Vavila Popovici : „Virtutea – parte a sufletului nostru”
„Asemuiți-vă în deprinderea virtuții pruncilor. Ei învață mai întâi forma regulată a literelor, și așa, pornind de la acestea, propășesc pe calea cititului. Să facem ca ei.”
Ioan Gură de Aur
Cuvântul virtute provine din latinescul „virtus”. Dicționarele o definesc ca: Însușire dominantă a caracterului care îl face mai bun pe individul uman din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală”; forță morală prin care omul tinde către bine și frumos; calitate prin care se urmărește consecvent un ideal; perfecțiune morală etc.
Dacă abordăm gândirea filozofică și pe cea religioasă cu privire la această însușire a caracterului, putem începe cu spusele lui Socrate: „Virtutea e o parte a sufletului nostru, și dacă în chip neapărat e folositoare, atunci ea nu poate fi altceva decât chibzuință”, prin chibzuință înțelegând judecata logică. Părerea lui era că nu se pot găsi dascăli de virtute, „călăuzele bune” fiind: părerea adevărată pe care se sprijină oamenii de stat când conduc bine afacerile statului, și știința. Virtutea nefiind un dar de la natură, neputându-se învăța, e dată prin har divin, afirma Socrate.
După aspirația ei spre bine, virtutea este una singură, dar, trebuințele vieții omenești și legăturile dintre oameni fiind multe și felurite, era firesc ca și virtutea să fi luat mai multe înfățișări și astfel, să se vorbească de mai multe virtuți. Astfel, virtuțile au fost desemnate de Aristotel și Platon ca fiind: cumpătarea, înțelepciunea (prudența), justiția și curajul. Aristotel împărțea bunurile sufletului în: gândire, virtute, plăcere; virtutea era împărțită și ea în virtutea rațiunii și o virtute morală. Prima apare și se dezvoltă prin învățătură, având nevoie de experiență și timp, cea de a doua – morala – se obține prin obișnuință. Ca atare, virtutea nu ne este dată de la natură, ci contra naturii (în luptă cu ea), dar există dispoziția naturală să o primim în noi. Fiind un habitus (obișnuință), virtutea ține calea de mijloc, ea fiind determinată de rațiune, și de atitudinea unui om înțelept. Această cale de mijloc o consideră avantajoasă, ea producând cel mai bun fel de a fi. Curajul s-ar situa între frică și încredere. Excesul de frică și lipsa încrederii, denumește lașitatea.
Mai târziu, ca virtuți cerești au fost considerate: Castitatea (curățenia), caritatea (milostenia), hărnicia, răbdarea, bunătatea și modestia (smerenia). Virtutea creștină însemna tăria și statornicia pe calea binelui, în săvârșirea faptelor bune și biruința neîntreruptă asupra răului. Ea trebuia să cucerească întreaga ființă a creștinului și să-i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă. Virtutea creștină ca hrană a sufletului, trebuie să fie: Tare în împlinirea faptelor bune; Stăruitoare pe calea binelui, făcută de bună voie și cu știință, adică, omul să săvârșească faptele bune nu în necunoștință, ci cu silința de a cunoaște tot mai bine voia lui Dumnezeu; Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaște binele, ci trebuie a-l și face; Virtutea creștină trebuie să fie însuflețită de dragoste de Dumnezeu și de aproapele.
Biserica Ortodoxă împarte virtuțile în: virtuți teologice (religioase), și virtuți morale. Virtuțile teologice sunt: credința, nădejdea și dragostea (1Cor.13;13); virtuțile morale sau cardinale sunt: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea și tăria. Se mai numesc și cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuți și deci, pe ele se reazemă cinstea. Virtuțile morale se pot câștiga și prin puterile firești cu care este înzestrat omul, de aceea ele se mai numesc virtuți firești sau câștigate. Rădăcina lor se află în legea morală firească, sădită în firea omului chiar de la creare.
Despre înțelepciune, cuvânt care provine din latinescul „intellectio” și definește capacitatea superioară de a înțelege și de a judeca lucrurile, învățătura creștină ne spune că este judecata și cumpătarea creștinului de a se purta astfel în viață, încât să nu supere prin faptă sau vorbă pe Dumnezeu și pe semenii săi. Leonardo Da Vinci o numea „fiica experienței”, iar Immanuel Kant – „Viața organizată”. Altfel spus, înțelepciunea este arta succesului. Este totodată călăuza spre echilibrul vieții, a unei vieți cinstite. Ea înseamnă pricepere, care se exprimă prin prudență, experiență și prevedere. Dar și cu multă dragoste, aș spune.
„Înțelepciunea este izvor de viață pentru cine o are; pedeapsa celui nebun e nebunia”, găsim scris în Pildele lui Solomon, cap. 16; 22. Din înțelepciune se fac văzute: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia și paza bună, iar împotriva ei se păcătuiește prin: grabă la fapte, nebăgarea în seamă a sfaturilor bune și nestatornicia în lucru. Cât despre Dreptate se spune că este o stare de spirit existentă în inimile celor mai mulți care au credință în Dumnezeu. Cumpătarea, numită și chibzuință, este acea simțire care ne indică măsura care se cuvine fiecărei fapte, fiecărui cuvânt și fiecărui gând. Tăria sau curajul este însușirea sufletească a creștinului de a-și împlini cu statornicie îndatoririle sale și a înfrunta greutățile și primejdiile vieții, roadele ei fiind: răbdarea și statornicia. Opus Tăriei sunt: Sfiala, care face pe om să se teamă prea mult de greutățile vieți; Lașitatea, care-l face să fugă de greutățile vieții; Îndrăzneala, care-l face să nu vadă, sau să nu cântărească primejdia, să meargă împotriva judecății minții sănătoase și chiar a bunului simț.
Francezul René Descartes, într-o scrisoare către Principesa Elisabeta, îl contrazice pe Seneca, analizându-i exprimarea: „Toți vor să trăiască fericiți, dar ei orbecăiesc când vor să determine cauzele care fac viața fericită”. Este de ajuns, spune el în scrisoare, conștiința noastră să ne arate că nu ne-a lipsit niciodată hotărârea de a executa toate lucrurile cele mai bune, în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți. Dacă virtutea nu este luminată îndeajuns de intelect, atunci, consideră el, ea este „falsă, hotărârea și voința de a face bine duce spre rău.
„Să ne silim să gândim bine”, sfătuia Blaise Pascal, considerând ca excese – excluderea rațiunii precum și admiterea numai a ei, condiționând includerea „rațiunii inimii pe care rațiunea nu o cunoaște”.
Virtutea nu este înnăscută, ea poate fi dobândită, căci, spune filozoful german Immanuel Kant, „facultatea morală a omului nu ar fi virtute dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu atât de puternice înclinări contrare”. Etica lui Kant este întemeiată pe rațiune – ca rațiune practică neputând fi demonstrată, ne impune totuși legea morală: „Acționează în așa fel încât maxima voinței tale să poată servi oricând, în același timp ca principiu al unei legiferări generale”. Din legea morală derivă datoria, dar și putința de a o îndeplini, liberi fiind în voința noastră. De altfel și Voltaire considera virtutea o datorie: „Ce este virtutea, prietene? A face bine; fă-l, și asta-i tot!”. Prin fundamentarea idealismului critic, Kant a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. Cei care au plecat de la sistemul lui filozofic și l-au dezvoltat, au fost , în special Fichte, Schelling și Hegel.
În opinia filozoful german Johann Gottlieb Fichte, scopul vieții noastre terestre, pe care îl prescrie rațiunea, „poate fi îndeplinit în viață și prin viață, căci rațiunea îmi poruncește să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist”. Hegel vine cu sistemul său, cel al rațiunii care domina lumea, care se dezvolta în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii și ale spiritului. „Ceea ce este rațional este real și ceea ce este real este rațional”, este de altfel ideea centrală a sistemului lui Hegel. Virtutea este rațiune devenită energie.
Interesantă este filozofia lui Bergson când vorbește despre instinct, inteligență, ele fiind orientate în două sensuri opuse, una spre materia inertă, cealaltă spre viață. Inteligența se învârte împrejurul vieții, luând din afară cel mai mare număr posibil de vederi asupra acestui obiect pe care îl atrage la sine, iar intuiția ne conduce în interiorul însuși al vieții. Fără inteligență însă, ea rămâne mărginită.
Și pentru că am vorbit de cum se păcătuiește împotriva tăriei (curajului), mă opresc la lașitate. Conform dicționarului, lașitatea este șovăire, șovăială, ezitare, eschivare; dezertare, fugă; trădare, înșelare, delațiune; ticăloșie, mârșăvie, mișelie, nemernicie. Cred că sunt nuanțe, dar caracteristica principală a lașității rămâne pasivitatea și umilitoarea stare de cedare. Laș este considerat omul fricos lipsit de curaj, omul care oscilează, ezită, nu îndrăznește, nu se hotărăște, renunță. Omului laș îi lipsește îndrăzneala, acea îndrăzneală înțeleaptă. Hristos ne-a îndemnat: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea!”(Ioan 16:33). Dar, cum s-a înțeles, curajului îndrăznelii trebuie să i se asocieze puterea minții, înțelepciunea, altfel rezultatul acțiunii întreprinse nu poate fi cel bun. Degeaba ai curaj dacă nu ai minte! Iar lipsa curajului te face un om laș.
Ar trebui ca fiecare dintre noi să-și aducă aminte mai des că această lume în care trăim este finită și că dincolo de această lume este și acolo o judecată. Și că, acest finit definește viața mea, lumea mea, existența mea. Pentru o ființă rațională, finită, progres poate fi infinit, de la trepte inferioare la trepte superioare ale perfecțiunii morale. Nu spun că ar trebui să ne temem, dar să conștientizăm faptul că am venit pe această lume pentru a ne înălța, adică a făptui binele, cu iubire de sine și de ceilalți, și să ne întrebăm cu ce plecăm. Dumnezeu este bun și ne va fi iertat, dar remușcarea va fi un sentiment greu de suportat.
Nimeni nu ne cere un curaj nebunesc, doar unul înțelept, unul care să dovedească că este înțeleasă problema în fața căreia ne aflăm și că avem înțelepciunea și noblețea de a o rezolva în spre binele nostru, iar conducătorul – spre binele celor pe care-i conduce, fiindcă poporul nu este orb, el are înțelepciunea sa și dreptatea sa. Michelangelo spunea că „se pictează mai mult cu creierul, nu cu mâinile”, poate așa putem și noi spune că se conduce un popor mai mult cu creierul – făptuind, și nu doar cu vorbele – promițând și alte ori, de promisiune uitând.
Gândul îmi fuge la mult dorita Reunificare a țării noastre cu Basarabia și Bucovina de Nord. Ea ar trebui dorită de fiecare român. Doar în vremea comunismului nu s-a dorit această reunificare de către conducerea imbecilă de atunci, care era insensibilă la dorințele fraților lor. Cei care conduceau țara doreau comoditate, lipsa problemelor mai complicate care să le bulverseze interesele, care să le dea „bătaie de cap”, dând astfel dovadă de un înalt grad de lașitate.
Nu de mult am văzut un reportaj realizat într-un sat din fosta Bucovina de Nord. O locuitoare termina răspunsul la interviul luat de jurnalist, cu întrebarea: „Dar noi ai cui suntem?” Numai aceste cuvinte erau de ajuns să-ți producă fiori. O existență nedorită, forțat acceptată.
Îmi amintesc că am citit, cu buni ani în urmă, cartea lui Anatolie Pantiș intitulată „Ultimul tren spre România”, în care, făcea un scurt istoric al Basarabiei, punctând momentele importante și ajungând la ultimatumul dat de Uniunea sovietică în anul 1940. Profund impresionată, am extras un text în care se vorbea despre momentul Unirii Basarabiei cu România, despre omul politic, jurist, savant și scriitor român, Constantin Stere (1865-1936). Se întâmpla la începutul anului 1918: „Se deschide Congresul… Poetul Mateevici recită: Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un șirag de piatră rară /Pe moșie revărsată./ Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam ce fără veste/ S-a trezit din somn de moarte/ Ca viteazul din poveste/ Limba noastră-i numai cântec/ Doina dorurilor noastre,/ Roi de fulgere ce spintec/ Nouri negri, zări albastre./ Limba noastră-i graiul pâinii/ Când de vânt se mișcă vara;/ În rostirea ei bătrânii/ Cu sudori sfințit-au țara./ Limba noastră-i frunză verde,/ Zbuciumul din codrii veșnici,/ Nistrul lin ce-n valuri pierde/ Ai luceferilor sfeșnici…/ Nu veți plânge-atunci amarnic,/ Că vi-i limba prea săracă,/ Și-ți vedea, cât îi de darnic/ Graiul țării noastre dragă./
Limba noastră-i vechi izvoade./ Povestiri din alte vremuri;/ Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc și tremuri/ Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram și-acasă/ veșnicele adevăruri./ Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng și care-o cântă/ Pe la vatra lor țăranii./
Constantin Stere, Pan Halippa (amândoi din județul Soroca)… iau cuvântul. Constantin Stere: « … Ei, țăranii, ei, asupriții reprezintă viața și rezistența unui popor, aburul pământului, sudoarea, plânsul, râsul, durerea și cântecul. Ei, țăranii suferă cel mai mult când trimișii altor neamuri vin să le cotropească și să le secătuiască pământul, să le batjocorească fiicele, sa le ardă casele. Și vai, frați ruși, sunteți tot țărani… Sunteți țăranii pământului rusesc. Pământul vostru e dincolo de Nistru… De veți dori să rămâneți la noi, nimic împotrivă, numai că n-o să vă lăsăm să ne devastați casele, să jefuiți… Vom încerca să ne creăm regimentele noastre naționale, pentru a ne apăra avutul și cinstea de a fi oameni pașnici și gospodari. Nu mai putem răbda să fim călcați în picioare, întrucât n-am avea și noi o ființă națională, un stat. Ni-l vom face… » C. Stere a citit delegațiilor ruși și ucraineni, hotărârea țăranilor din județul Hotin: «Ținând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost ținut al României, că a făcut parte din același neam… cerem astăzi în mod solemn, în fața lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România ». […] Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin conștientă vrere. Unirea s-a înfăptuit prin aceea că și-au dat mână cu mână. Pe atunci s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate cate s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piață și mai apoi străzile de jur împrejur ale Chișinăului, strada Victoriei și clădirile între străzile Victoriei și Păcii, Primăverii și Bulevardul Catedralei. Hora a ținut o noapte. Două zile mai târziu, deputații basarabeni erau alături în parlamentul și guvernul României, alături de rege și regină. Hora a cuprins întreaga piață de la Iași…”.
Un proverb evreiesc spune că „Tăcerea înseamnă înțelepciune, dar să taci tot timpul, nu e înțelept”. Alții cred, și credeam și eu la fel, și mai cred, că întreaga înțelepciune umană se rezumă la două cuvinte: Așteptare și speranță. Așa o fi? Un proverb românesc privitor la așteptare legată de înțelepciune, spune: „Celui care știe să aștepte, timpul îi deschide porțile”, iar privitor la așteptarea îndelungată: „Până crește iarba, moare calul!”
Vavila Popovici – Carolina de Nord
