce a învăţat

la editura impact

 

 

parcă nu mai sunt singur

recunoştinţa lui a deschis calculatorul

şi scriu

poate nu o să citească nimeni acest gând

curând se face din nou seară

şi noaptea mă chinuie

aşa cum făcea un vechi vecin al meu

cu propriul câine

până l-a muşcat remuşcarea

 

 

aşa îmi spunea mereu un prieten

când îi scriam ce pustiu este sufletul meu

terfelit de reproşurile femeii iubite

în pas cadenţat din vechea gardă

tună

începe să plouă că poate nu-mi ajungeau

fulgerele cu bip

şi vântul parcă mă bate

pe umăr

arunc un rucsac şi sting lumina din redacţie

scriu ultimul

impact.

 

 

Impactul fiind, oho, nume de editură, ultimă.

 

ASASINAREA POETULUI NICOLAE NEAGU

Găeşti, 20 iunie, 2009. Ne-am strâns de dimineaţă, la casa cu nr. 7 de pe strada Şerban Cioculescu, unde era depus cadavrul lui Nicolae Neagu, înaintea înmormântării, care a avut loc la ora 12 în Cimitirul Eroilor de pe Strada Nicolae Bălcescu. Poetul a fost înmormântat lângă soţia sa, Ana-Reli. Mai degrabă discret, apăruseră la vreo zece coroane din partea unor organizaţii şi persoane precum Societatea Scriitorilor Târgovişteni, Cenaclul literar al Medicilor, Laura şi Lucian Blaga. Convoiul de la Casa Poetului, pe şoseaua Bucureşti-Piteşti, cu opriri şi aruncări de monede, a excelat şi el prin discreţie, dacă nu autocenzurată stupefacţie şi mocnită revoltă.  După slujba religioasă şi discursul preotului, subsemnatul (rupând involuntar vreo omerta?) a citit câteva pasaje din opera scriitorului:

            “(- Ce este viaţa? întrebă îngerul. – Un răspuns puchinos, ticălos, păgubos, dar frumos între două tăceri, răspunde Oarecarele. – Atât? – Păi, nu-i de-ajuns?)

            …”În traseul prin viaţa mea cu ocolişuri, cheanţuri ori drum desfundat, de la naşterea cu ţipăt până la secunda prezentă.”

            “Astfel zăcând, fără suflare, ‘adio’ vă zic, de aceea, vouă, neprietenii mei dintotdeauna şi de pretutindeni, amin!”

 

           

                        Impenitent neantul mă sugrumă

                        şi mă sfinţeşte (public!) cu noroi

                        de vreme ce pe carnea mea postumă

                        mai ofileşte firul de trifoi.

 

                       

Victimă sunt doar că mă doare gura

                        să ţip în piaţa rudă c-un bazar.

                        Eu sunt gradatul ce-a-ntrecut măsura

                        la jugănit asini în Zanzibar.

 

“Dar priveşte şi decide rănile în care vrei şi tăişurile-avide, ochiul frunţii de ulei scămoşează pericardul (lângă cine sceptic lupt?) ticăirea, cagulardul..”

 

Hamlet la Găeşti? Fizicienii? A murit la trei zile după comemorarea a 120 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu. A treia zi de Paşte, dimineaţa, Nicolae Neagu fusese bătut în cap şi desfigurat până la nerecunoaştere şi comă (din care n-a mai ieşit niciodată) de doi inşi (ori de unul, celălalt  stând afară să “ţină de şase”). Lunile de inconştienţă premormântală le-a petrecut la Spitalul Floreasca. Documentele de la Institutul Medico- Legal nu sunt (încă) ştiute de familie.

Nimeni nu ştie nimic, decât că poetul a fost asasinat. Pentru bani? Intelligence? Femei? Carradine? Gura lumii slobodă? Abia şuşoteli terifiate şi un mobil care înregistrează spre altar.

Nu ne mai prea cunoaştem între noi. Ba mă reconstituie şi pe mine fostul profesor de sport. Un coleg de liceu al asasinatului, domnul Stancu, îşi aduce aminte şi de părinţii mei. Se pot, totuşi, găsi subiecte, ca între oameni, ca la mort.

Nicolae Neagu s-a născut la 18 iulie, în satul Ghergheşti, Dâmboviţa. A fost medic şi scriitor (poezie, roman, teatru). Moartea violentă o împărtăşeşte cu Labiş, Preda, Ulici. În Găeşti, cu ani în urmă, o crimă şi o sinucidere erau legate de fotbalistul Linţoiu. Probabil, atunci, miliţia va fi raportat pe undeva ce se întâmplase.

Să fi venit ucigaşii din Casablanca?

 

Seminare de literatură universală

la Facultatea de Teologie, Târgoviște

ORFEU DIGITAL

Încadrarea temei: “Studiul temelor este un studiu de circulatie” (Alexandru Cioranescu). Vladimir Streinu urmeaza circulatia ideii de literatura universala, lirica, pe Orfeu.

Studentii au optat, în elaborarea unor lucrari proprii, pentru “marea conversatie” – Iliada, Eneida, Divina Comedie, Faust etc.,autorii acestora – Homer, Virgiliu, Dante, Goethe etc. adresându-se empatic si lui Orfeu. “Coborârea în infern” sau interpretarea ad hoc a unor versete precum “sunt lacrimae rerum” au pus cursantii în situatia de a se descoperi pe sine prin interiorizarea sensurilor clasice perene ale capodoperei, nu fara legatura functionala cu hermeneutica ortodoxiei, principala lor preocupare.

Tema “Orfeu” poate atrage mitologic, liric, “orfic”, principiile comparatiste devenind mai elastice pentru noi, mai ales daca ni-l asumam oarecum genetic-literar pe tracul nelipsit mai din nici o literatura a lumii, din nici o epoca, din nici un gen literar, dar atragând magnetic literatura româneasca, de la Eminescu la Blaga, Nichita Stanescu sau Ion Caraion, între mister mistic si folclor simulat – “Sunt fecior de Dumnezeu/Pe numele meu Orfeu” (Calinescu).

Descrierea temei (arhaism, ubicuitate, sincronism)

Antologia tematic-cronologica ne plaseaza primordial în antichitatea arhaica, prehomerica, în mit si, prin Platon, de exemplu, în relativizarea acestuia, a personajului, “molatec sufleteste, ca un chitarist ce era”. Orfeu, fiul lui Oeagru din neamul tracilor, îsi ridica lira si intoneaza cântare noua, cosmogonica, farmeca fiarele, face si stâncile sa-l urmeze. El însusi încremeneste la moartea a doua a sotiei, Euridice. (Ovidiu).

…Iar viersul care subjuga pe toti / Nu izbutea sa-si mângâie stapânul – / Plângându-se ca zeii-s nemilosi, / Înspre lacasul de infern se duse. / Acolo prin suave-acorduri el / Strunind vibrarea corzilor, vadise / Tot ce-a sorbit din magicul izvor / Al mamei sale din zeiasca spita, / Precum si jalea lui fara de leac / Si dragostea sporindu-i chinul zilnic. /…/Judetul umbrelor se-nduioseaza / Si zice în sfârsit: ‘Am fost învins! / Barbatului îi dau, sa însoteasca, / Sotia dobândita prin cântari. / Depinde darul de aceasta lege: / Atât cât se mai afla în Tartar, / Nu are dreptul a privi în urma!’ / Cum sa dai legi îndragostitilor? / Iubirea-si este ei suprema lege. / Orfeu, aproape de al noptii prag, / Privind spre scumpa lui Euridice, / O pierde si-o ucide tocmai el” (Boethius).

Literatura milenara asupra lui Orfeu nu face decât sa-l actualizeze, sa-l reoculteze, sa-l „consoleze” dantesc, în atavica simetrie cu vremurile aurorale, argonautice, muzicale pe care le-a eternizat. Decuparea scenariului originar, în consonanta cu „variantele” continue, în timpuri si limbi diferite, este înca si pe gustul postmodernilor, adoratorii prezumati ai unui Orfeu digital, pe home page.

Orfeu, cântaretul arhetipal, se naste din Apollo, zeul muzicii, creatorul lirei, si Calliope, muza poeziei epice, de unde neîntrecutul dar muzical poetic (varianta: parinti, Oeagrus si Calliope). Într-un film recent al argonautilor în cautarea lânii de aur, rolul lui e interpretat de un actor afro-american (si la moartea lui Franc Sinatra s-a spus, omagial: a cântat ca un negru).

Ca învatator religios si initiat, în Egipt si Tracia, descopera si raspândeste mistere, purificarea de pacate, leacuri vindecatoare de boli, mijloace de prevenire a mâniei divine, riturile catre Hecate, cultul pentru Demeter Chtonia. Prin credinta în nemurirea sufletului si reîncarnare, orfismul întâlneste religia indienilor, a dacilor, a celtilor. Maxima “te vei naste Dumnezeu, pentru ca esti fiu al celui Divin” este pusa în legatura cu Iisus Christos rostind “Eu si Tatal suntem unul”.

Orfeu coboara în Hades spre a-si salva sotia, Euridice, fapta de curaj inspirata de iubire, spun cei mai multi; dupa altii, poate prin deconstruire, o proba de lasitate, pentru ca nu a vrut sa moara pentru ea, ci a coborât viu, si viu a lasat-o a doua oara moarta. În timp ce Alcesta moare din iubire pentru sotul ei, îngaduindu-li-se, în compensatie, a se întoarce din morti. Si Savitri îl convinge pe zeul mortii – dar si al dreptatii -, Yama, sa-i readuca la viata sotul.

Legendele mortii lui Orfeu includ sinuciderea, traznirea de catre zeu pentru a-i fi divulgat misterele sau, mai ales, sfâsierea în bucati de catre menadele trace, fie pentru a nu le fi luat în seama, fie pentru a le fi antrenat sotii în peregrinarile lui. Muzele i-au adunat madularele si le-au îngropat, iar lira au asezat-o printre constelatii, întru amintire.

Chiar fermecând prin vraja viersului nu numai fiare si stânci (Eschil, Euripide) dar si stapânirea mortii (Ovidiu), Orfeu, bineînteles (postmodernism), “uita”, ca Lot în biblie, restrictia de a întoarce capul spre a-si vedea sotia. Euridice, sora Evei, fusese muscata de sarpe (v. si statuia Eurydice mourante de Charles Nanteuil) în timp ce culegea flori cu naiadele surate – Radha, între bacitele gopi, fusese mai fericita în iubirea pentru Govinda, vacarul, avatarul, tot atât de muzical ca Orfeu, al lui Krisna, în padurea Vraja (Jayadeva).

Prin misterele întemeiate de Orfeu, s-a scris, grecii ar fi pus stapânire pe eroii si zeii cei mai vestiti. Tracii spun ca privighetorile care-si fac cuibul în preajma mormântului lui Orfeu cânta mai melodios si mai placut decât semenele lor (Pausanias).

Poetul dintâi – poeta vates latin sau adhi kavi sanscrit – se regaseste, avatar, în Orfeu, în iubirea pentru Euridice, antifon din tot alta vreme sunetului prim, plâns când epopeic, scandat virgilian sau eminescian, când elegie renascentista, ca la Ronsard, ori expresionista, la Rilke. Seneca – pe care spaniolii îl numara ca primul lor poet, prin origine, dupa cum Ovidiu este revendicat de geti, prin români, între care a sfârsit -, face din Tracia bistonilor scena cântului suprem: “Frumos cânta cu sacrul glas / Unit cu lira-i Pierida, / La poala tracicei Rodope, / Orfeu, vlastarul Calliopei – / Nimic nu dainuie de-a pururi! / Acordurile lui curmara / Tumultul de torente repezi, / Uitara undele sa curga, / Pierzând avântul lor si-n timp ce / Se-oprira fluviile-n albii, / Bistonii-ndepartati crezura / Ca printre geti secase Hebrul: / Cea care iar se naste piere! / Atunci, cântând o mângâia / În versul sau, cu triste-acorduri / Le spuse getilor în cântec: / De-o lege-asculta zeii-n ceruri / Si cel ce-a vrut ca anul zornic / Sa aiba patru anotimpuri / Ce rând pe rând revin întocmai: / Din furca lor avide Parce / Torc firul vietii tuturora; / Cel ce se naste-i robul mortii.”(Traducere de Ion Acsan). Sincronia orfismului se altoieste pe ubicuitatea Traciei: “Orfeo rege-a fost cândva / Din rude mari în Anglia. /…/ Caci Tracia de-atunci se cheama / Azi Winchester de buna seama” (balada engleza, secolul 14). D.H. Lawrence îsi portretizeaza psihologic un personaj feminin în comparatie cu Ovidiu în Tracia.

Orbul sculptor în chilie pipaie marmura clara.
Dalta-i tremura… înmoaie cu gândirea-i temerara
Piatra rece. Neted iese de sub mâna-i un întreg
Ce la lume îsi arata palida-i, eterna-i fire,
Stabila-n a ei miscare, muta-n cruda ei simtire –
O durere-ncremenita printre secolii ce trec.
Iar pe piatra pravalita, lânga marea-ntunecata
Sta Orfeu

(Mihai Eminescu, Memento mori)

Surse, excerpte

Vladimir Streinu, Studii de literatura universala, Univers, Bucuresti, 1973.
Alexandru Cioranescu, Principii de literatura comparata, Cartea româneasca, 1997.
Orfeu si Euridice în literatura universala, antologie de Ion Acsan, Albatros, 1981.

Adrian Bucurescu, Dacia magica, Arhetip RS, Bucuresti, 1999:

“Pe o gema tracica, Apollon, cu supranumele de OR-PHEOS ‘Cel Jelit’, apare crucificat, ca si Christos în iconografia crestina.”(p.206)

“Ca si zeul get, Christos a înviat si s-a înaltat la cer. Lui Apollon i s-a mai spus si CHAR-YSTOS ‘Fiul Cerului’, iar lui Iisus, Christos. Cei doi Zalmoxis le-au lasat getilor un NOF DIADIS ‘Noul Testament’, iar cartea sacra a crestinilor este Noul Testament. Un trib trac se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteste de crestini.

Asemanarile sunt mult mai multe decât cele aratate pâna acum. Adversarii primilor crestini au observat si ei aceste coincidente, caci iata ce scrie Sfântul Origenes într-o polemica: „Apoi fiindca (noi, crestinii – n.n.) cinstim pe cel prins si mort, cum spune Celsus, el crede ca noi am facut la fel ca getii care cinstesc pe Zalmoxis”. E mai usor de înteles, dupa toate acestea, cine si de ce a distrus cele mai importante carti antice referitoare la geto-daci… (p.207).

Angelo Mario, La lingua etrusca(internet). Extras din capitolul introductiv” Etruria:

“In Tracia (lo sappiamo da pochissimo tempo) sembre sia esistita una grande civilta millenaria anteriore a quela sumerica. Qui del resto non molti anni fa, sonno state rinvenute le Tavolette Tartarie e i primi sigilli cilindrici sumerici-babiloniensi-egiziani; e sembra che proprio qui i Sumeri scoprirono l’arte della scrittura. E forse ai Fenici în seguito a contatti con i Traci nacque loro l’idea dell’Alfabeto. Le due lettera n e m della Tracia del 3500 a.C. sara un caso che în sumero, în egiziano, în fenicio, în etrusco, în greco, în latino, e sempre uguale? Perfino nel significato: la prima (ci sono due onde) con il sistema pittografico e ideografico indicava un piccolo medio grande corso d’acqua, il secondo una granda estensione di acqua, cioe il mare. /…/

Le Tavolette Tartarie hanno rimesso în discussione l’origine della scrittura; un giallo, perche sono state trovate dove – secondo gli esperti archeologi – non ci dovevano essere. E insieme a queste, molti altri ogetti e tesori che hanno sconvolto il mondo archeologico. Sembra proprio che preistoria Europea sia nata qui, în Tracia.

Una civilta quella della Tracia, che all epoca delle conquiste romane era del tutto scomparsa. I Greci l’avevano cancellata. I Traci anche se 4000 anni prima avevano creato quasi tutti gli dei greci (Zeus în Trace significa Dio, e Dionisio suo figlio – di-nysos în Trace significa di tenera eta, giovinetto; Lo stesso Orfeo e l’orfismo era Trace. Il mitico Monte Olimpo era Trace, perche posto al confine dell’antichissimo territorio Trace.

I Greci si impossessarono oltre che del territorio anche di tutto la mitologia della Tracia. Molti, ancora oggi, credono che la mitologia greca sia greca, invece e della sconosciuta civilta Tracia. Quando I Greci fondarono sul Mar Nero, Apollonia nel V sec. a.C. eressero una statua alta tredici metri (scultore Calamide) în onore del dio Trace afinche proteggesse la…Grecia; e quel dio era Apollo onorato în Tracia 2000 anni prima di quello greco (ritrovato a Dupljaja sul Banato) ecc. ecc. Poi se ne impossessarono. Cosi la dea Cibele, era la dea della fertilita Trace (famose le statuette dalle grosse mammelle).

Se rileggiamo Omero (Iliade) scopriamo che accenna a Reso, come al mitico Re Trace, elogia l’elevato grado di civilta della sue tribu e resta affascinato dal suo cocchio e l’armatura d’oro puro e del suo cavallo piu bello del mondo. A Varna ultimamente e stato scoperto qualcosa che da ragione ad Omero. În Tracia ancora nel 3200 a.C. sguazzavano proprio nell’oro. Vale dire duemila anni prima di Reso Monili d’oro a 24 carati a chili, gli scettri e i gioielli a lamine d’oro come la maschera di Agamennone li avevano gia fatti mille anni prima che sorgesse Micene e Troia. E sappiamo oggi dov’era il famoso (tenuto sempre segreto) ‘forziere’ di Traiano nel periodo piu opulento di Roma: le miniere d’oro tra la Tracia e la Dacia.

E se rileggiamo Erodoto, anche lui narra di un popolo con ottime regole e organizzazione sociale, dove ogni familia disponeva di una propria casa, che dimorava sui laghi, le qui belle abitazioni non în paglia ma în tavole unite, sono costruite în mezzo all’acqua sopra alti pali. Il popolo – lui che scriveva nel 470 a.C. – li chiamo ‘Antichi’ Peoni; la zona e il lago Prasia (oggi lago Takiros); il territorio la Tracia. Di questi villagi ne sono stati oggi rinvenuti circa 350. Databili 4000 a. C. Sappiamo cosi da dove veniva l’architettura palafitticola identica a quella delle valli alpine; în oltre chi erano e da dove provenieva la cultua dei popoli dei Campi d’Urne.” Jeffry Hamilton Steele, Thoughts about Orpheus (5/97), JHS HOME PAGE.

“When Orphaeus plays his lyre, nature listens. Eurydice, while gathering fowers by the river her wedding to Orphaeus, is bit on the foot by a snake. She quickly dies. That night, Orpheus – playing his lyre, pouring all his grief into the music – enters the cave to the wonderworld în hope of finding his bride. Charming the ferryman and 3-headed guard dog, he reaches Hades the cold-hearted King of the Underworld – who is uncharacteristically affected. Hades pronounces to Orpheus, ‘Go back to the light of day. Go quickly why my monsters are stilled by your song. Climb up the steep road to daylight, and never once turn back. The spirit of Eurydice shall follow. But if you look around her, she will return to me.’

And so Orpheus begins the return journey, but fails to hear any sign of her spirit following him upwards. Wondering if he has been tricked and doubting that he could succeed în returning down a second time, with the mouth of the cave în sight, he turns to look behind. For a brief moment he can make out her form and he attempts to embrace it. She says only ‘goodbye’ and vanishes. Other versions of the story have her nagging him as they walk, saying he must nov love her if he won’t turn and look.

To not look feels like death; to look is death. I ask each one of you: În what ways do you give în to looking back and what act of faith will it take for you to proceed forward?”

 

Planul lui Dumnezeu şi Grădina Maicii Domnului

Identitatea ortodoxiei latino-române în viziunea lui Ioan Paul al II-lea

 

 

Lumină dulce, clară,

O, maică prea curată

Şi pururea fecioară,

               Marie!

 

 

Vom ţine minte întotdeauna pe Ioan Paul al II-lea recitând, în româneşte, la Roma şi în Bucureşti, Rugăciune – către Maica Domnului – de Mihai Eminescu.

„Mâine mă voi duce în România. E prima dată când merg într-o ţară în care creştinii sunt în majoritate ortodocşi.” (6 mai 1999). În avion: „Noi am declanşat cearta, nu avem noi acum dreptul să stabilim pacea” (1). (Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luat citatele atunci când sunt menţionate alte surse).

Adresându-se iarăşi, la întoarcere, credincioşilor din Piaţa San Pietro, în 12 mai 1999, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea , înainte de a-şi rosti, încă o dată în româneşte, „bucuria pentru întâlnirile de neuitat trăite în Bucureşti”, a sintetizat, în şapte puncte, luminile vizitei sale în România, ca după „planul lui Dumnezeu”, în „Grădina Maicii Domnului”: „Gândindu-mă la situaţia politică existentă până nu cu mulţi ani în urmă, cum să nu văd în acest eveniment un semn elocvent al lucrării lui Dumnezeu în istorie? A prevedea o vizită a Papei ar fi fost atunci cu totul de negândit, dar Domnul, care călăuzeşte paşii oamenilor, a făcut posibil ceea ce din punct de vedere uman părea irealizabil”; „Amintind că, după o răspândită tradiţie populară, România este numită „Grădina Maicii Domnului”, aş dori să o rog pe Sfânta Fecioară, în această lună care îi este dedicată, să înteţească în sufletul creştinilor dorinţa deplinei unităţi, pentru ca împreună să fie ferment evanghelic. O rog pe Maria ca iubitul popor român să crească în valorile spirituale şi morale, pe care se fundamentează orice societate pe dimensiunea omului şi atentă faţă de binele comun. Ţie, cerească Mamă a Speranţei, îţi încredinţez mai ales familiile şi tinerii, care sunt viitorul iubitului popor al României”.  Harul divin-omenesc învăluie, în mai dreaptă, înaltă judecată, identificarea şi recunoaşterea ortodoxiei româneşti: „Cu acest pelerinaj am dorit să aduc un omagiu poporului român şi rădăcinilor sale creştine, coborând, conform tradiţiei, din lucrarea evanghelizatoare a Apostolului Andrei, fratele lui Simon Petru”; „Recurgând la izvoarele sale culturale şi spirituale autentice, România a moştenit cultură şi valori atât de la civilizaţia latină – cum atestă limba însăşi – cât şi de la cea bizantină”; „Naţiunea română s-a născut o dată cu evanghelizarea şi în Evanghelie va găsi lumina şi puterea de a-şi împlini vocaţia de a fi punct de confluenţă a păcii în Europa următorului mileniu.”

În mesajul trimis de către Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sanctităţii Sale Papei Benedict al XVI-lea, se spune: „Relaţiile dintre Bisericile noastre au cunoscut , în ultima perioadă, o înflorire deosebită, graţie deschiderii ecumenice a Papei Ioan Paul al II-lea, predecesorul Sanctităţii Voastre.(…) Păstrând vii în amintirea noastră dragostea, preţuirea şi respectul manifestate faţă de ţara noastră – pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o ’Grădina Maicii Domnului’ – ne exprimăm nădejdea că Sanctitatea Voastră, ca unul ce aţi fost apropiat colaborator al său, veţi păstra şi sprijini acest dialog, întru împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a unităţii depline a Bisericii” (2).

„Planul lui Dumnezeu”

Acesta este titlul unei cărţi-decalog a fostului Papă, tradusă şi în româneşte, pe care studenţii de la Facultatea de Teologie-Litere a Universitatăţii „Valahia” din Târgovişte şi-au apropriat-o.  „Prin cuvintele Papei, prin lungul drum al anilor pe care i-a parcurs, el a reuşit să ne ofere nouă, românilor, şi mai ales tinerilor, un mod de cunoaştere a sinelui. Noaptea întunecată a sufletului – „la noche oscura del alma” (Juan de la Cruz) – trebuie învinsă, pentru că Dumnezeu e cu noi”.

Supravieţuind atentatului asupra sa din 13 mai 1981, Ioan Paul al II-lea a mărturisit: „Sunt din nou îndatorat Sfintei Fecioare… Pot eu oare să uit că evenimentul din Piaţa Sf. Petru a avut loc exact în ziua şi la ora când s-a arătat prima dată Maica lui Hristos sărmanilor copilaşi, moment ce este sărbătorit de peste şaizeci de ani la Fatima, în Portugalia? În acea zi…i-am simţit extraordinara protecţie maternă, care s-a dovedit a fi mai puternică decât glonţul ucigaş.” (3).

Nancy Reagan, la moartea Papei, în aprilie 2005, i-a glorificat împreună, pe Papă şi pe Ronald Reagan: „ au fost foarte asemănători…actori…iubeau natura…sporturile, împărtăşeau titlul de Mare Comunicator…aveau un minunat simţ al humorului… când Ronnie a fost împuşcat în ’81, Papa a fost împuşcat în ’81… au fost foarte, foarte asemănători. Şi-au încrucişat multe cărări”. (4).

În 20 decembrie 1989, în faţa a 600 pelerini, Papa, de sub aureola sfinţeniei, va da îndemn  de supravieţuire „tuturor cetăţenilor dragului popor român”, după ce cu o zi înainte gloanţele regimului comunist făcuseră victime în Timişoara. (5). Căderea comunismului „ a fost ca şi cum Hristos a dorit să descopere că limita impusă răului, al cărui artizan şi victimă este omul, este, în definitiv, Milostivirea Sa Dumnezeiască” (6).

La 8 mai 1999, în Palatul Patriarhal din Bucureşti, discursurile celor doi Întâistătători de Biserci, urmaşul Apostolului Petru şi urmaşul Apostolului Andrei, au început prin aceeaşi invocare a dumnezeirii: „Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Sfintei Treimi, care, în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesorii acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea reîntâlnire” – Ioan Paul al II-lea; „întâlnirea de astăzi este vrerea Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt”; „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm” – P.F. Patriarh Teoctist. Mass-media au  generalizat, aproape, o astfel de percepţie. „Toţi românii, dar şi străinii au simţit ca un dar al lui Dumnezeu rugăciunea comună a celor două Biserici.” – P. S. Gherasim, Episcopul Râmnicului. „ ’Iubiţi-vă unul pe altul, după cum Dumnezeu vă iubeşte pe fiecare dintre voi’ – mă însoţeşte acest îndemn al Maicii Tereza. În puterea iubirii acesteia, care este mai întâi a Sfintei Treimi şi pe urmă a noastră, în iubirea Învierii sale ne rugăm în aceste zile zbuciumate, sub acoperământul Maicii Domnului, pe care deoptrivă o cinstim” – Ioan Alexandru, (7). „Am putea oare înţelege până la capăt miracolul eliberării popoarelor din Europa răsăriteană, dimpreună cu toate urmările lor, ilustru simbolizate azi de prezenţa Sanctităţii Voastre, fără un plan divin?” – Emil Constantinescu, preşedintele României.

„Dumnezeu a vrut ca eu să devin preot”, Dumnezeu a vrut ca Papa Ioan Paul al II-lea să vină în „România noastră”, cum ar fi numit-o cel al cărui nume, Voytila, e asociat cu cel de Voicilă (8), cel care a sanctificat pe Ieremia Valahul.

„Grădina Maicii Domnului”

„Cuvântul se face grădină, după asemănarea raiului” – Sfântul Grigorie de Nyssa.

„Arborele vieţii ascuns în mijlocul Edenului a crescut în Maria. Ieşit din ea, şi-a întins umbra asupra universului şi şi-a răspândit fructele la cele mai îndepărtate ca şi la cele mai apropiate popoare.” (9).

 Ioan Paul al II-lea, Rugă către ocrotitorii Europei:

 

O, Sfinţilor Chiril şi Metodiu,

                                care-n asprul apostolat misionar

                                                 aţi rămas profund ataşaţi

                                                 de Biserica din Constantinopol

                                                  şi de Sediul Roman al lui Petru:

faceţi ca Bisericile surori,

Biserica Catolică şi cea Ortodoxă,

depăşind prin iubire de Dumnezeu şi adevăr

elementele de dezbinare

să poată ajunge-n curând

la mult dorita unificare! (10)

 

Maria – „Mama astrului care nu apune niciodată”, „zorii zilei mistice”, „răsăritul soarelui gloriei” -, ne arată Orientale lumen, pe Hristos (11). „Rugămu-ne-ndurărilor, /Luceafărului mărilor” (Eminescu), a recitat, eufonic, Papa Ioan Paul al II-lea, cumva separat, în eterul sfinţeniei poetice .Între teologia divinizării a Sfântului Atanasie cel Mare şi a Sfântului Irineu – „Dumnezeu s-a făcut Om pentru ca omul să se îndumnezeiască” – şi încarnarea Evangheliei în culturile native evanghelizate de Sfinţii Chiril şi Metodiu, ortodoxia românească se va fi regăsind în genericul Răsărit Creştin, în cele două mari  capitole şi subcapitolele lor –  „Cunoaşterea Răsăritului Creştin. O experienţă a credinţei” („Evanghelie, Biserici şi Cultură”, „Între memorie şi aşteptare”, „Monasticismul ca model al vieţii baptismale”, „Între Cuvânt şi Euharistie”, „O liturghie pentru tot omul şi pentru tot cosmosul”, „O privire limpede spre descoperirea de sine”, „Un părinte în Spirit”, „Comuniune şi serviciu”, „O persoană în relaţie” „O linişte adoratoare”) şi „De la cunoaştere la întâlnire” („Experienţele unităţii”, „Întâlnirea unuia cu celălalt, cunoştinţa unuia cu celălalt, lucrul împreună”, „Călătoria împreună spre Orientale Lumen”).

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999), care se află, ecumenic, în continuitate cu abrogarea, la 6 decembrie 1965, de către Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagoras I, a excomunicărilor reciproce din 1054, deschide  capitolul identificării şi recunoaşterii universale a Ortodoxiei române, prin chiar cuvântul pontifical, după  ce făcuse aceasta patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului (1995), ca punte, ca liant între Europa Răsăriteană şi cea Occidentală. În contextul în care Patriarhate mai vechi, cum ar fi cele de la Constantinopol, Atena sau Moscova, au evitat astfel de momente, Ioachim Navarro Valls, autoritate de la Vatican, apreciază cele două momente liturgice din Bucureşti ca reprezentând un pas important spre refacerea unităţii creştine, iar  ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, a precizat, prin presă: „România este o ţară cu o ortodoxie care nu este influenţată de spiritualitatea elenă şi slavonă. România este o ţară cu o spiritualitate şi un creştinism latin, care o apropie de romano-catolicism. Ortodoxia românească era cea mai îndreptăţită şi îndatorată să întreţină cu Sfântul Părinte o relaţie concretizată printr-o vizită”. Văzută din interior  ortodoxia română are aceste  aspecte esenţiale, sintetizate de ÎPS Nifon Mihăiţă, arhiepiscopul Târgoviştei:  „caracterul structural al sintaxei dintre cultul ortodox şi cultura latină, aceasta, graţie concomitenţei dintre etnogeneză şi ecleziogeneză; etosul şi civilizaţia ortodoxă română sunt inspirate, înainte de orice, de comunitatea care se adună pentru ’cina mistică’, trimisă să practice apoi propria ei ’liturghie’, în arena socială şi politică; receptarea creatoare şi inventivă a tradiţiei diacronice, graţie unei şcoli de teologie remarcabile. Cei mai mari teologi din Estul Europei, din perioada contemporană (1949-1989), se aflau la Bucureşti şi la Sibiu; determinarea de a juca un rol mai important în Mişcarea Ecumenică, propunând concepte semnificative în domeniul iconomiei, al reconcilierii în Europa, al ecumenismului local” (12). Acelaşi autor detaliază aspectele teologice inedite ale reuniunii şi dialogul ecumenic al celor doi primaţi, chiar dacă „n-au fost pecetluite de comuniunea euharistică” – dar „timpul de o mai mare comuniune se apropie”. „Vom trece acel prag cu martirii noştri, cu toţi cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă: ortodocşi, catolici, anglicani, protestanţi. Dintotdeauna, sângele martirilor este sămânţa generatoare de noi credincioşi în Hristos”, a spus Papa. În viziunea Papei, „vestirea Evangheliei şi renaşterea în Sfintele Taine, prelungite în slujirea fraţior” este „prima calitate pe care omenirea o aşteaptă de la voi”, iar „această sarcină coincide cu tradiţia voastră atât de bogată în exemple care au ştiut să unească o viaţă profundă în Hristos cu o slujire generoasă a celor nevoiaşi, angajare pasionată în studiu, cu o neobosită preocupare pastorală”.(13).

 „Există mulţi sfinţi printre români, dar nimeni nu i-a căutat”, scria la 1686, mitropolitul moldovean Dosoftei (14). Papa Ioan Paul al II-lea a căutat sfinţii din Grădina Maicii Domnului, unde şi plantele se numesc, prevalent, după fiinţa ei – „Mâna Maicii Domnului”, „Părul Maicii Domnului”, „Părul Sfintei Maria”, „Poalele Maicii Domnului”: „Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori de seamă ai Evangheliei, ca Sava Gotul, Nicetas de Remesiana – provenind din Aquilea – şi Laurenţiu de Novae i-au continuat lucrarea, iar în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martiri daco-romani, precum Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în pământul vostru”; „Mă gândesc la Sfântul Ioan Cassian şi la Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale şi canonice ale Orientului grec Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt,’un adevărat atlet al credinţei creştine’, cum l-a numit Papa Sixt al IV-lea, şi la numeroşi alţi slujitori ai evangheliei, între care Domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşi martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul XX”; „Românie, Ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Orientală şi cea Orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de ’Grădina Maicii Domnului’, vin la tine în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Hristos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace. Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu” (16). Puţine publicaţii au relatat tragedia – martirică? – a lui Cătălin Vidu, căzut de pe schela unde se urcase spre a-l vedea mai bine pe Papă  (17).

Note bibliografice

(1)   Toate ziarele centrale româneşti au publicat discursurile papale şi patriarhale din zilele de 7-9 mai 1999, de unde sunt luate citatele prezente, atunci când nu sunt menţionate alte surse

(2)   În Adevărul, 23-24 aprilie, 2005, p.1)

(3)   Apud Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de-a lungul secolelor, Humanitas, p.184

(4)   În Aldine, 8 aprilie 2005, p. 1

(5)   Cf. Bernard Lecomte, La verite l’emportera toujours sur le mensonge. Comme le pape a vaincue le communisme, citat  în : Nicolae Mareş, Ioan Paul al II-lea. Papă pentru mileniul al III-lea, Hiparion, 2001, p.25

(6)   Ioan Paul al II-lea, Memoria e identita, Rizzoli, Milano, 2005, p. 70, citat de prof. Norberto Gonzales Gaitano într-un interviu publica de ziarul Ziua, 15 aprilie 2005, p.3

(7)   În România liberă, 8 mai 1999, p. 8

(8)   Cf. „Rădăcină valahă?” de Nicolae Mareş, în România literară, 5-11 mai 1999, p.20-21; de asemenea, cartea lui Ion Coja România şi Papa Ioan Paul al II-lea, lansată în timpul vizitei

(9)   Din Imne Mariei, apud Mitropolit Nicolae Corneanu, Credinţă şi viaţă, Dacia , 2001, p. 54

(10)  Din Rugăciuni, Ed. Piemme, 1993, tr. Teodor Capotă, Steaua, mai-iunie1999, p.20

(11)    Cf. Scrisoarea apostolică Orientale lumen a lui Ioan Paul al II-lea, marcând centenarul cele intitulate Orientalium dignitas, a papei Leon al III-lea

(12)    ÎPS Nifon Mihăiţă, Misiologie şi ecumenism, p. 252

(13)   Op.cit., cap. VI „Sensul ecumenic al vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România, p. 2004-205

(14)     Apud dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Pronostic SRL, 1996, p.270

(15)   Cf. Doru Radosav, Sentimentul religios la români, Dacia, 1971, p. 301

(16)    „România luminată (7-9 mai 1999). Din cuvintele adresate nouă de Papa Ioan Paul al II-lea în cursul vizitei sale în România”, în Aldine, 8 aprilie 2005, p.4. În timpul vizitei, Aldine a publicat şi… „Testamentul lui Petru cel Mare” Cf. Cotidianul, 9 mai 1999, p. 3

 

 

 

 

 

 

PASTIŞĂ ÎN GRUP

 

(Facultatea de Teologie, Targoviste)

Grupul. Pastişe. Depastişare. Libertăţile scriitorilor.

Semn şi sens. Poezie şi muzică. Existenţialism şi structuralism.

Credinţă şi speranţă. Literatură şi lingvistică. Context

universal românesc. Atic şi asiatic

 

 

     Pasticcio, pastiche, pastişă. Opera Parvati e o pastişă după Kumarasambhava de Kalidasa. Pastişă? se interesează Olimpiu Nuşfelean. M-a prins, dar am mărturisit-o, şi n-o fi nici aşa groasă, gen scena europeană ca pastişă a celei americane, „Contractul cu România”, auzi, pastişă după programul republicanilor americani „Contract with America”, nici  The British Museum Is Falling Down (1965) de David Lodge – pastişă a „lucrărilor/works” lui Joyce, Kafka şi Virginia Wolf -, sau măcar Televache Ma liberte de pisser pastiche de Florent Pagny. (Bibliografie: pastişa Internet).

Iată pastişa gustului în materie de roman străin în secolul XX: „Ce gustă scriitorii clujeni?” (Steaua, 6/2005, p.4-13). Potrivit răspunsurilor la „anchetă” a 44 de scriitori clujeni, autorii cel mai des nominalizaţi au fost, în ordine: Thomas Mann, Gabriel Garcia Marquez, Marcel Proust, Franz Kafka, William Faulkner. Cele mai „votate” romane: Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov, Muntele vrăjit de Thomas Mann, Ulise de James Joyce. Dilema Veche (nr.75/2005) inserează 29 (+ 1 în numărul următor, +…) de răspunsuri la „Chestionarul lui Proust”, iar în nr. 77, „bursa cărţilor de vacanţă”, autori (DV/Târgul de carte) despre cărţile lor: Centrifuga – T. O. Bobe, Jules Verne – Paradoxurile unui mit – Lucian Boia, Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei – Livius Ciocârlie, Al doilea top – Alexandru Cistelecan, Lindenfeld – Ioan T. Morar, Cerul din burtă – Ioana Nicolae, Jean Cheller – Tudor Octavian, Eul detestabil – Octavian Paler, Paltonul de vară – Mircea Horia Simionescu; Forin Iaru a citit Middlesex de Jeffrey Eugenides, Silviu Lupescu recomandă Stalinism pentru eternitate de Vladimir Tismăneanu, Ordinea lui Alexandru Ecovoiu, Jocul de smarald de Ioan Petru Culianu, Ioana Pârvulescu este bucuroasă, ca editor, pentru De ce iubim femeile, Bogdan Ghiu a tradus, după 30 de ani, A supraveghea şi a pedepsi de Michel Foucault.

    Am copiat (pastişat?), odată, multe din însemnările copiştilor tipărite de Gabriel Strempel. Le reciteam în ocazii felurite, după mănăstirile copierii, expresivităţile blestemului, remanuscriptizate, dacă nu chiar după tentaţiile stilului domintant al pastişei:

Eu, fiind om fără de sminteală,

Întinsei condeiul în cerneală

Şi mă apucai a scrie

Această Alexandrie…

( Gabriel Strempel, Copişti de manuscrise româneşti până la 1800, vol I, Editura Academiei, 1959, p. XXIV)

Grupul: Teologie-Litere III (Claudia, Minodora, Sorina, Augustin şcl)

Pastişe (ex tempora): In days  when I was young and didn’t know the taste of sorrow; cum se poate spera să se retrăiască marile experienţe creatoare ale culturilor mari şi mici prin lectură şi meditaţie; noche oscura del alma etc.

Excerpte: …iei era Pound şi-ţi afli tămăduirea…uiţi brusc de toate legile imanente ale evoluţiei, de sisteme, structuri, intertextualitate, principii – uiţi totul, mori şi-ţi sădeşti cadavrul pe un ţărm îndepărtat, aşteptând să-ţi crească pe mormânt un eucalipt blond…

…puţini la număr mai citesc un Stendhal, Baudelaire, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Zola, Dickens… şi le place, chiar le place experienţa personajelor…şi vorbim despre ei, poate le spunem şi altora, dar acei alţii nu sunt interesaţi, vorbim în vag, suntem neînţeleşi, şi totuşi rămân pentru noi, pentru că nu se ştie cum vreodată te apucă nebunia, dragă studentă, şi vrei să scrii ceva şi ajungi să scrii în stilul vreunui autor, să vorbeşti ca un personaj, să te comporţi ca altul, să-ţi doreşti viaţa Annei Karenina, să o trăieşti, să vrei să fii Ispita lui Thomas Mann sau Logodnica lui Cehov… pe fiecare dintre noi e scris un scris pe care de vrei să-l ştergi îţi trebuie acel burete care înseamnă: moarte, nebunie, sinucidere, sau o carte…

…Suntem superficiali în trăiri, implicarea noastră sau a celor care creează în real este numai una de suprafaţă, suntem prea grăbiţi în a spune, în a zice sau a face, fără a mai face efortul de a medita sau măcar a gândi… Probabil că lumea s-a obişnuit cu cenzura, cu ascunderea a ceea ce ne doare sau nu ne convine…Pur şi simplu, suntem nişte fricoşi, nişte laşi care se ascund în spatele paravanelor mediocre ale societăţii… Frica de Dumnezeu nu e frica sclavului faţă de stăpân, ci frica faţă de tot ce-l ofensează pe Dumnezeu… Prin cuvintele Papei, prin lungul drum al anilor, el a reuşit să ne ofere nouă, românilor, şi mai ales tinerilor, un mod de cunoaştere a sinelui…

…Cum spune poetul în ultimul vers – ce frig, ce timp fain de toamnă -, aşa şi omul…ce zi rece de toamnă…

…Cei care trăiesc cu adevărat în viaţa întunecată a sufletului, dar nu ştiu, nu cred, nu vor să ştie, nu vor să creadă, privesc viaţa omului credincios ca fiind noche oscura del alma…Prin cuvintele Papei, prin lucrurile pe care le învăţ la acest curs şi la altele şi prin slujba mea şi elevii mei, în fiecare zi şi noapte parcă mă schimb, sunt alta. Sunt oare mai bună?

Atâta suferinţă

Nu credeam vreodată

A putea să gust.

Suntem prinşi de glasurile superbe ale recitatorilor.

Şi el spune, şi eu spun

Doar cuvinte în lăstun

… de ce mergi, tată, cu spatele-nainte…

iacă drumul mă duce-napoi, fiule,

vântul mă suflă-n tăcere

ca-ntr-o mare de cucută…

 

Depastişare

( din notiţele Claudiei)

Flaubert este un scriitor bun, dar nu atinge cerinţele clasei muncitoare.

O zi din viaţa lui Heminguei: s-a sinucis.

Paul Goma s-a născut la 2 octombrie 1935, cel mai liber scriitor în viaţă. Toţi cei care se arată mântuitorii societăţii în carte apar ca nişte bestii, pentru autor, nimeni nu mai este curat. Eugen Ionescu a scris: Paul Goma este un Soljeniţ român. Firea lui Goma devine un arbitru cu mari crudităţi. Dă în libertinajul de tranziţie care spală creierii… Cum ne povestea el în celulă Giois şi eu dormeam. Goma, în Jurnal, e un Savonarola. În realitate, a fost cel mai represat în puşcării şi cel mai exilat la Paris. Pe mormântul lui Eugen Ionescu scrie: Cine mă salvează? poate Iisus. La moartea lui Mircea Eliade: Cărturarul lasă în urmă cărţile, a luat cu el limba română vorbită; era starea de graţie a limbii române. Paul Goma vorbeşte despre cei care nu mai vorbesc româneşte într-un pamflet…

Dintre toate temele realismului şi libertăţile scriitorilor, una ar fi: cum se poate spera să se retrăiască marile experienţe creatoare ale culturilor mari şi mici prin lectură şi meditaţie? Opriţi ca vasul zugrăvit/Pe-o zugrăvită mare (Samuel Cambridge); Sufletul îi este obosit de orice, numai de credinţa în Dumnezeu şi de iubirea arzătoare pentru om nu este obosit (Thomas de Quincey); Hercule preschimbat în rândunică (Paul Valery); În braţele zeilor am crescut (Johann Christian Friederich Holderlin); Mi-e uneori ruşine ce slabi suntem în lume (Alfred de Vigny); Negru soare – melancolia (Gerard de Nerval).

Lev Tolstoi a vrut să-şi dea pământul oamenilor. A fost în România. Războiul şi pacea există între francezi şi ruşi, război condus de Napoleon. Ana Karenina este simbolul feminităţii dincolo de libertate.

Când iei opiu, îţi lucesc obrajii. Baudelaire, Edgar Poe îl imită pe de Quincey. Bogăţia unei naţiuni e dată de suma viciilor ei. Vicioşii sunt concurenţi ai vindecătorilor. Cea mai tuberculoasă ţară era Anglia. Laudamum a fertilizat literatura. Crima se consumă cel mai mult în filme, unde o crimă e mai frumoasă decât alta. Nu Raskolnicov face crima, ci ortodoxia, ruşii, Dostoievsky. Rhyme – Rima marinarului din vechime. Puşcăria literaturii, râsul în puşcărie, perversiune. Păcatul în literatură se transformă în viciu, ne face părtaşi la o anumită mântuire.

Literatura nu mai e a zilelor noastre, dar noi o aducem la zi. Propagarea s-a realizat în Revista sec. XX. Statuia este un dans împietrit. Socrate compară dansatoarea cu o flacără. Dansatoarea lui Hercule este o rândunică.

Semn şi sens. Sartre: omul este altceva decât ceea ce-l face să fie ce este. Carol cel Mare, părintele Europei, Republica Christiana. J.J. Rousseau 1761, Emanuel Kant 1795: pacea eternă. Victor Hugo 1851: Statele Unite ale Europei. Ziarul Ziua 7-8 martie, Guran: rădăcini ortodoxe pentru Europa. Baudelaire, Corespondenţă, sonnet – Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund (simbolismul). Amintire – tradusă de Lucian Blaga – Te ridici şi în faţă vezi spaima / Amintirea unor ani ce au trecut. A doua elegie. Huntington (clasicism, creştinism, separarea autorităţii temporale de autoritatea spirituală, diversitatea lingvistică, statul de drept, individualismul). Duroselle (dreptul roman, morala iudeo-creştină, arta clasică, umanismul şi individualismul Renaşterii, romantismul, raţionalismul şi ştiinţa iluminismului). Braudel (revolta prometeică, mitul eternei reîntoarceri, atracţia originalului, atracţia faţă de ceea ce este interzis, necunoscut, îndepărtat, încrederea în raţiune, spiritul critic şi autocritic). Wright (umanismul: omul=scop în sine, măsura tuturor lucrurilor; liberalismul: încrederea în individ, dreptul fiecăruia de a dezvolta propriul potenţial; pragmatismul: convingerea că nu există adevăruri absolute; relativismul: circumscrierea oricărei experienţa într-un context ştiinţific, social, cultural, care limitează capacitatea noastră de generalizare). Morin (caracterul dialogic al identităţii europene rezultă dintr-o serie de antagonisme interne: religie/raţiune, credinţă/îndoială, Gândire mitică, gândire critică,empirismul/raţionalismul, existenţa/ideea, particular/universal, problematizare/reîntemeiere, filosofie/ştiinţă, cultură umanistă/cultură ştiinţifică, vchi/nou, tradiţie/evoluţie, reacţie/revoluţie, individ/colectivitate, imanent/transcendent, hamletismul, prometeismul, quicotismul/sancho-pansismul. Caracteristici: comunitatea destinului istoric, comunitatea valorilor, comunitatea modului de viaţă, comunitatea socială şi economică, comunitatea responsabilităţii).

Nimeni să nu ştie ce e în sufletul tău, nici măcar tu să nu ştii ce e în sufletul tău (G.Anca)

Poezie şi muzică. Se profilează cultul Enescu prin Oedip. George Enescu: Visez la o muzică asemănătoare muzicei din ţărmurile greceşti. Modurile antice se regăsesc în folclorul românesc. Pământul grecesc este făcut din aromâni.

Existenţialism şi structuralism. Ferdinand de Saussure comparat cu Panini. Limba este un sistem de semne care exprimă idei, este sistemul sistemelor. Semeion. Michel Foucault: Generaţia lui Sartre este înlocuită de generaţia structuralistă. Sistem: un ansamblu de idei care se schimbă; sistemul este anonim, chiar dumnezeire. În lupta dintre sens şi semn, literatura scade, devine nimic. Dualul, sensul şi semnul sunt aduse la nondual, advaita: Dumnezeu/om, literatură revelată/literatură scrisă de mari scriitori.

Credinţă şi speranţă (Pistis şi Elpis). Lucrări prezentate de studenţi: Ideea vine vorbind – Dragomir Gurău Claudia; Lemnul în stilul televiziunii naţionale – Milea Minodora; Hemingueiy (în engleză) – Andronache Andreea (Margot îşi înşală soţul pentru că era laş, ea este totuşi cea care îl ucide când acesta doreşte să devină curajos). Propuneri ale domnului profesor pentru azi: antologie din scrierile părinţilor latini; poezie religioasă italiană; istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine; Nicolae Balotă – Calea, adevărul şi viaţa; antologie de poezie religioasă, editura Coresi; poezii româneşti religioase: Rugăciune (Petru Cercel), alţi autori: Varlaam, Dosoftei. Poezia religioasă este în general modernă. Papa Ioan Paul II: Martirii care au fost în sec XX au lăsat mesaje religioase care ne-au învăţat să trăim şi să murim. El Castillo interior – Sf. Teresa din Avila. Noche oscura del alma – Sf. Ioan al Crucii. Itinerarium mentis in Deum – Sf. Pavel. Decalog/Ioan Paul II: credinţa, biserica, rugăciunea, iubirea, istoria, răul, munca, lumea, pacea, religiile. Poeme dogmatice – Sf. Grigorie de Nazianz – Imn către Dumnezeu. Dumnezeu Fiul este de o Fiinţă cu Tatăl Care L-a creat/…/Lumină cu neputinţă de privit, dar care priveşte peste tot… Gândul către Dumnezeu – inspiraţie divin literară. Sfinţenia şi perfecţiunea literară se întâlnesc la Grigorie de Nazianz, Ioan al Crucii. Religiosul e dedus din literatură. Dante, un păcătos, a ajuns la perfecţiune prin geniul literar. Dumnezeu este un subiect infinit. Omiliile despre Fericire au o perfecţiune de poem. Există o neînţelegere între sfinţi şi poeţi, dar marii poeţi sunt sfinţi. A face literatură în diavol nu înseamnă că nu vrei să fii purificat, mântuit. Poezia şi sfinţenia vin de la Dumnezeu. Poeţii blestemaţi fac imnuri satanice, dar sunt sfinţi. Mişcare christalină (Christ-cristal) – Mor că nu mai mor odată (Ioan al Crucii). Tereza din Avila, sfântă autodidactă – tot ce spune bun este de la Dumnezeu, tot ce este rău este de la ea. Papa a validat calitatea apostolică a României, a dat ţării noastre ceea ce Europa şi America ne refuză: identitatea. Eminescu afirmă că marii sfinţi scriu imnuri, marii poeţi se exprimă în rugăciuni. Totus tuus. Libertatea este un rod al păcatului, trebuie să învingi păcatul ca să ajungi la libertate. Istoria, după Papă, este istoria mântuirii, Revelaţia învaţă că Dumnezeu voieşte istoria umană. Capitolul „Tragediile istoriei” vorbeşte despre: civilizaţia vieţii şi a morţii; munca îl ajută pe om să devină matur; şomajul este un chin, coşmar, deziluzie; lumea e dornică de mai mult adevăr, iubire, bucurie; omenirea a fost creată de Dumnezeu; Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor oamenilor; cei care nu cred, necredincioşii, sau cei care cred diferit trebuie să încredinţeze mântuirea dreptăţii celui PreaÎnalt.

Literatură şi lingvistică. Psalmul 63 al lui David, 54, 104. „Linguşirea lor e dulce ca şi mierea de albine / Însă de veninul urii le sunt inimile pline”. Psalmi (Vasile Militaru). Era Pound. Jocuri (Hesse, Queneau). Christocentrism. Analiza este mama tuturor literaturilor. „Sunt nebun că m-am dezbrăcat de nebunie” (Pound). Nebunia e sfântă. „Nici nu-mi închipuiam că moartea poate doborâ atât de mulţi” (T.S.Eliot). Sădirea cadavrului. Eugenio Montale, poeme scurte-poeme lungi, distincţia e structuralismul, „carnea de soare devorată”. La aceste ţărmuri erau dorinţele copilului, „ţâşnet de lăstuni, vagabonzi”, poem dumnezeiesc. Montale nu are tristeţea lui Leopardi, este aproape de Dante. Hesse – Jocul mărgelelor de sticlă: regulile acestui joc se învaţă în câţiva ani; limbajul semnelor şi gramatica jocului; este un joc care sintetizează toate conţinuturile şi valorile noastre; cu orga se pot prezenta în joc conţinuturile lumii; jocul sferelor romantice trece peste diacronie şi simfonie. Literatura este joc. Se aplică metoda joc în joc. Queneau: O sută de miliarde de poeme – în 10 pagini a dat cartea cea mai lungă din lume, doar lumea e mai lungă decât ea (Luca Piţu). De la teocentrism la antropocentrism, sec XXI – christocentric. Creştinii pot fi socotiţi şi satanişti.

Context universal românesc. Nefericirea e calea spre opera genială, viaţa noastră e o karma, un sens divin sau unul demonic. Uitarea limbii în exil – Şi uit câte puţin latina (Ovidiu). Temele în traducere se degradează. Tragedie braziliană – Manuel Bandeira – traducere de Maria Carâp. Irepresibila dorinţă de a împărtăşi lucruri dure. Ironia modernităţii: dominante mai mult decât dominate. Altă poezie tradusă de d-na Carâp este „Jose”. Denis Buican, în eternism – Biognoseologia. Sorin Alexandrescu – personalităţi româneşti: Carol II, Antonescu, Codreanu, Ceauşescu. Ivo Andrici – Podul de pe Drina, biografia unei ţări ortodoxe înghiţite de Islam, comunişti; cartea este tradusă de Gellu Naum. Literaturile apropiate nu ne sunt impuse, fac parte din literatura noastră. Anii ’50 au fost criminali. Mahabharata – moartea Indiei; o ţară poate fi ucisă ucigându-i-se capetele. Kazantzakis, prieten cu Panait Istrati, Odisea – 33 333 versuri, Zorba Grecul  se încheie cu o scrisoare, Ascetica nu s-a tradus la noi, biserica nu acceptă ideea din Iisus rătignit a doua oară. Noi nu vom pieri, dar ne vom pierde într-un fractal european.

Atic şi asiatic. Athicos-Asianos-Rodhium. „O, tu, cel făr’ de noroc,/ Deschideţi mintea şi vorbeşte,/ Striveşte mărăcini sub talpă/ Şi pe drumul de sânge păşeşte singur” (Rabindranath Tagore”. „Tragedia mi se pare asemenea unui om îndrăgostit de propria lui înfrângere” (D. H. Lawrence). Trăsături: circularitatea ideilor limită; diviziune între atic şi asiatic; culturile arhetipic contrare/antinomiile culturilor arhetip; rodian; teoria nemonadică a culturilor; mitul arheu; distincţia între filosof şi poet; cuvântul este totul, nu ideea; frumuseţea poetică; germanitate, rafinament, supleţe; procesul culturii e ciclic; cultura e un proces stilistic; spiritul timpului goethean/ i se opune spiritul spaţiului; nimeni nu s-a luminat vreodată cu întunericul odăii vecine (Vladimir Streinu); unitatea bulbului original; atic=singur/înghiţit de asiatic/ stil dens şi viguros; asiaticul substituie/ stil umflat şi gol, fălos şi bombastic, lipsit de judecată; asiatic – formă a romantismului; aticul – formă a clasicismului; aticul şi asiaticul devin dublete de concepte: liniar/ pictural; planiform/ adânc; închis/ deschis; relativ/ absolut; cuvinte noi / idei vechi; daoist/ confucianist. Toate formulele filosofiei timpului sunt nişte forme spaţiale: corpul izolat; infinit tridimensional/ cultură occidentală; peştera, drumul labirintic. Percepţia nelimitării: limitat/nelimitat; atic/asiatic. Combinarea accentelor de valoare. Adulterarea valorilor atice prin cele asiatice şi viceversa. Noi, românii, suntem atici, sfere/lotuşi. Viaţa e sfântă. Asia creşte, Europa scade la ora actuală, cultura feminină o înghite pe cea masculină. Tragedia – o armă mai puternică decât se cuvine.

Cele trei stadii ale creaţiei: precreaţia, crearea, distrugerea lumii. Deschiderea e vocalică, stingerea este consonantică (Amita Bhose despre Eminescu). Alternanţa sugerează. Zeiţa cunoaşterii îi vorbeşte ginerelui (Şiva) în limba cultă, iar miresei (Parvati) în limba populară (Kumarasambhava de Kalidasa).

Marino-Piţu-Kamban. „I had a little talent for happiness” (Beckett). Literatura – un cerc care se repetă, o noţiune sinonimică prin excelenţă. Stratul heteronomic al ideii de literatură/ domeniul valorilor concurente şi exclusiviste exprimate în scris care pun în pericol specificul literaturii: a) republica literelor – literatura universală şi naţională / b) literatura – fenomen social, literatura de expresie/ fenomen economic/ fenomen ideologic. Doctrină: gândirostivieţuirea. Kamban, împărat al poeţilor, trăieşte în Dumnezeu.

SUNT LACRIMAE  RERUM  (seminar)

 

(lat.)

 

Ai de ce varsa lacrimi

 

(pentru lucrurile pe care le vezi)

 

VERGILIU,Eneida,I,462.
Exclmatia lui Enea,
care vede in Cartagina
un sir de tablouri
din razboiul Troian

 

Raspunsurile la examenul de literatura universala si
comparata,An III, Litere-Teologie,
Universitatea Valahia- Targoviste

 

Autorul epopeii intemeietoare Eneida impleteste-n aceste cuvinte aspectul rea al vietii:Sunt lucruri pentru care plang sau pentru care ai de plans , dar merge dincolo de aparente , descoperindu-ne de fapt ca Noi plangem in lucruri si de aceea ca Exista lacrimi in lucruri si simtim cum ne pica in suflet lacrimile lucrurilor pentru ca Lucrurile si ele plang.

Si atunci incep sa cred ca lucrurile lacrimilor sunt inimile oamenilor,ca, lacrimile lucrurilor sunt creatiile ce-au izvorat din sufletul omenirii, pururi inlacrimat in lucruri.l

Violeta- Simona Bucur

Traducerea se poate face in mai multe feluri:

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi
Noi plangem in lucruri

Este usor a plange dar adevarata plangere  – adevaratele lacrimi – e durerea simtita in suflet atunci cand suferi.Nu e o rusine sa plangi,dar lucrurile pentru care plangem,trebuie sa merite lacrimile noastre.Depanarea momentelor de tristete o poate face doar cel puternic,daca intradevar isi doreste lucrul acesta.

Dar lacrimile pot fi si de fericire.Ori atunci plangerea nu este provocata de o tristete ci de o mare bucurie.

Plangerea aceasta poate fi vazuta si in actiunile noastre ,in ceea ce facem.Nu trebuie neaparat sa ne curga lacrimile atunci cand plingem.Dar oricum ar fi ,lacrimile reprezinta un mod de a ne descarca sufletul bolnavde suferinta sau de ne a striga la ceruri bucuriile cele mari. Ioana (Savu) Ilie.

Si lucrurile au lacrimi; si lucrurile plang-metafora personificatoare a strabatut veacurile,depasindu-l pe Vergilius si epopeea sa. Descoperim sensul adanc al lucrurilor pentru care plangem sau pentru care merita sa plangem, descoperim ca sunt lucruri pentru care avem de plans ,ca exista lacrimi in lucruri, lacrimi care ne picura in suflet.

Lacrimile lucrurilor sunt,poate,creatiile izvorate din sufletul omenirii,operele nemuritoare ce dainuie peste un timp inlacrimat in lucruri.

Claudia -Aurora(Zamfir)Cojocaru

Sunt lucruri pentru care plang, pentru care ai de plans ;
Exista lucruri si lucruri,si lucrurile plang.

Cugetarea a invins furtunile, oricat de pustiitoare ale timpului si este interesanta de tradus si astazi.Sa descoperim sensul adanc al lucrurilor pentru care merita sa varsam lacrimi din ferestrele sufletelor (ochii),larg deschise in fata adevarului, iubirii si artei.

Lacrimile lucrurilor ne picura in suflet tristete dar nu ne fac mai buni, mai toleranti,mai sensibili.Sa exersam acel juriu ,”constiinta noastra”, pe care intrebarile trebuie sa cada perpendicular pe ceea ce ne doare, fara nici un anestezic.Raspunsurile pot fi reci ca gheata dar tocmai de aici incepe calirea
.

Sorina (Husor) Ionita

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Aceasta sintagma, consideram ca este revelatoare pentru a ilustra iubirea. Iubirea , sentimentul atat de profund, inmagazineaza intreaga energie vitala a omului. Fara iubire, pamantul n-ar exista, intreaga omenire ar fi nimicita.Viata in lume este atat de trecatoare, noi suntem muritori, suntem supusi pacatelor.Nemurirea am pierdut-o prin pacatul protoparintilor nostri Adam si Eva, in urma savarsirii , moartea a venit in lume. Insa, prin atotbunatatea lui Dumnezeu I s-a ingaduit omului sa revina la starea initiala. Omul este supus greselii insa necontenit trbuie sa acceada spre refacerea legaturilor cu Dumnezeu. Starea decazuta este necesar sa fie depasita prin respectarea poruncilor si implinirea, desavarsirea virtutilor.Una dintre cele trei virtuti: credinta, nadejde si dragoste, vine sa intregeasca finalul act pe calea desavarsirii prin dragoste.

Dragostea, atat de simplu , sau revelator, este prezentata in paginile Sfintei Scripturi – Capitolul 13-I Corinteni- careia i se dedica intregile surse umane prin evidentierea situatiilor carora apartin acestei lumi.

Nimic in aceasta lume, muritoare nu este mai profund decat iubirea. Iubirii i se subordoneaza toate lucrurile, roate manifestarile, toate simtirile simplului muritor atat de parvenit.Dintre toate categoriile iubirii pentru una singura merita sa plangem pana in momentul final- pentru iubirea lui Dumnezeu. Trinitatea,deofiintiunea lui Dumnezeu se manifesta prin iubire.Iubirea fata de oameni atat de marginita este mai presus de orice.Vedem ca Dumnezeu prin necuprinzatoarea Sa iubire fata de propria-I creatie,Ne-a trimis pe unicul Sau Fiu pentru ca sa ni se ierte pacatele.Mantuitorul ne exemplifica iubirea prin Insasi viata Sa- modelul desavarsitei iubiri=modelul Hristos.Il vedem pe Hristos propavaduind in mijlocul Apostolilor,vedem iubirea fata de vamesi, farisei, fata de prigonitorii care L-au rastignit .Prin smerenia sa, iubirea vine ca o dovada a dumnezeirii,chiar si dupa a indurat atatea ispite,dureri, batjocoriri, tot a continuat sa ne iubeasca.Marea Sa iubire o vedem cand si pe cruce iarta pe talharul din dreapta Sa, cel care-si recunoaste pacatele, dar si in momentul incredintarii Maicii Sale Sfantului Ioan Evanghelistul, ucenicul Sau Preaiubit.

“Iubirea de vrajmasi”-o porunca atat de greu de indeplinit pentru zilele de azi, vine sa continue jertfa Mantuitorului prin jertfa noastra, cotidiana in vremurile acestea.Cel ce nu iubeste ni sa nu se gandeasca sa fie mantuit.Iubire aproapelui vine ca o incununare a tuturor faptelor Mantuitorului. Zi de zi aproapele nostru este asuprit, batjocorit, scuipat,defaimat, insa noi,contemporanii ne prefacem ca nu vedem.

Merita sa plangem cu lacrimi amare pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru desavarsirea noastra in Iisus.

Valentina Vasile

Sunt lucruri pentru care poti sa plangi ne spune Vergilius sau poate incearca sa ne duca cu gandul ca sunt lucruri vrednice de plans; dar in fond plansul ce este? O eliberare sau o slabiciune? O recunoastere a incapacitatii de a trece peste ceva?O neputinta de a te cunoaste pe tine insusipe tine insusi dincolo de propriile-ti limite?Sau daca-ti cunosti limitele si nu poti trece peste ele?Nu poti rupe acele bariere care sunt un dat.Sau poate ca plansul e sublim, e plansul de fericire, de impacare cu sine, cu aproapele,cu divinitatea.Orice lucru are duoua aspecte:pozitiv si negativ.Spre exemplu focul poate avea semnificatia iadului si ale limbilor de foc ale Duhului Sfanrt;focul arde dumnezeieste ,sfintitor,impaciuitor sau poate fi osanda vesnica.Si plansul are la fel doua sensuri:zbucium,neliniste,durere,neimplinire sau linisyte,fericire,izbanda care vine dupa neliniste,caci linistea nu-ti poate veni decat dupa furtuna. Esti om si esti nemultimit ca esti nemuritor?Sau tocmai trecerea pragului morti este fericirea deplina?Sunt lucruri vrednice de plans, sunt lucruri pentru care poti sa plangi,iti este permis sa plangi,sau nu le poti obtine pana nu plangi;nimic nu este intimplator si acest dat care este conditia umana este in aparenta un lucru de plans dar care iti ofera solutia spre nemurire, omul fiind chip al Lui Dumnezeu are posibilitatea sa se indumnezeiasca avand ca solutie a fi urmator lui Hristos care a fost si Om si Dumnezeu.Plansul si tanguirea pentru pacatele noastre ofera plansul intru fericirea vesnica in comuniune cu Dumnezeu.

Loredana Gustea

Vergiliu,un mare poet al antichitatii este si unul dintre marii creatori a unor versuri cat mai profunde si mai originale .CitatulSunt lucruri pentru care plangise oglindeste in viata poetului ,in destinul sau tragic fiind exilat la Tomis ,departe de familia sa,din cauza versurilor sale.Aici,la Tomis,in singuratate si in timpul iernilor care i se pareau deosebit de aspre ,durerea lui ii inspira versurile in care plange dupa cei ramasi acasa.

Exista si lucruri prin care plangi,iar Vergiliu exprima cel mai bine acest lucru prin ideile exprimate in versurile sale.Versul sau este manuit cu mare abilitate ,de expresie celor mai inalte sentimente umane.Exista si lucruri dupa care plangi iar suferinta provocata,inspira si da versului o deosebita expresivitate .

Simona Neagu

Sunt lacrimae rerum-plansul lucrurilor sau sunt lucruri care plang;sunt lucruri pentru care merita sa plangi ,lucrurile plansului (foloasele plansului).

Toate capodoperele literaturii universale sunt adevaratelacrimae rerum.Tot ceea ce este creat prin jertfa ,sacrificiu sunt adevaratelacrimaecristaline ,pure ,desavarsite,care stiu sa atinga perfectiunea,ele sunt lucrurile plansului,sunt rezultatele,pline de sacrificiu ale autorilor istoviti de munca,cu gene ostenitesi istoviti de cautarea absolutului.

Creatia lor care a necesitat”plansul”(sacrificiul) ne face pe noi sa exprimam sunt lacrimae rerum adica sunt lucruri pentru care merita sa plangi,doar prin simplul fapt ca exista.Si din plansul lucrurilor lui izvoraste plansul lucrurilor noastre.

Plansul aduce mantuirea, aduce capodopera ,insusi Mantuitorul a plans in sinea Lui:”Eli,Eli,lama sabactani”-“Dumnezeul Meu,Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit”sau”Doamne,iarta-le lor ca nu stiu ce fac”.Mantuitorul plangea,ii plange sufletul,la fel si Maica Domnului insa prin “plans”,”jertfa”,”sacrificiu” ne-a adus mantuirea,a invins moartea.Iata cel mai mare folos al lucrurilor planse.

Lucrurile plang-plangi si tu cu ele.Plansul unuia imprumutat cu plansul tau si al celuilalt sa se amestece in”plansul lucrurilor”cel mare care sa dea siguranta,originalitate unui concept ca al celui de “literatura universala”.

Lacrima mea,a ta sa fie doar o picatura din oceanul denumit sunt lacrimae rerum.

Elena Otilia Voicilas

Exista lucruri care te fac sa plangi

Notiune de “plans” implica o suferinta de cele mai multe ori Durerea,suferinta pot provoca lacrimi.Insa una dintre Fericiri ne spune:”Fericiti cei ce plang,ca a lor este Imparatia cerurilor”.Lacrimi de bucurie sau de tristete,o stare nedefinita intre doi poli:suferinta si fericire.

In fata lui Dumnezeu cei nefericiti pe pamant se vor bucura pentru eternitate.Sunt lucruri care iti provoaca o anumita stare (de neliniste, de tristete,de suferinta):faptele libere si constiente ale celor din jur sau involuntare,gesturi,intimplarile zilnice din viata unui om,chiar viata care e trecatoare.Toate aceste lucruri ne transmit “ceva” si ne determina sa reactionam.

Mariana Daniela Matei Radu

Sunt lucruri pentru care trebuie sa plangi
Lucruri pentru care plangi
Lucrurile plang in noi
Sunt lucruri ale lacrimilor
Noi plangem pentru lucruri
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi

Lucrurile plang in noi pentru ca lucrurile din noi (sunt)pot fi sau sunt pacatele noastre,sau semnele lasate de acestea.Prin ele plangem si noi.Lacrimile sunt cele care curata sufletele noastre;ele -lacrimile -vor fi varsate oricum. Este timp pentru fiecare sau va veni timpul lor.

Este mai bine sa plangem acum decat sa plecam incarcati dincolo.

Tatiana -Gabriela(Pricope)Bivolescu

Sunt lucruri pentru care plangi

Se stie sigur ca nu exista om pe pamant care sa nu fi plans nacar o data in viata.Poti plange din cauza unei nenorociri,dar si de bucurie.

Potrivit citatului biblic “Fericiti cei ce plang,ca a lor este Imparatia cerurilor” – cei nefericiti se vor bucura inaintea Domnului.

Valentina-Daniela Grigore

Lucrurile pot fi izvor al lacrimilor

Violenta fizica sau verbala,absenta sau prezenta unui lucru pot provoca suferinta,suferinta care se materializeaza in lacrimi.Cel de langa tine,cel pe care il vezi,plange pentru ca sufera,dar lacrimile pot exprima si bucurie.Deci,lucrurile se transforma in lacrimi de bucurie sau tristete.

Lacrimile se nasc din lucruri si mor in lucruri.

Opera de arta presupune imaginatie,munca ,dragoste,perseverenta ,renuntare,compromisuri si multe lacrimi din partea creatorului sau a celor care-l cunosc.Atunci de ce nu renunta la opera de arta?Din egoism ?Nu,opera creata este o mare parte din viata si sufletul sau si continua un sir de suferinte si lacrimi care mai tarziu sunt uitate si eclipsate de roadele muncii de creator.

Nicoleta-Alina Gheorghe

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Eu consider ca sunt foarte multe lucruri care ni se intampla in viata, lucruri care ne sensibilizeaza mai putin, sau mai mult, in asa fel incat,uneori chiar plangem pentru unele lucruri intamplate noua sau semenilor nostri.

Astfel plangem atunci cand pierdem o persoana draga, varsam lacrimi pentru o iubire imposibila, plangem cand avem sufletul intristat s.a

Dar, consider ca trbuie sa plangem cu adevarat atunci cand din cauza pacatelor, sau a unei vieti necrestinesti suntem in pericol de a ne pierde sufletele.Trebuie sa plangem pentru pacatele noastre, ca sa ne purificam spiritual.Daca nu vom plange acum, daca nu vom avea lacrimi de pocainta, o sa plangem vesnic.

Putem avea multe varsari de lacrimi, pentru ca nu putem obtine un lucru pamantesc, dar trebuie sa plangem daca nu putem obtine fericirea vesnica-scopul tuturor.

Lacrimile de pocainta sunt lacrimi bineplacute lui Dumnezeu pentru ca prin acestea recunoastem ca am gresit si vrem sa ne indreptam.

Domnul este asa de bun cu noi incat ne-a trimis pe Fiul Sau, care a suferit, a patimit, a plans datorita noua, din cauza nenumaratelor noastre pacate.

Asadar trebuie sa plangem pentru a primi iertare, si pentru a fi vrednici de bucuria vesnica.

Cu adevarat merita sa plangem pacatele, aici, pe pamant,cand inca suntem in trup si putem lucra pentru a noastra mantuire.

Mihaela Badea

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Eu cred ca in viata noastra trebuie sa avem lacrim,lacrimi de pocainta si cu aceste lacrimi sa ne purificam sufletul, sa spalam pacatele pe care le-am savarsit , unele mai grave iar altele mai putin grave.

Pacatele noastre sunt multe, incat noi nu constientizam ca multimea lor , a pacatelor ajunge la cer.dar niciodata, oricit de grave ar fi pacatele,nu trbuie sa deznadajduim ci cu lacrimi de pocainta sa strigam din adancul sufletului catre Dumnezeu.Dumnezeu are dragoste nemarginita,Dumnezeu este iubire, iar lacrimile noastre vor fi vazute de Dumnezeu si ne va ierta, vazand cainta noastra.

Merita sa plangem pentru pacatele noastre , caci daca traim dupa voia lui Dumnezeu vom dobandi imparatia cerurilor pentr ca “ceea ce ochiul n-a vazut si la urechea omului nu s-a suit, acestea le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El”. Cu adevarat merita sa ne plangem pacatele, aici pe pamant,cand inca suntem in trup si inca putem lucra pentru mantuirea noastra, caci suntem singuri,pentru ca Dumnezeu este pururi cu noi.

Daca nu vom plange acum, daca nu vom avea lacrimi de durere vesnic iar nu va fi “scrasnirea dintilor” si de unde nu mai este cale de intoarcere.Acele lacrimi nu vor mai impresiona pe nimeni.Lacrimile de pocainta pe care le avem acum, in lumea aceasta au un mare rol, pentru ca ne fac sa ne simtim usurati, elibereati si nu ne impovareaza.

Putem avea lacrimi pentru multe lucruri, de exemplu pentru faptul ca nu putem obine un lucru pamantesc sau pot fi si lacrimi de rautate, pentru faptul ca n-ai reusit sa faci cuiva un rau.Aceste lacrimi nu merita sa existe.

Lacrimile de pocainta sunt lacrimi in schimbul carora vom primi cumina vesnica si fericirea la care noi poate niciodata nu gandim.

Asadar, lucrurile pentru care merita sa plangem sunt pacatele noastre.

Veronica Sandu

Si lucrurile sunt insufletite

E adevarat ca lucrurile sunt obiecte reci dar cand reactioneaza cu oamenii se intampla ceva minunat se insufletesc si devin parte componenta din viata si personalitatea omului caruia apartin.

Cineva a spus ca “omul sfinteste locul”, dar a uitat sa adauge ca trezeste la viata tot ce exista in jurul lui.Este o relatie complementara, o complicitate duala intre om silucrurile din preajma lui;ele completeza omul, intrgindu-l , iar omul da lucrurilor “viata”.

Ar trebiu sa ne intrebam de ce afirmam aceste lucruri.Pentru ca toate lucrurile sunt facute de om(in acest secol, in care traim,din cauza progresului si a tehnicii avansate totul pare sa se robotizeze,inclusiv relatiile interpersonale si comunicarea dintre oameni,urmind parca un stereotip).

Uneori uitam sa ne bucuram de micile placeri ale vietii, nu mai apreciem nimic la adevarata valoare, am devenit insensibili si putin rautaciosi.Mi-ar fi placut sa traim intr-o alta perioada;cred ca pulsul societatii de dinainte era altul.Cu siguranta as fi simtit,vazut si invatat sentimentele care ne caracterizeaza ca fiind oameni.Stim noi oare,cu adevarat ce inseamna iubirea,loialitatea,tradarea,minciuna,curajul?Nu cred,tratam totul cu superficialitate si nu reusim sa patrundem in esenta lor.De ce a disparut sensibilitatea la frumos?De ce incercam sa ne reprimam sentimentele si impulsurile?

Eu am nevoie de frumos in viata mea,am nevoie de lucruri si sentimente care sa ma defineasca,sa ma ancoreze si sa ma ghideze.

Adriana Raluca Stoica

Lacrimile plang in noi

Lacrima este simbolul suferintei,o exteriorizare a acesteia.Plangerea in noi este mai dureroasa decat toate suferintele pentru ca ea ne picura sufletele cu durere.Plangerea in noi este cu atat mai dureroasa cu cat nimeni nu ne poate sterge lacrimile.Plangem pentru noi sau plangem pentru altii.Plangem pentru lucrurile care le-am facut sau pe care nu le-am savarsit inca dar le vom face.Numai cine nu plange nu a cunoscut durerea,numai cine nu plange nu se curata de rele.In credinta noastra ortodoxa se spune ca de ne vom caii trei zile pentru pacatele noastre, pacatele ne vor fi iertate.Sa plangem deci trei zile neincetat pentru sufletul nostru si va fi salvat.Sa plangem pentru altii care nu vor fi salvati sau care nu au cunoscut lacrima niciodata.

Nicoleta-Simona Bivolaru

Lucrurile care plang
Plansul lucrurilor
Lacrimile lucrurilor

Cum am putea oare patrunde intelesul atat de profund al acestei sintagme?Desi ea este alcatuita doar din patru cuvinte,in ele sunt cuprinse poate intregul mister al vietii si al soartei noastre trecatoare.Daca am urma indemnul acestei sintagme si am pleca privirea si mai ales sufletul catre toate lucrurile fie ele mai insemnate sau nu,am putea sesiza ca nu suntem singuri.Nu suntem singuri nici cand radem,dar nici cand plangem.Am vedea ca atunci cand noi suferim sufera tote lucrurile care ne inconjoara.Plansul lor poate nu se vede si nici nu se aude dar in mod categoric se simte.Nu toti oamenii sunt insa capabili sa simta acest plans si aceasta durere neimpartasita ci numai cei care pot vedea dincolo de latura lor egoista.Cei care reusesc sa inteleaga ca omul nu e niciodata singur nici cind rade ,nici cand plange.Cu el rade sau plange intregul univers.El trebuie numai sa fie capabil sa-si impartaseasca atat bucuria cat si durerea,caci prin aceasta impartasire bucuria atinge apogeul iar durerea e alinata mai repede si mai usor.Exemplul suprem al lacrimilor si durerii impartasite este chiar Hristos Cel care a baut cupa plina de lacrimi si de durere a omenirii pentru a aduce mantuirea,iar cei care s-au facut partasi la aceasta suferinta au putut ajunge la adevarata fericire,la raiul spre care tinde orice om de la inceputul existentei sale.

Aceste lacrimi ale lucrurilor au fost cantate si de poporul nostru incepand de la literatura populara si pana la marii poeti si scriitori ai nostrii.Marele nostru poet a stiut sa-si faca partas,bucuriei sau durerii sale, intreaga natura ba chiar intregul univers.Cu el plange intregul univers drama singuratatii sale:Caci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece.

Emilia Tomescu

Sunt lucruri pentru care plangi.Sunt momente,sunt cuvinte,sunt fapte,sunt oameni care starnesc in fiinta noastra sentimente contrarii,de bucurie sau tristete,de ura sau iubire si elibereaza acele energii care de multe ori ne tin sufletele incatusate.Fiecare lacrima spune ceva.Fiecare lacrima o varsam pentru altceva.Este normal sa plangi la durere,dar parca nici o bucurie nu e deplina fara sa versi o lacrima.Si atunci poti plange pentru tot,chiar doar pentru faptul ca soarele rasare,caci bucuria inceperii unei zile se prelungeste cu fericirea noptii, cand visul iti poate aduce si el motive sa plangi.

Ioana Alina(Honciu)Gheorghe

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Aceasta sintagma este revelatoare pentru a arata iubirea .Acest sentiment,iubirea,inglobeaza dragostea a tot ce ne inconjoara(natura,patrie,persoane dragi).Lacrimile varvate pentru aceste “lucruri”pot fi de fericire sau de tristete.

In momentul savarsirii unui pacat versi lacrimi de pocainta ,lacrimi care spun durerea din suflet.Sufletul tau plange o data cu tine.

Maria Magdalena Dima

Exista lucruri pentru care merita sa plângem

Intr-adevar,in viata exista lucruri care merita si dau substanta lacrimilor noastre.O greseala,indiferent daca are o mai mica sau mai mare importanta,uneori ne poate stoarce rauri de lacrimi ce izvorasc din adancul sufletului sau al constiintei noastre.Chiar daca unii spun ca lacrimile nu pot fi decat una din multele modalitati de exprimare a sentimentelor,a trairilor,a emotiilor care ne incearca sufletul intr-un anume moment din viata.Sunt o eliberare,o descarcare a tuturor energiilor negative ce exista in corpul nostru.Nu trebuie sa pierdem insa din vedere motivul care la provoaca.Plangem pentru o greseala,plangenm cate o data in fata unei icoane sau mai plangem de fericire.Exista intr-adevar lucruri pentru care merita sa plangem fara sa ne stirbim demnitatea si fara sa dam dovada de slabiciune.

Ioana Alina MAnole

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Lucrurile plang in noi

Vergilius canta dragostea, puritatea acestui sentiment, sensibilitatea umana.Omul are o viata zbuciumata care trebuie traita.

Omul puternic reuseste sa depaseasca obstacolele.Lacrimile reprezinta un simbol de eliberare(mijloc de eliberare)dar pot fi si semnul tristetii sau bucuriei(cu o usoara tenta de tristete).A plange din nimic nu este o cale spre mai bine dar si a nu plange de loc nu este o solutie pentru fericire.Omul cauta fericirea.Pot fi considerate fericiri scurte, foarte scurte momente ale vietii.De aceea si lacrimile au un scop in trairea omului.Exista lucruri(momente)in viata pentru care merita sa plangi.Aici poate fi acea eliberare necesara amestecata cu durere pentru aceste lucruri(parere de rau in general pentru pierderea sau castigarea lor).Omul reprezinta un ansamblu complex de sentimente si este inevitabila simtirea.Uneori,nevoit,se simte plansul acesta al lucrurilor.

Oana-Izabela(Lita) Petrisor

Sunt lacrimi pentru care merita sa plangi

Lucrurile pentru care merita intr-adevar sa plagi sunt minunile aratate de Dumnezeu oamenilor.Nu tot timpul lacrimile trebuie varsate, dar sufletul si constiinta trebuie sa nu le patezi, pentru ca niciodata nu se purifica plangand.Se purifica prin lacrimi de cainta.Lacrimile care sunt varsate ar trebui sa fie lacrimi de bucurie.

Victoria Bugiulescu

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi
Plangem cu lucrurile
Sunt lacrimi in lucruri
Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Acest vers simbolizeaza iubirea-sentiment atat de profund care inmagazineaza toata energia vitala a omului.

Elena Carmen Mihaleche

Dictonul lui Vergilius care arata ca si lucrurile au lacrimi ne poate duce cu gandul la opera lui Proust “In cautarea timpului pierdut”,opera care aduce in prim plan memoria involuntara.

Noi percepem lucrurile ca pe niste obiecte neinsufletite, dar sunt momente cand acestea ne trezesc amintiri,facandu-se o legatura intre obiect si persoana.Am putea spune ca lucrurile sunt “martori” ai intamplarilor noastre de orice natura, bune sau rele.Pentru Proust madelaina este cea care face apel la memoria involuntara.

“Lacrimile lucrurilor sunt de fapt lacrimile persoanei care este legata sufleteste de acest lucru.Lacrimile pot fi lacrimi de bucurie si lacrimide tristete.Oamenii sunt intotdeauna tentati sa pastreze anumite obiecte pentru a-si aminti de anumite intamplari sau persoane.

Maria Dumitrescu

Lucrurile au lacrimi
Lucrurile plang in noi

Lacrima simbolizeaza suferinta; plangem pentru noi sau plangem pentru cei apropiati noua.Suferinta nu este neaparat fizica, putem plange regretand ceea ce am facut sau ceea ce nu am facut.

Aici prin Lucrurile au lacrimipoate fi vorba de istoria fiecarui lucru, amintirea pe care ne-o provoaca vederea acestuia.

Lucrurile plang in noi-nu lucrurile fizice ci amintirea atator evenimente trecute ne sensibileaza.

Gabriela(Popescu)Barbulescu

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

una dintre fericiri spune:”Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mantui”.Sunt multe lucruri pe pamant pentru care plangem.Prin plans ne exprimam bucuria, fericirea sau dimpotriva, tristetea dezamagirea.Cand suntemtristi cineva ne spune “Plangi!Si te vei simti mai bine”.Intr-un astfel de moment nu ne punem intrebarea daca exista lucruri pentru care merita sa plangi?Sau nu?Dar exista momente in viata in care fericirea este atat de intensa incat nu poate fi exprimata decat prin lacrimi.Oare in astfel de momente ne intrebam daca exista lucruri lucruri pentru care merita sa plangi?

Liliana Dobrin

Sunt lacrimae rerum!-plansul lacrimilor sau lacrimile care plang, sunt lucruri pentru care meritasa plangi;lucrurile plansului(foloasele plansului).

Toate capodoperele literaturii universale sunt adevaratelacrimae rerum.Tot ceea ce este creat prin jertfa, sacrificiu sunt lacrimaecare stiu sa atinga perfectiunea.

Creatia lor care a necesitat plansul, ne face pe noi sa exprimam Sunt lacrimae rerum, adica sunt lucruri care merita sa plangi; din plansul lacrimilor lui izvorasc lacrimile noastre.Insusi Mantuitorul a plans si a spus “Doamne, iarta-I ca nu stiu ce fac” ; alaturi de el plangea si Maica Domnului.

Domnul Iisus ne spun:”Fericiti cei ce plang ca ei vor fi mantuiti”.Plansul ne poate aduce mantuirea si fericirea asa cum ne spune Domnul Iisus.

Mariana Anisoara Ion

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

Poetul Vergilius exprima prin acest vers un sentiment omenesc etern prin esenta lui umana-tristetea.Tristetea sau amaraciunea la pierderea cuiva drag,tristetea fara motiv, denumita de noi melancolie si care se alimenteaza din suvoaiele amintirilor.Sunt intr-adevar astfel de lucruri, intamplari, pentru care lacrimile nu sunt un pret prea mare.Acestea chiar merita planse , este un timp al lor, asa cum in “Ecleziastul”apar cuvintele “Este un timp pentru plans si untimp pentru ras”.

Sunt insa si lucruri pentru care nu merita sa plangi, atunci afirmatia de mai sus ar sublinia tocmai importanta celor pentru care merita sa versi lacrimi .

Lacrimile purifica, lacrimile usureaza , uneori poate si lucrurile plang.Sunt lucruri de plans, sunt lacrimile lucrurilor.Lucruri inradacinate pe care noi adesea le vedem sub tremurul genelor.

Diana Voivodeanu Chitescu

Sunt lucruri pentru care merita sa plangi

In viata avem parte de numeroase surprize, dar de cele mai multe ori le primim pe cele mai putin plăcute pentru a merge”in lumea de dincolo”.

Gheorghita (Duta) Parvulescu

Lucrurile, ar trebui sa nu aiba mare insemnatate pentru noi, dar sunt oameni care pun mai presus chiar decat sufletul lor, bunurile materiale.

Nu ar trebui sa plangem decat pacatele noastre si fiintele dragi, care ne-au parasit inainte de vreme.

(Facultatea de Teologie, Targoviste)

 Cântec pentru Târgovişte

Sunt onorat să fiu cu dumneavoastră în Târgovişte astăzi şi să împărtîşim aceste cuvinte care mă inspiră. Nu sunt un expert în Walt Whitman. Sunt MIŞCAT de Walt Whitman… şi de cuvintele sale care-mi dau confort  pe când I go forth, ies la iveală / avântându-mă…Tom Nibbelin. Un american.

Poemele lui Walt Whitman cântă laude pentru Statele Unite ale Americii… şi pentru democraţie. Iubirea pentru America a poetului a crescut din credinţa sa că într-o zi americanii vor atinge noi culmi lumeşti şi spirituale. Whitman scria: “Principala raţiune de a fi a Statelor Unite ale Americii este de a aduce bună-voinţa comună întregii omeniri, solidaritatea lumii.” Încă, mari sentimente în 2007.

În 1855, Whitman a publicat “Fire de iarbă” şi a dăruit-o unei ţări în plină criză. Corupţia politică era la cote fără precedent, datorată în mare parte mai multor preşedinţii incopetente. Problema sclaviei a divizat ţara şi a demonstrat  cum necinstea şi lipsa de integritate deveniseră caracteristici naţionale. Prăpastia între bogaţi şi săraci s-a lărgit la o rată alarmantă, iar bolile s-au răspândit prin oraşele americane. Sună aceasta familiar? S-au schimbat într-adevăr cu mult problemele noastre?

Whitman a folosit arta sa pentru a institui schimbarea. “Fire de iarbă” este idealistă şi romantică. Ea exprimă ce e mai bun şi mai rău în viaţa americană. Cel mai lung poem, “Cântec despre mine însumi”, este considerat în general cel mai mare din colecţie. Acesta glorifică o viaţă spirituală întemeiată pe trup şi pe viaţa de fiecare zi. Este o chemare la conştiinţă pentru americani şi o celebrare a spiritului american. Este Declaraţia de Independenţă a noastră în cultură. Aceasta reprezintă o un patriotism radical şi o devoţiune pentru democraţie pe care NU le vedem reflectate în politicienii şi guvernele noastre. Şi simt că e din nou timpul de a rosti, asculta şi a fi mişcat de mesajul nepieritor al lui Whitman. Un mesaj din inima, sufletul şi trupul unui Poet. NU de la un Politician. Vă citesc pasaje din “Song of Myself”…

                                                                              Thomas Nibbelin

 

Walt Whitman

Cântec despre mine însumi

    16

Sunt din bătrâni şi tineri, din nebuni ca şi din înţelepţi,

Fără de ceilalţi, mereu întru ceilalţi,

Matern precum şi patern, un copil dar şi un bărbat,

încărcat cu încărcătură oarecare şi încărcat cu fineţe,

unul din Naţia ditre multe naţii, aceeaşi cea mică şi aceeaşi cea mareţ

Un sudic în curând ca un nordic, un plantator nonşalant şi

       ospitalier jos pe lângă Oconee îmi duc viaţa,

Un yankeu  pe calea mea gata de târg, încheieturile-mi cele mai flexibile

      încheieturi de pe pământ şi cele mai ţepene,

Un kentuckian păşind pe valea Elkhom în încălţările mele

      din piele de cerb, un louisianian or georgian,

Un barcagiu pe lacuri ori golfuri or lung de coastă, husier,viezure, ţap,

Acasă în bocanci canadieni de zăpadă sau sus în tufiş, sau cu pescarii

       în largul Newfoundland,

Acasă în flota de bărci de gheaţă, vâslind cu ceilalţi şi plutind,

Acasă pe colinele din Vermont ori în pădurile din Maine, ori ferma texană,

Camarad californienilor, camarad nord-vesticilor liberi (iubindu-şi

       marile proporţii),

Camarad plutaşilor şi minerilor, camarad cu toţi ce-şi strâng mâinile

       şi salut băuturii şi cărnii,

Un învăţăcel cu cel mai simplu, un învăţător cu cel mai plin de minte,

Un novice dar experiind miriade de anotimpuri ,

De orice culoare şi castă sunt eu, de orice rang şi religie,

Un fermier, mecanic, artist, gentleman, marinar, quaker,

Prisonier, amator, zurbagiu, avocat, doctor, preot,

Rezist la orice mai bine decât la propria-mi diversitate,

Respir aer dar las o mulţime după mine,

Şi nu sunt fudul, ci la locul meu.

(Molia şi icrele sunt la locul lor,

Sorii lucii de-i văd şi sorii întunecaţi de nu-i pot vedea sunt la locul lor,

Palpabilul este în locul lui şi impalpabilul este în locul lui).

  17

Acestea sunt cu adevărat gândurile tuturor oamenilor din toate erele şi

    ţările, ele nu sunt originale cu mine,

Dacă nu sunt ale voastre pe cât ale mele, ele sunt nimic, ori aproape nimic,

Dacă nu sunt ghicitoarea şi dezlegarea ghicitorii ele sunt nimic.

Aceasta este iarba care creşte oriunde este pământul şi este apa,

Acesta aerul comun ce îmbăiază globul.

    48

Am spus că sufletul nu e mai mult decât trupul,

Şi am spus că trupul nu este mai mult decât sufletul,

Şi nimic, nu Dumnezeu, nu e mai mare la cineva decât sinele său este,

Şi oricine păşeşte fără simpatie pogonul păşeşte spre propriul

     veşmânt funerar în giulgiu-i,

Şi eu ori tu fără para în buzunar putem cumpăra floarea pământului,

Şi a privi cu un ochi ori a vădi fasolea în păstaia-i confundă

     învăţătura tuturor timpurilor,

Şi nu e schimb ori ori îndeletnicire ce tânărul urmând

       să nu devinvă un erou,

Şi nu există obiect atât de moale să nu se facă butuc la roata universului,

Iar eu spun oricărui bărbat ori femei, fie-ţi sufletul rece şi liniştit

       în faţa unui milion de universuri.

Şi-i spun omenirii, Nu fi curioasă spre Dumnezeu.

(Convoi de termeni nu poate spune cât de mult sunt la pace

       cu Dumnezeu şi moartea).

Aud şi privesc pe Dumnezeu în orice obiect, ci nu-l înţeleg pe Dumnezeu

        nici un pic,

Nu înţeleg nici care acolo ar putea fi mai minunat decât mine.

De ce-aş dori să văd pe Dumnezeu mai bun ca ziua aceasta?

Văd ceva din Dumnezeu în fiecare oră din douăzeci şi patru, şi fiece

      moment atunci,

În feţele bărbaţilor şi femeilor văd pe Dumnezeu, şi pe propria-mi faţă în oglindă

Aflu litere din picul lui Dumnezeu în stradă şi fiecare e semnat

      cu numele lui Dumnezeu,

Şi-i las unde sunt, pentru că ştiu că oriunde merg,

Vor veni alţii punctuali mereu şi mereu.

                                                                 În româneşte de George Anca

Gentlemen & Gentlewomen-

I am honored to be with you in Targoviste today and share with you these words that inspire me so. I am not an expert on Walt Whitman. I am MOVED by Walt Whitman….and his words that comfort me as I Go Forth…Tom Nibbelin. An American.

Walt Whitman’s poems sing the praises of the United States of America…and of Democracy. The poet’s love of America grew from his faith that Americans might reach new worldly and spiritual heights. Whitman wrote: “The chief reason for the being of the United States of America is to bring about the common good will of all mankind, the solidarity of the world.” Still, great sentiments in 2007.

In 1855, Whitman published “Leaves of Grass” and gave it to a country in deep crisis. Political corruption was at an all-time high, due in large part to several incompetent presidencies. The slavery issue divided the country and demonstrated how dishonesty and lack of integrity had become national characteristics. The gap between rich and poor was widening at an alarming rate and diseases swept through American cities. Does this sound familiar? Have our problems really changed much?

Whitman employed his art to institute change. “Leaves of Grass” is idealistic and romantic. It expresses the best and worst of American life. The longest poem, “Song of Myself,” is generally considered the greatest in the collection. It glorifies a spiritual life grounded in the body and everyday life. It is a call to consciousness for Americans as much as it is a celebration of the American spirit. It is our cultural Declaration of Independence. It represents a radical patriotism and devotion to a democracy we DO NOT see reflected in our Politicians and Governments. And I feel it is once again time to speak, hear, and be moved by Whitman’s timeless message. A message from the heart, soul and body of a Poet. NOT from a Politician. I read to you passages from “Song of Myself”…..

 

Walt Whitman

 Song of Myself

I am of old and young, of the foolish as much as the wise,

Regardless of others, ever regardful of others,

Maternal as well as paternal, a child as well as a man,

Stuff’d with the stuff that is coarse and stuff’d with the stuff

    that is fine,

One of the Nation of many nations, the smallest the same and the

    largest the same,

A Southerner soon as a Northerner, a planter nonchalant and

    hospitable down by the Oconee I live,

A Yankee bound my own way ready for trade, my joints the limberest

    joints on earth and the sternest joints on earth,

A Kentuckian walking the vale of the Elkhorn in my deer-skin

    leggings, a Louisianian or Georgian,

A boatman over lakes or bays or along coasts, a Hoosier, Badger, Buckeye;

At home on Kanadian snow-shoes or up in the bush, or with fishermen

    off Newfoundland,

        17

At home in the fleet of ice-boats, sailing with the rest and tacking,

At home on the hills of Vermont or in the woods of Maine, or the

    Texan ranch,

Comrade of Californians, comrade of free North-Westerners, (loving

    their big proportions,)

Comrade of raftsmen and coalmen, comrade of all who shake hands

    and welcome to drink and meat,

A learner with the simplest, a teacher of the thoughtfullest,

A novice beginning yet experient of myriads of seasons,

Of every hue and caste am I, of every rank and religion,

A farmer, mechanic, artist, gentleman, sailor, quaker,

Prisoner, fancy-man, rowdy, lawyer, physician, priest.

I resist any thing better than my own diversity,

Breathe the air but leave plenty after me,

And am not stuck up, and am in my place.

(The moth and the fish-eggs are in their place,

The bright suns I see and the dark suns I cannot see are in their place,

The palpable is in its place and the impalpable is in its place.)

     17

These are really the thoughts of all men in all ages and lands, they

    are not original with me,

If they are not yours as much as mine they are nothing, or next to nothing,

If they are not the riddle and the untying of the riddle they are nothing,

If they are not just as close as they are distant they are nothing.

This is the grass that grows wherever the land is and the water is,

This the common air that bathes the globe.

48

I have said that the soul is not more than the body,

And I have said that the body is not more than the soul,

And nothing, not God, is greater to one than one’s self is,

And whoever walks a furlong without sympathy walks to his own

    funeral drest in his shroud,

And I or you pocketless of a dime may purchase the pick of the earth,

And to glance with an eye or show a bean in its pod confounds the

    learning of all times,

And there is no trade or employment but the young man following it

    may become a hero,

And there is no object so soft but it makes a hub for the wheel’d universe,

And I say to any man or woman, Let your soul stand cool and composed

    before a million universes.

And I say to mankind, Be not curious about God,

For I who am curious about each am not curious about God,

(No array of terms can say how much I am at peace about God and

    about death.)

I hear and behold God in every object, yet understand God not in the least,

Nor do I understand who there can be more wonderful than myself.

Why should I wish to see God better than this day?

I see something of God each hour of the twenty-four, and each moment then,

In the faces of men and women I see God, and in my own face in the glass,

I find letters from God dropt in the street, and every one is sign’d

    by God’s name,

And I leave them where they are, for I know that wheresoe’er I go,

Others will punctually come for ever and ever.

 Cântec pentru Târgovişte

Sunt onorat să fiu cu dumneavoastră în Târgovişte astăzi şi să împărtîşim aceste cuvinte care mă inspiră. Nu sunt un expert în Walt Whitman. Sunt MIŞCAT de Walt Whitman… şi de cuvintele sale care-mi dau confort  pe când I go forth, ies la iveală / avântându-mă…Tom Nibbelin. Un american.

Poemele lui Walt Whitman cântă laude pentru Statele Unite ale Americii… şi pentru democraţie. Iubirea pentru America a poetului a crescut din credinţa sa că într-o zi americanii vor atinge noi culmi lumeşti şi spirituale. Whitman scria: “Principala raţiune de a fi a Statelor Unite ale Americii este de a aduce bună-voinţa comună întregii omeniri, solidaritatea lumii.” Încă, mari sentimente în 2007.

În 1855, Whitman a publicat “Fire de iarbă” şi a dăruit-o unei ţări în plină criză. Corupţia politică era la cote fără precedent, datorată în mare parte mai multor preşedinţii incopetente. Problema sclaviei a divizat ţara şi a demonstrat  cum necinstea şi lipsa de integritate deveniseră caracteristici naţionale. Prăpastia între bogaţi şi săraci s-a lărgit la o rată alarmantă, iar bolile s-au răspândit prin oraşele americane. Sună aceasta familiar? S-au schimbat într-adevăr cu mult problemele noastre?

Whitman a folosit arta sa pentru a institui schimbarea. “Fire de iarbă” este idealistă şi romantică. Ea exprimă ce e mai bun şi mai rău în viaţa americană. Cel mai lung poem, “Cântec despre mine însumi”, este considerat în general cel mai mare din colecţie. Acesta glorifică o viaţă spirituală întemeiată pe trup şi pe viaţa de fiecare zi. Este o chemare la conştiinţă pentru americani şi o celebrare a spiritului american. Este Declaraţia de Independenţă a noastră în cultură. Aceasta reprezintă o un patriotism radical şi o devoţiune pentru democraţie pe care NU le vedem reflectate în politicienii şi guvernele noastre. Şi simt că e din nou timpul de a rosti, asculta şi a fi mişcat de mesajul nepieritor al lui Whitman. Un mesaj din inima, sufletul şi trupul unui Poet. NU de la un Politician. Vă citesc pasaje din “Song of Myself”…

                                                                              Thomas Nibbelin

 

Walt Whitman

Cântec despre mine însumi

    16

Sunt din bătrâni şi tineri, din nebuni ca şi din înţelepţi,

Fără de ceilalţi, mereu întru ceilalţi,

Matern precum şi patern, un copil dar şi un bărbat,

încărcat cu încărcătură oarecare şi încărcat cu fineţe,

unul din Naţia ditre multe naţii, aceeaşi cea mică şi aceeaşi cea mareţ

Un sudic în curând ca un nordic, un plantator nonşalant şi

       ospitalier jos pe lângă Oconee îmi duc viaţa,

Un yankeu  pe calea mea gata de târg, încheieturile-mi cele mai flexibile

      încheieturi de pe pământ şi cele mai ţepene,

Un kentuckian păşind pe valea Elkhom în încălţările mele

      din piele de cerb, un louisianian or georgian,

Un barcagiu pe lacuri ori golfuri or lung de coastă, husier,viezure, ţap,

Acasă în bocanci canadieni de zăpadă sau sus în tufiş, sau cu pescarii

       în largul Newfoundland,

Acasă în flota de bărci de gheaţă, vâslind cu ceilalţi şi plutind,

Acasă pe colinele din Vermont ori în pădurile din Maine, ori ferma texană,

Camarad californienilor, camarad nord-vesticilor liberi (iubindu-şi

       marile proporţii),

Camarad plutaşilor şi minerilor, camarad cu toţi ce-şi strâng mâinile

       şi salut băuturii şi cărnii,

Un învăţăcel cu cel mai simplu, un învăţător cu cel mai plin de minte,

Un novice dar experiind miriade de anotimpuri ,

De orice culoare şi castă sunt eu, de orice rang şi religie,

Un fermier, mecanic, artist, gentleman, marinar, quaker,

Prisonier, amator, zurbagiu, avocat, doctor, preot,

Rezist la orice mai bine decât la propria-mi diversitate,

Respir aer dar las o mulţime după mine,

Şi nu sunt fudul, ci la locul meu.

(Molia şi icrele sunt la locul lor,

Sorii lucii de-i văd şi sorii întunecaţi de nu-i pot vedea sunt la locul lor,

Palpabilul este în locul lui şi impalpabilul este în locul lui).

  17

Acestea sunt cu adevărat gândurile tuturor oamenilor din toate erele şi

    ţările, ele nu sunt originale cu mine,

Dacă nu sunt ale voastre pe cât ale mele, ele sunt nimic, ori aproape nimic,

Dacă nu sunt ghicitoarea şi dezlegarea ghicitorii ele sunt nimic.

Aceasta este iarba care creşte oriunde este pământul şi este apa,

Acesta aerul comun ce îmbăiază globul.

    48

Am spus că sufletul nu e mai mult decât trupul,

Şi am spus că trupul nu este mai mult decât sufletul,

Şi nimic, nu Dumnezeu, nu e mai mare la cineva decât sinele său este,

Şi oricine păşeşte fără simpatie pogonul păşeşte spre propriul

     veşmânt funerar în giulgiu-i,

Şi eu ori tu fără para în buzunar putem cumpăra floarea pământului,

Şi a privi cu un ochi ori a vădi fasolea în păstaia-i confundă

     învăţătura tuturor timpurilor,

Şi nu e schimb ori ori îndeletnicire ce tânărul urmând

       să nu devinvă un erou,

Şi nu există obiect atât de moale să nu se facă butuc la roata universului,

Iar eu spun oricărui bărbat ori femei, fie-ţi sufletul rece şi liniştit

       în faţa unui milion de universuri.

Şi-i spun omenirii, Nu fi curioasă spre Dumnezeu.

(Convoi de termeni nu poate spune cât de mult sunt la pace

       cu Dumnezeu şi moartea).

Aud şi privesc pe Dumnezeu în orice obiect, ci nu-l înţeleg pe Dumnezeu

        nici un pic,

Nu înţeleg nici care acolo ar putea fi mai minunat decât mine.

De ce-aş dori să văd pe Dumnezeu mai bun ca ziua aceasta?

Văd ceva din Dumnezeu în fiecare oră din douăzeci şi patru, şi fiece

      moment atunci,

În feţele bărbaţilor şi femeilor văd pe Dumnezeu, şi pe propria-mi faţă în oglindă

Aflu litere din picul lui Dumnezeu în stradă şi fiecare e semnat

      cu numele lui Dumnezeu,

Şi-i las unde sunt, pentru că ştiu că oriunde merg,

Vor veni alţii punctuali mereu şi mereu.

                                                                 În româneşte de George Anca

Ceahlău pe merii Tulgheșului

Cozia sudului prunii

părinți Gayatri Savitur