Cuvânt și iubire

Motto:

„Un neam care zămisleşte din când în când un Eminescu sau un Vieru nu poate până la urmă să nu învingă.”

(Nicolae Dabija)

 

 

Lili Bobu:

Maestre, adâncă plecăciune, pentru răscolitoarea dedicaţie de pe antologia de versuri ,,Steaua de vineri”, pe care mi-aţi dăruit-o! Ea va fi, de acum, Biblia mea. Păstrez cu emoţie şi evlavie toate cărţile domniei-voastre, ce poartă alese gânduri dedicate sufletului meu, tributar nevoii de poezie, de infinit.

Trăiesc şi acum bucuria întâlnirii cu dumneavoastră, cu aceeaşi intensitate ca în vara anului 1989, când aţi venit la Botoşani, acasă la Eminescu, la matca poeziei, însoţit de Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, suflete care ne-au hrănit spiritual din dulcea şi frământata Moldovă, din preaplinul ei de har şi durere, din preaplinul ei de dor şi cântec. Este meritul distinsei poete Lucia Olaru-Nenati, buna dumneavoastră prietenă întru spirit, pentru că m-a făcut părtaşă acestui eveniment istoric, când ,,Dumnezeu a plâns peste ţară cu lacrima limbii noastre”. Aşa avea să înceapă o frumoasă şi onorantă prietenie, oferindu-mi astfel privilegiul de a-mi fi mentor, în iniţierea desluşirii tainei cuvintelor, prin ochii ,,spionului” din Miorcanii lui Ion Pillat, satul străbunilor mei, la apus de Pererîta dumneavoastră natală, pe valea ,,dulce-amară” a Prutului. Vă mulţumesc că aţi găsit astăzi vreme şi dragoste să ,,privim în ochii cuvintelor drepte până vom plânge împreună cu ele.” Imortalizând clipa în şoapte şi tăceri, ,,trăind din pâinea metaforei şi bucuria creaţiei”, ne vom rătăci în întrebări şi răspunsuri, dezvăluind universul lăuntric al poetului zidit în templul cuvintelor, pregătit să dăruiască lumii candoarea, restituind astfel imaginea unuia dintre cei mai mari poeţi români, de la răscruce de milenii – un interviu scris cu ,,cerneala iubirii în peniţă”.

Aţi cutreierat desculţ prin iarba plaiului basarabean ,,dorind să deveniţi simplu ca ea”. Aţi plâns cu fraţii dumneavoastră în aceeaşi limbă, aţi cântat psalmii şi aţi colindat eroii neamului, aţi fost, pe rând, rapsod naţional, Patriarh al cuvintelor, membru al Academiei Române, propus la Premiul Nobel pentru Pace. Aţi urcat Golgota Basarabiei ,,dezmărginind lumea prin fiinţa şi taina poeziei”, sporind dragostea de cuvânt, de neam, de Limba Română, de pământ şi de Cer deopotrivă. Aţi umblat neobosit, toată viaţa, pe cărarea iubirii, la capătul căreia vă regăsim aşa cum aţi fost dintotdeauna: blând, smerit, generos, sfânt ca un apostol, ,,părinte coborât dintr-o adâncă sihăstrie”.

Grigore Vieru

Pururi voi oameni/ Pe cel care se-apropie/ De izvoarele suferinţei mele./ Prelungire în Dumnezeu/ A vieţii pe care-o trăiesc-/ Acesta e numele/ Îndureratei mele iubiri./ În lacrimă numele mi-a putrezit/ Renăscând în pământul/ Pe care l-am regăsit./ Fratele îmi este cel / Care numele îmi înţelege/ Îndrăgindu-l ca pe numele său.

Lili Bobu

Încorporând, într-o singură fiinţă tribunul şi ascetul, aţi urcat dealul şi sarea lacrimii, purtând îngândurarea şi durerea neamului atât de amăgit, atât de împins spre înstrăinarea de el însuşi, care nu-şi mai cunoaşte adevărata identitate, adevărata patrie şi limbă. Ieşind din cuminţenia aparentă a verbului v-aţi adresat Basarabiei îngenuncheate, în versuri ce adună-n ele energia durută, strânsă de veacuri, având ceva din forţa şi mânia ,,Doinei” eminesciene. Aţi ridicat steagul şi l-aţi bătut în cuie de martir pe trupul dumneavoastră, dând marele semn de chemare străjerilor de neam, obosiţi prin cotloanele istoriei.

Grigore Vieru

Basarabie,/ Trecută prin foc şi sabie./ Pământule, tu cel de glorii,/ Te caut prin străvechi istorii,/ Ca-n vremea noastră, de acuma,/ Ce-a mai rămas din tine? Huma!/ Doar huma cu de aur fire,/ Ce, de atâta siluire,/ Degrabă nici pe ea, o, Doamne,/ N-o vom cunoaşte-n veri şi toamne./ Ridică-te din suferinţă/ Şi din cazona umilinţă!/ Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc şi sabie,/ Bătută, ca vita, pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!

Lili Bobu

Întreaga viaţă, întreaga dumneavoastră energie creatoare au fost puse în risipirea  hotarului dintre fraţi…

Grigore Vieru

Însingurat, Prutul pare să curgă printre două maluri străine. Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.

De-ai curge tu, Prutule,/ De-ai curge pe Mureş,/ Ca liber să pot asculta/ Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu!/ Să nu/ Mai fiu întrebat/ Ce caut eu, –/ Auzi?! – ce caut eu/ În Ţara mea?!

Lili Bobu

Visul dumneavoastră – un mare şi inegalabil poem întru revenirea la matca străbună. ,,Apa cu lacăt ” a Prutului care ascunde-n adâncuri freamăt, clocot şi zbucium şi ferestrele casei părinteşti să se verse nestingherit unele în altele.

Grigore Vieru

E atât de mare binele ce îl aştept,/ Că orice suferinţă-mi pare-o fericire.

Răbdăm. Dar totul, negreşit,/ Pe lume are un sfârşit./ Un capăt toate au sub cer/ Răbdare, umilinţi, tăceri…/ Dar totul are un sfârşit./ Suntem.Venim. Am răsărit!

Lili Bobu

Ostenind, la ,,ocna cuvintelor”, arma dumneavoastră a fost slova care a făcut revoluţia basarabeană cu poezia şi cântecul, purtând crâmpeie din istoria şi suferinţa neamului. V-a urcat pe baricade durerea din sufletul dumneavoastră şi a pământului care v-a zămislit. Cetatea care v-a ţinut mereu trează conştiinţa de apartenenţă la Patria-Mamă a fost Limba Română. Nădejdea dintâi v-aţi pus-o în limba noastră, pe care o scrieţi, invariabil, cu majuscule, ,,aflând în Limba Română un adăpost al fiinţei.”

Grigore Vieru

Avem un grai cu ochi umezi de dor şi istorie. Un grai cu tâmple îmbrobonate de roua trudei creatoare. Nicăieri dorul nostru de desăvârşire nu s-a arătat mai clar şi mai cu tărie ca în cuprinsul limbii. Limba este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi. Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite cu adevărat până la capăt: Biblia şi Limba Română. Din mila, din dragostea şi din dărnicia Limbii Române, am răsărit ca poet. Limba Română este destinul meu agitat… Aş putea să mă strămut de oriunde, numai din două locuri nu: din Munţii Carpaţi şi din Limba Română.

Lili Bobu

Purtând povara unei punţi de lacrimi şi flori, aţi simţit că nu puteţi supravieţui decât în Limba Română şi că patria întreagă de cuvinte vă va împlini şi idealul reîntregirii cu Ţara-Mamă.

V-aţi înlăcrimat versul în aşteptarea revenirii la sânul patriei. Şi aţi aşteptat o viaţă. Cu dor de România, cu aceeaşi dragoste de-o parte şi de alta a Limbii Române – Heruvimul neamului înstrăinat nădăjduind la reîntoarcerea la glie.

Grigore Vieru

Norodul cuvintelor a biruit. Graniţa dintre cuvinte s-a prăbuşit. Mântuirea prin cuvânt a venit. Toate zilele mele izvorăsc şi se înalţă din adâncul şi din puterea limbii materne. Vieţuiesc în limba mea, acţionez în limba mea: de la un cuvânt până la altul se întâmplă toate minunile Universului în limba mea.

Lili Bobu

Devotatul dumneavoastră prieten, Academicianul Nicolae Dabija, a mărturisit faptul că primele Mari Adunări Naţionale au luat naştere, la începutul anilor 80, la seratele de poezie Grigore Vieru. Ulterior ele au curs în stradă, încurajând mulţimile să-şi regăsească Ţara, dar şi Ţara să-şi regăsească Basarabia, cea a culturii şi a poeziei.

Grigore Vieru

 Am mucenicit ca Hristos/ Pe crucea suferinţei/ Ca să ajung la tine,/ Ţară./ N-aveam arme secrete,/ Aveam numai/ Proverbul poporului meu:/ „Cine caută printre străini,/ Înstrăinat rămâne.”

Patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă.

Am un singur crez politic: reunirea cu Patria-Mamă. După aceea să mă lase Dumnezeu să mă ocup numai şi numai de credinţa în el.

Vă las dorul meu durut  şi nădejdea de la Prut.

 

Lilli Bobu

Dreapta speranţă… Vom birui?

 

Grigore Vieru

Va birui nu ţara cu cele mai multe tancuri, ci ţara cu cel mai mult Dumnezeu în ea, cu cel mai mult grâu în ea şi cu cele mai multe splendori ale limbii ei materne. Aştept ziua de mâine, iar cântecele mele nu sunt decât nişte steaguri pe care le agit către ea, în semn de prietenie. Nu aştept să vină timpul meu, ci Ţara mea.

 

Lili Bobu

În perioada în care poezia era pusă în cătuşe, în Basarabia aţi cunoscut Ţara prin nişte mari spioni, din partea dreaptă a Prutului: Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi mulţi alţii care au încăput în hrisovul fără de sfârşit al aceleiaşi istorii. Prin nespusul de limpede şi ameţitorul adânc al numelor lor aţi apărat fiinţa românească în Basarabia. Primul manual de Limba Română, primul manual de istorie şi primul manual de spirit românesc: Eminescu. Primul dascăl: Eminescu. Contaminat până la străfunduri de Eminescu, aureolat de Eminescu – zestrea eminesciană însemnând şi o tainică şi neistovită modelare.

 

Grigore Vieru

La zidirea Soarelui, se ştie,/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră – Eminescu./ Suntem în cuvânt şi-n toate,/ Floare de latinitate,/ Sub un cer cu stele sudice!/ De avem sau nu drepate,/ De avem sau nu drepate,/ Eminescu să ne judece.

 

Lili Bobu

Zeificat, modelul Eminescu rămâne reperul absolut, ,,lacrima de foc a universului”, cu care aţi încheiat ,,Legământ”.

Grigore Vieru

Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie,/ Tot deasupra cărţii Sale./ Am s-ajung atunce, poate,/ La mijlocul ei aproape./ Ci să nu închideţi cartea,/ Ca pe recile-mi pleoape./ S-o lăsaţi aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a reuşit nici tata./ Iar de n-au s-auză dânşii/ Al străvechii slove bucium,/ Aşezaţi-mi-o ca pernă,/ Cu toţi codrii ei în zbucium.

 

Lili Bobu

Un post-scriptum la Eminescu?

 

Grigore Vieru

Descoperindu-l pe El mi-am descoperit sufletul. Dacă a existat cândva România ca Imperiu, acel Imperiu se numeşte Eminescu. Este cel mai drept, cel mai frumos şi cel mai al nostru Imperiu, în care mă simt atât de bine, în care mă simt şi eu poet. Veşnic trăi-va Neamul care l-a născut.

 

Lili Bobu

Sunteţi un poet de drumul mare. Prin locurile pe unde şi-au sunat paşii, de-a lungul vremii, mari nume ale culturii române, v-aţi preumblat şi dumneavoastră. Purtând fiori de sfânt mister, v-aţi dus la Lancrăm să puneţi o piatră la templul celui ,,aplecat peste marginile lumii”. Niciun drum nu a fost prea lung pentru a fi unde sporeşte taina. Aţi mărturisit că l-aţi simţit pe Lucian Blaga ca o imensă lacrimă, care acoperă chipul întregii noastre patrii. Căci, dacă a rămas un colţ neacoperit de lacrima lui Blaga, acela este un deşert, un pustiu.

 

Grigore Vieru

Numele-acest are ceva în el/ care sună nespus de frumos -/ e ca şi cum/ boabele copiilor/ care ne seamănă de sărbători/ s-ar lovi de trupul unei viori./  Numele-acest/ Are ceva nespus de limpede-n el -/ e ca şi cum te-ai uita la o stea/ prin altă stea./ Numele acest/ are în el ceva ameţitor de adânc -/ e ca şi cum te-ai uita/ în oglinda unei fântâni,/ prin altă fântână./ Numele-acest/ e ca streşina casei noastre -/ pe fiecare literă a lui/ rândunica îşi poate clădi/ cuib de lut.

Lili Bobu

Cu lanţul de rouă la glezne, prin iarba verde de acasă, aţi cuprins sfinţenia fiinţei, a obârşiei, a casei ,,văduve şi triste de pe margine de Prut”, în metafora ,,verdelui ce ne vede”. Lumea satului, ,,picurat alb pe un deal”, a rămas vie. O apartenenţă sufletească irevocabilă. V-a urmărit mereu acest univers tainic, invadat de blajinătate, învăluit într-o atmosferă de Eden, de bunătate divină, de bucurie beatificatoare, mirosind a dumbrăvi şi busuioc.

Grigore Vieru

E atâta tăcere/ În casa mumei,/ Că se-aude în jur murmurând/ Plânsetul humei.

Divinizez pământul care se urcă până-n vârful frunzelor, numai el, numai biata asta mână de lut urcă atât de departe în Univers, până în vârful frunzelor. Nimeni n-a zburat încă mai sus de frunză, mai sus de firul de iarbă, prin care urcă dulce laptele. Pământul, atât cât l-am avut, ne-a hrănit prin dărnicia şi cuminţenia sa, la fel prin osteneala mâinilor noastre.

Lili Bobu

,,Există un limpede loc,/ O casă cu cireşe de foc.”

Întors din lume, la locul replierii fericite, vă ,,curge lin pe chip liniştea şi pe mâini tăcerea”. Sunteţi ,,alb de duminică”, purtând respectul cuvios celor care, ,,adunaţi grămăjoară,/ ar putea încăpea într-o icoană”.

 

Grigore Vieru

Oamenii la noi/ Primăvara/ Scot din malul Prutului/ Lut pentru casă:/ Îi scot pe străbunii noştri,/ Prefăcuţi în lut./ Pe urmă,/ Frământă, dureros, lutul/ Până când/ Le sângerează picioarele./ Apoi,/ Femeile pictează pe horn,/ Cocoşi şi flori stilizate.

Lili Bobu

Dacă aţi fi un zugrav al penelului şi ar trebui să imortalizaţi o imagine din această mirifică lume, care ar fi acest tablou ?

Grigore Vieru

Ferestrele casei/ deschise-n Univers./ Pereţii albi/ ca miezul de nucă proaspăt,/ ca nişte steaguri de pace,/ mama răcorindu-şi palmele,/ alipindu-le de faţa lor.

Iarba înaltă, uitându-se pe geam în casă. Eu, jos, în ogradă, sub umbra zarzărului, care nu mai este, păzind ţărâna, pasărea, izvorul… Şi lumina dimineţii, în care îmi simt mai liber sufletul. Nimic nu i se mai poate adăuga…

Îmi văd umbra pe ierbi,/ Mă pot pe dânsa culca,/ Convins pe deplin/ Că-i umbra mea proprie./ Iarba îmi linge pe spate/ Sarea cămăşii.

Lili Bobu

O singură sărbătoare continuă aţi avut. Ea s-a numit MAMA – sufletul în care au încăput toate neliniştile lumii. Mama – sinonimă cu aşteptarea, ca o statuie a solitudinii, cu lacrima pierdută la poartă. Mama – fântâna, adâncul şi înaltul, femeia – aripă, femeia – teiul, istoria în curgerea evenimentelor ei tragice. Icoana mamei adună în ea, ca într-un altar al sacralităţii: satul, copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima, pâinea, ploaia.

Grigore Vieru

Un străvechi proverb spune: ,,Cum Dumnezeu nu poate fi pretutindeni, El a inventat mama.” Dintre toate religiile, cea mai frumoasă este mama.

Şi eu ţin atât la mama,/ Că nicicând nu îndrăznesc/ Dumnezeul din privire/ Să mă vâr să-l mâzgălesc. 

Lili Bobu

Simbolul central al creaţiei dumneavoastră este mama, cu toată încărcătura de afecţiune şi ecouri, pe care acest cuvânt ne-o aduce aminte. Un mit fundamental. Sunteţi considerat cel mai important poet al mamei din literatura universală şi pentru aceasta ar trebui să primiţi Premiul Nobel.

Grigore Vieru

Dragostea melancolică a omului matur pentru mama ar fi dorinţa lui de a redeveni copil şi conştiinţa dureroasă a imposibilei întoarceri. Mama este copilăria noastră îmbătrânită.

Lili Bobu

În evocarea lirică, de mare vibraţie, a celei care v-a dat viaţă, încape toată sensibilitatea, aproape dureroasă, întreaga energie afectivă.

Fiinţa dumneavoastră se umple absorbant de fiinţa mamei.

Grigore Vieru

Mamă, de ai fi-n cer stea lină/ Te-aş găsi după lumină.

Mama este trecutul meu cald,/ prezentul meu,/ viitorul meu strălucit.

Lili Bobu

Iar ea, cu ,,fierbintea ei respiraţie,/ roteşte pe cer stelele, luna”, cosmosul, căpătând astfel un nimb matern, mama devenind osia lumii. O mucenică este mama din versurile dumneavoastră, o făptură care abia atinge pământul şi cerul, ridicată deasupra binelui şi răului.

Grigore Vieru

Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ./ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti./ Iarba ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti. 

Lili Bobu

Aţi fost profund marcat de tragismul vieţii mamei dumneavoastră. În ziua în care s-a stins din viaţă, plecând la strămoşi, a murit în ochii dumneavoastră întregul univers. V-aţi simţit orfan. ,,Pierzând pe mama, v-a rămas Patria, dar n-aţi mai fost copil de atunci.”

Grigore Vieru

Mi-i plină fiinţa de jale,/ Ca trupul mării de sare.

Mă doare căsuţa,/ Grădina ta verde,/ Toate/ Câte-au rămas fără tine/ Mă dor./ Nu-mi mai e dor/ De nimeni, mamă,/ Numai de tine mi-i dor.

S-a mutat pe mormântul mamei toată iarba din abecedarul copilăriei mele.

Lili Bobu

Apelând la memoria vie a vârstei paradisiace, ce păstrează ea din inocenţa copilăriei?

Grigore Vieru

Copilăria mea a fost desculţă, pârjolită săraca de ea de focul războiului şi umilită de urmările sale. Pomul schilodit de explozii, pământul ucis de secetă… Mă urmăreşte, de atunci, din copilărie, un fel de teamă în faţa neploii, a nezăpezii… Unele dintre cântecele mele sunt un fel de litanii pentru firul de grâu şi de iarbă. Mă tulbură ninsorile albe, tot mai rare azi şi mai istovite şi ele.

Din anii zburdalnici,/ Din anii mei cei copii,/ N-am mai fost atât de/ Aproape de Cer.”/ şi, Doamne,/ „Câtă zăpadă curată/ Şi câtă ţară/ În copilăria mea!

Când eram mic/ mă jucam în cuvinte./ Jucam prost –/ am pierdut aproape/ toate cuvintele./ N-aveam de la cine/ lua altele./ N-am timp de pierdut,/ mă silesc să le-nvăţ/ măcar pe cele mai sfinte./ Încep să fac cântece/ din numai două cuvinte.

Eu, când nu mă înţeleg cu cei mari, mă întorc în lumea copilăriei, la cei care mă cheamă în jocul lor, fără să-mi ceară în schimb un compromis. Trebuie să ai neapărat un copil în adâncul fiinţei tale, pentru a putea scrie pentru ei. Fără acel copil etern nu ai făcut nimic. Dacă poezia pentru maturi înseamnă, în cazul meu, aratul pe arşiţă într-un pământ uscat, poezia copiilor este ploaia curată, care mă spală de colbul zilei, mă înseninează şi mă întăreşte în vederea aratului.

Întors în anii copilăriei, călăresc/ Calul mărului către cocori/ Până când trupul său/ Se umple de-o albă şi sfântă/ Sudoare: de flori.

 

Lili Bobu

Într-un cireşar incandescent, prin vibraţia trăirilor sub semnul lui Eminescu, am redescoperit împreună bucuria întoarcerii în lumea copiilor, acceptând cu generozitate invitaţia Grădiniţei ,,Sandy-Belle”, prima instituţie de învăţământ preşcolar privat din România, de a participa la recitalul dedicat marelui poet, spectacol organizat în Amfiteatrul Complexului Memorial de la Ipoteşti. Cucerit de puritatea şi delicateţea indicibilă a eului personalităţii copiilor, le-aţi dăruit abecedarul ,,Albinuţa” .

Dincolo de plăcerea jocului şi a muzicii, ,,Albinuţa” este o ,,veritabilă Odisee a copiilor basarabeni, menită să-i întoarcă în Itaca frumosului şi adevărului propriei lor identităţi.” Respirând blândeţe, într-un spaţiu vierean ingenuu, răscolit  de o bunătate primordială, vă risipiţi în poeme, visând la o simplitate mereu proaspătă.

 

Grigore Vieru

La ,,Albinuţa” ţin cel mai mult din tot ceea ce am scris. Este o carte curată ca lacrima, o carte sinceră, scrisă cu dragoste şi căldură şi nu am nicio îndoială că ea va trăi încă multă vreme. Caut să-mi găsesc echilibrul în literatura pentru copii şi în cântec. Un cântec frumos/ Pentru copii/ Poate salva în viitor/ O patrie.

Există o ţară preafrumoasă,/ În gând te-ntorci ades la ea,/ Strigat de maica ta la masă/ Ori invitat de-o viorea./ O ţară în care grănicerii/ Sunt greieraşii cei verzii/ Şi-n loc de paşaport se cere/ Să spui la vamă poezii./ Cât e de bine, cât e de bine/ Să te joci copil mereu,/ Într-un fraged april!/ Oare cu cine, oare cu cine/ Se jucase Dumnezeu/ Când era copil?

 

Lili Bobu

În arbori, în păsări, în iarbă, în izvoare, în pâine, în busuioc, în dimineaţă sunt mereu  şi ochii lui Dumnezeu. ,,Ostil tenebrelor, refractar dezolării năruirilor morale”, aţi căutat zădărnicirea sordidului, întunericului… Deşi, ,,nu este destul întuneric, în tot universul, ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.

 

Grigore Vieru

Fericit este cine are limpede în minte numele unei lumini. Există o singură uriaşă cultură: religia. Restul e disperare, neputinţă, ceaţă, graniţă, port în care nu te-aşteaptă nimeni.

 

Lili Bobu

Într-un secol grăbit şi asaltat de un real degradat, evlavios, contemplaţi succesiunea anotimpurilor, ,,culegeţi roua sufletului” şi, bolnav de armonie, îngăduiţi ,,căznitului suflet” o apropiere de dumnezeire, anihilând păcatele lumii. Developând suferinţa ca rană, conjugând credinţa şi eticismul, lirica dumneavoastră este deopotrivă rugă şi blestem.

 

Grigore Vieru

Mă împrospătez zilnic/ Cu înălţătoare cuvinte/ Întru Hristos.

Lili Bobu

Au fost şi momente când aţi fost singur, când aţi simţit că divinitatea v-a părăsit?

 

Grigore Vieru

Păşeam prin sfânta rourare,/ Pe-al mării ţărmure frăţesc,/ Mirat că două urme clare/ Pe ale mele le-nsoţesc./ Păşeam în dimineaţa lină/ Atât, atât de fericit,/ Părând eu însumi o lumină/ În Universul infinit./ Creştin, am înţeles pe dată,/ Că Cel alăturea păşind/ Era chiar Domnul ce Se-arată/ Prin semne numai ori în gând./ Pe mare înceta furtuna,/ Dragi urme mă-nsoţeau ca-n vis,/ Voiam să le sărut întruna/ Ca pe-al măicuţei mele plâns./ Tristeţea, însă, ca pe-un laur/ O am simţit când am văzut/ Că cele două urme de-aur/ M-au părăsit, au dispărut./ „Nu-Ţi mai sunt drag eu, Doamne, oare?!”/ L-am întrebat pe Dumnezeu./ Şi-am auzit un glas de soare:/ „Te duc în braţe, fiul meu”./ Cu Ţara-mi de trudită pâine/ Păşeşte, Doamne, alăturea/ Şi dacă merită, Stăpâne,/ Tu ia-o-n braţe şi pe ea.

 

Lili Bobu

Simplu, cu nevinovăţia şi candoarea celor care păşesc pe acoperişuri, aţi umblat cu lira-n lacrimi, pe muchia muntelui de cuvinte, nepedepsite cu prăbuşirea. Unde ar trebui să-l căutăm pe Grigore Vieru? În care poem îl găsim cel mai bine?

Grigore Vieru

Locuiesc la marginea/ Unei iubiri./ La mijlocul ei/ Trăieşte credinţa mea./ Locuiesc la marginea/ Unui cântec./ La mijlocul lui/ Trăieşte speranţa mea./ Locuiesc la marginea

Unei pâini./ La mijlocul ei ?/ Dragostea mea pentru voi.

Llili Bobu

Creaţiile dumneavoastră v-au fost scut, v-au apărat de vremelnicie, de zădărnicie, de nimicnicie, de ostilitatea şi răutatea oamenilor. Am simţit cum v-aţi stins câte puţin cu fiecare trădare de dincolo sau de dincoace de Prut. Cât de bun sunteţi cu cei care vă contestă?

Grigore Vieru

Sunt bun, în măsura în care mi-o îngăduie răul din jur. Aceştia suntem noi, buni cât se cuvine, în mijlocul răului.

Puternic nu sunt./ Nu pot fi de faţă/ Cu sângele meu/ Când e rănit.

Sufletul rănit naşte mărgărit. Suferinţa naşte frumuseţe.

Am urmat învăţătura biblică : Celui ce îţi azvârle o piatră/ Aruncă-i o pâine. Căci, n-au reuşit să-mi spargă cerul din fereastră odată cu geamul. Şi, dacă vei întoarce piatra cu faţa spre tine, vei vedea că-i plânsă.

 

Lili Bobu

Blândeţea dumneavoastră imponderabilă naşte empatie, ingenuitate, o armonie evanescentă, cu accente de profunzime omenească, autentică, aidoma cuminecării, sporind dragostea de semeni. Şi ei v-au răspuns în exerciţii de curată preţuire, admiraţie şi condescendenţă, jinduind la prietenia dumneavoastră.

Grigore Vieru

Să ai un prieten în familie, unul în ţară, unul în lume şi unul în Cer. Mai mulţi numai Dumnezeu poate avea. Suntem un amestec ciudat de stări şi de lucruri: trădăm plângând şi râdem trădând.

 

Lili Bobu

Aţi reuşit să zidiţi iubirea între coperte de carte. Extazul iubirii este o incantaţie a sentimentelor, care nu se îndură a se irosi. Lirica dumneavoastră poartă marca inconfundabilă a purităţii, a candorii, a sincerităţii, fără mască, fiind străină oricărei duplicităţi, conferindu-i femeii un statut miraculos, care ţine de taina filozofiei. Ea fiinţează şi aureolează sensul existenţei. O iubire pământeană şi o alta cosmică – locuire întru moralitate. Într-o poezie cantabilă şi cu o mare inocenţă sentimentală, adoraţi, proslăviţi şi idolatrizaţi femeia.

 

Grigore Vieru

Femeia/ pasăre trebuia să fie,/ să zboare/ în preajma Lui Dumnezeu. Pe ea doar o am pe lume şi nu voi alte veşnicii.

 

Lili Bobu

Vibraţia profundă, pe care o produc poemele dumneavoastră, se datorează propriei vibraţii lăuntrice, căci ,,dacă nu ar fi dragostea, v-ar fi teamă de viaţă”.

 

Grigore  Vieru

Galeşă pururi!/ Noaptea, fiind/ de iubire cosită,/ în zori răsărind ca otava,/ Albastra fereastră luminatoare, deschisă către sufletul meu întunecat, uneori, ca un nor,/ Biruitoare  pururi, tu, asupra deznădejdii mele – numai atunci, frumoaso, înceta-va/ Iubirea noastră, când lumea va sfârşi pe/ Pământ, dar şi atunci regăsi-ne-vom în ceruri, în veşnicia lor.

Lili Bobu

Tot ce atinge iubita devine dor, lumină, cântec de leagăn. ,,Ochii ei sunt marginea lumii.”

Grigore Vieru

Femeia este al cincilea anotimp, în care natura se odihneşte, amintindu-şi toate florile primăverii, toate privighetorile verii, toţi strugurii toamnei şi toate ninsorile iernii. 

Lili Bobu

Între pâine şi iubire ce aţi alege ?

Grigore Vieru

Aş alege cântecul, care le poate câştiga pe amândouă… Căci în Basarabia, românii sunt săraci de mângâiere.

Am două vieţi:/ În vene una-i,/ Cealaltă în muzică tresaltă./ Întâia, într-o zi, muri-va,/ În cântec va trăi cealaltă.

 

Lili Bobu

Poet al candorilor, născut în cântec (de leagăn), aţi crescut din ,,adânca rădăcină a cântului cosmic”, clădind lumea şi sinele prin cântec, într-o cascadă a bucuriilor simple, regăsindu-vă în metafora lui Lucian Blaga: ,,locuiesc într-un cântec de pasăre”.

Grigore Vieru

M-am amestecat cu viaţa/ Ca noaptea cu dimineaţa./ M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul./ M-am amestecat cu dorul/ Ca sângele cu izvorul./ M-am amestecat cu tine, / Ca ce-aşteaptă cu ce vine.

Lili Bobu

            Îndrăgostit iremediabil de muzică, ca o privighetoare mistuită de dor, cântând pe o claviatură neobişnuit de amplă, care dezvăluie complexitatea eului creator, aţi oferit cu generozitate multe dintre creaţiile dumneavoastră unor compozitori şi artişti talentaţi, care au tezaurizat în cânt patria de pământ şi de spirit, sentimentul matern şi valorile copilăriei, iubirea ce poate copleşi şi birui totul. Un univers construit din nostalgii, visare şi revărsări de luminozitate solară pe portative, din care n-au lipsit, nicio clipă, substanţa şi rafinamentul emoţional. Pretabile la ample declamări pe scenele publice, versurile dumneavoastră ascund reliefuri afective de un incontestabil dramatism, păstrând nealterată ,,corola de minuni a lumii”.

Grigore Vieru

Două sunt partidele care au fuzionat în unul singur în inima mea: Limba Română şi Muzica, pe care nu le voi părăsi nicicând. Tot ce-i dur şi tot ce-i amar în viaţa mea se va topi în farmecul muzicii. Cu cât cânt, cu atâta sunt.

 

Lili Bobu

Cu dorul în glas, fiinţa dumneavoastră întreagă pare a fi un creuzet al cântecului liric – originalitatea melodică a slovei, delicateţea simţirii şi a expresiei, estetica frumosului, înscrise în crezul dumneavoastră: ,,a fi zilnic frumos şi simplu”.

Aţi colindat, aţi doinit, aţi şoptit cântece de leagăn, aţi lăsat o lacrimă pe cântecul amintirii, bijuterii cantabile, duioase, eliberând melosul-reverie, netezind intrarea în rezonanţă cu cei care s-au întâlnit cu ele. Dincolo de cântec începe pustiul…

Grigore Vieru

Dincolo de mierla ce se-aude-n ramuri/ Ard ale pustiei nisipoase flamuri.

 

Lili Bobu

Ilustraţi cel mai elocvent metafora lui Nichita Stănescu: ,,Poetul este ca soldatul. El n-are viaţă personală.” Toată existenţa dumneavoastră s-a transformat, a devenit vers – ,,fiinţă întru Poezie”, cum v-a numit Academicianul Mihai Cimpoi. Pentru Grigore Vieru, poet elegiac, spirit incoruptibil, voce oraculară, cu accente mesianice, poezia este travaliu sau terapie ?

Grigore Vieru

Poezia este un chin pentru cei lipsiţi de har şi o suferinţă pentru cei chemaţi pentru poezie. Este cântecul care uneşte spiritul cu simţirea; e ca un măr împlinit, sănătos: din care parte nu-l muşti îţi bucură inima. Este răzbunarea frumuseţii pe urâţenie.

Lili Bobu

Noica v-ar numi ,,un poet al singurătăţii bucuroase”…

Grigore Vieru

Actul de creaţie este o repetabilă moarte, iar în acest gen de murire poetul a fost întotdeauna singur. Chiar dacă scrie pentru cei mulţi. Poezia mea vine din marea singurătate şi greaua suferinţă.

Lili Bobu

Academicianul Eugen Simion  a declarat că poezia dumneavoastră este ca o lacrimă care mărturiseşte şi profetizează. Care ar fi menirea, rostul ei?

Grigore Vieru

Aceleaşi dintotdeauna. Să-i facă omului clipa mai uşoară şi mai frumoasă. Să-l facă pe om mai bun, mai sigur pe forţele sale. Să-l facă să-i fie dragă viaţa, natura din sânul căreia este uneori smuls. Să încurajeze soarele să răsară şi femeia să nască. Să întindă punţi între oameni, între popoare.

Lili Bobu

Opera dumneavoastră s-a împletit organic cu viaţa a câtorva generaţii, intrând în conştiinţa acestora avidă de adevăr şi splendoare, de frumuseţea logosului, ca o hrană vitală. Cum e să trăieşti ca un simbol?

Grigore Vieru

M-am săturat de simboluri,/ Pictează-mi o mirişte./ Mi-e dor de copilărie./ De Prut./  De linişte.

Nu eu am ales poezia, ci poezia m-a ales pe mine. Nu sunt un mare poet. Nu harul, ci lacrima mea e mare. Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape. M-am născut ca poet dintr-o mare suferinţă.

Eu continui să vin. Eu nu am ajuns. Încă nu am scris acea carte, de care să fiu sigur că va rămâne în istoria literaturii române. O caut, mă zbat şi sper că va veni.

Lili Bobu

Încrezător în puterea divină, în taina care vă apără şi ne apără tuturor fiinţa, cu destinul şi opera împlinite, ce vă conferă cu adevărat sentimentul plenitudinii ?

Grigore Vieru

Eu ştiu că Dumnezeu mă iubeşte, dar nu ştiu pentru ce… Ca un copil aştept dimineaţa,/ Până la lacrimi mi-e dragă viaţa. Din bunuri/ Câte fostu-ne-au lăsate,/ Eu am păscut înfometat/ Ideea/ Pe dealurile cele mai/ Sărate,/ De-aceea ars mi-i sufletul,/ De-aceea./ Şi-asemeni cântăreţului–/ Al vieţii–/ Sub ceruri/ Ce topite cură,/ Am dus la gură/ Fluierul arşiţei/ Şi-o stea de sus/ M-a sărutat pe gură.

 

Lili Bobu

Peste aceste cuvinte trec anotimpurile, se face istoria, se schimbă lumea, trăieşte poetul… Încă nu v-aţi adunat memoriile într-o carte de confesiuni, în care să vă odihniţi şi să vă găsiţi liniştea în adevărate duminici ale spiritului, dăruite cu generozitate cititorilor de azi şi de mâine, sporind acea taină a lumii, care vă apără.

Grigore Vieru

Cu mine lucrurile stau puţin altfel. Nu eu îmi povestesc viaţa, ci viaţa mă povesteşte pe mine. Viaţa în complexitatea ei este de nepovestit. Ca şi divinitatea.

Nu pot până la capăt/ Cântecul duce./ Scriind,/ Parc-aş ara cu o cruce.

 

Lili Bobu

Constantin Ciopraga a consemnat faptul că, în confesiunea despre Lucrarea în cuvânt, aţi declarat că afară de nostalgia infinitului spiritual nici o alta nu v-a tentat. Doar orizontul deschis, autodepăşirea, fuziunea cu înconjurimea…

Grigore Vieru

Dorul de alte nesfârşiri nu mă mistuie. Nesfârşirea e fără trecut, iar eu sunt o fiinţă iubitoare de toate, care au un început, un trecut. Eu sunt o fiinţă prea casnică, legată de firul de iarbă, de firul izvorului.

Lili Bobu

Ce credeţi despre viaţă, maestre, la vârsta înţelepţilor atenieni?

Grigore Vieru

La 14 ani, flămând fiind, credeam că nu există pe lume nimic mai bun, decât o bucată de pâine. La 25, îndrăgostit fiind, credeam că nu există nimic mai frumos pe lume, decât iubirea, la 40 mai credeam în iubire, iar acum cred că nu există nimic mai tulburător, decât viaţa în general, fie că eşti flămând, fie că nu ţi-ai găsit dragostea, pe care ai visat-o.

Lili Bobu

Care este temerea, emoţia care v-a dominat în tinereţe şi aţi reuşit să o risipiţi ?

Grigore Vieru

De prin 47 mi-a fost frică de foamete. Cu alte cuvinte m-am temut de moarte. Viaţa este o necontenită frică de moarte. După 70 de ani nu te mai temi de nimic, aştepţi cu seninătate moartea. Şi nici ea nu se mai teme de tine.

Voi muri lângă cel care nu mă va plânge şi nici nu se va bucura de moartea mea : voi muri lângă mine însumi. Dar cine ştie dacă moartea este sau nu partea noastră de cer şi lumină, cine ştie dacă sufletul nostru nu este şi el muşchiul verziu de pe cruce ?

Lili Bobu

Doar marile spirite, palpând esenţele, ajung la această simplitate cutremurătoare a zicerii: ,,Respectăm moartea,/ pentru că nu este/ mincinoasă ca viaţa.”

Grigore Vieru

Dar ai să-ţi iei din mine ce e lut,/ Iar ce e foc îţi va scăpa din mână.

 

Lili Bobu

Unul dintre gesturile cele mai impresionante şi definitorii ale liricii dumneavoastră este cel al sfidării morţii, în numele valorilor, care vă călăuzesc fiinţa şi dau marile înţelegeri ale creaţiilor.

Când steaua poetului va cădea, înălţându-se parcă mai strălucitoare, amintirea dumneavoastră va dăinui, atâta timp, cât va exista poezia. Opera durată şi durută, sfidând ,,păienjenişul sârmei ghimpate”, citind lumea prin prisma suferinţei basarabene, iradiind candoare, o lirică trainică, sub cupola adevărului, este ceea ce ne va rămâne. O lume clădită din frunze, din cuiburi de păsări, din ierburi şi din dulcile vetre. Mai bună, mai frumoasă, mai accesibilă, mai umană. Şi acolo, deasupra bolţii Luminii, veţi dantela noi versuri, senine şi neliniştite deopotrivă, resacralizând lumea.

Grigore Vieru

Mare eşti, moarte,/ Dar singură, tu./ Eu am vatră unde iubi,/ Tu nu, tu nu./ Ce dulce este pe câmp/ A ciocârliei umbră,/ Ce verzi sunt pomii prin care/ Melcii stelelor umblă!/ Ce dulce-i femeia/ Care-mi născu!/ Prin mine un cântec de dor/ A trecut chiar acu./ Eu am ţară unde să mor,/ Tu nu, tu nu.

Lili Bobu

Aţi trecut vămile timpului, purtând în mâini propria-i lumină, statornic devotat unei cauze nobile. Rostindu-vă poezia, aţi vibrat dinspre toată istoria, pe care o duceţi cu dumneavoastră. Prin forţa verbului şi spiritului dumneavoastră, aţi adus ploaie şi rod pe un pământ ars de stele. Aţi durat o Casă a Poeziei, în care trăieşte un neam întreg, învăţându-ne cum să vieţuim demn, întru curăţenia lacrimii, asemenea fiinţei începuturilor de lume, ,,aurorală, nefisurată, neculpabilizată”.  Primordială înţelepciune! Primordială bunătate! Primordială iubire de semeni!

Adâncă plecăciune, maestre, pentru clipele neasemuit de frumoase sub semnul cuvântului zămislitor de pronie, a cuvântului îndumnezeit de credinţa dumneavoastră îndurătoare, de blândeţea sublimă, de iubirile vrednice, de osânda dumneavoastră aleasă.

            Mă simt împlinită, pentru faptul că am avut nemăsurata mândrie şi marele privilegiu de a fi contemporană cu dumneavoastră, de a vă cunoaşte, îmbogăţindu-mi astfel fiinţa cu un tezaur răvăşitor. Viaţa mea, viaţa noastră s-a schimbat când am înţeles fenomenul fascinatoriu Grigore Vieru. O pildă uriaşă, un mare caracter, un model de ,,conştiinţă plurală”! O pură vocaţie a prieteniei, iubind infinit mai mult decât am fi vreodată vrednici de prietenia dumneavoastră. Vă sărut mâna care scrie cu lacrimi, sporind lumea, considerând că sunteţi: lumină şi bucurie durută, lecţie de demnitate şi dăruire întru poezie şi frumos.

            Să ne trăiţi nouă şi literaturii române! Ne-am dori să fim demni de numele dumneavoastră! Românitatea vă va rămâne datoare! Acum şi în veac! Fiinţarea întru adevăr şi cuvânt vă va înveşnici!

Grigore Vieru

            Pentru că a văzut, ochiul meu a murit./ Lacrima: piatră funerară/ Pe mormântul ochiului meu./ Va veni alt cer./ În altă lume se va deschide/ Ochiul meu, dând piatra la o parte. 

——————————————-

Epilog

,,Patimile şi urile vor obosi, poate, distrugătorii şi demolatorii îşi vor găsi liniştea, dar şi uitarea sub brazde, revoluţiile vor deveni istorie, oamenii vor intra, poate, pe porţile unei patrii mai largi şi mai mănoase, dar cine va voi să-şi audă sufletul urcând din rădăcini, în răgazul unui amurg cu umbre de aur, în care iubirea faţă de mamă, de glie, nu se va fi demodat, o va putea face sprijinindu-se pe armonia evanescentă a versului vierean.”

Lucia Olaru Nenati

 

           

Interviu imaginar – 14 februarie 2015, ziua naşterii poetului, îndrăgostit până la lacrimi de patria de cuvinte şi de ţărână, de mamă, de femeie, de copii şi de Limba Română

 

LILI BOBU – ASOCIAŢIA CULTURALĂ ,,REGAL D`ART”

—————————————————————–

Notă:

Interviul va fi cuprins în volumul ,,Inscripţie pe stâlpul porţii” (poeme, cântece, aforisme, confesiuni, interviuri, secvenţe publicistice, evocări – pagini alese cu CD), antologie pe care Asociaţia Culturală ,,Regal d`Art” o va edita în anul 2016, în cuvinte de mătase şi auriu regal – o Biblie a Poeziei.

 

Bibliografie

 

BÃILEŞTEANU, Fãnuş. Grigore Vieru: Omul şi poetul. Bucureşti: Editura Iriana, 1995, 128 p.

CIMPOI, Mihai. Grigore Vieru: poetul arhetipurilor. Chişinãu: Prut Internaţional, 2005, 188 p.

CIMPOI, Mihai. Întoarcerea la izvoare. Chişinãu: Literatura artisticã, 1985, 185 p. („Scriitori contemporani”).

CIMPOI, Mihai. Mirajul copilãriei. Chişinãu: Lumina, 1968, 62 p.

CODREANU, Theodor. Duminica mare a lui Grigore Vieru. Bucureşti: Litera Internaţional; Chişinãu: Litera, 2004, 411 p. (Colecţia ,,Biblioteca şcolarului”).

CORBU, Daniel. Grigore Vieru în amintirea contemporanilor – antologie. Iaşi: Princeps Edit, 2009.

DOLGAN, Mihail. Creaţia lui Grigore Vieru în şcoalã. Chişinãu: Lumina, 1984, 78 p. (,,Scriitorii moldoveni în şcoalã”).

DOLGAN, Mihail. Grigore Vieru, adevãratul. Chişinãu: 2003, 63 p.

GRUIA, Stelian. Poet pe Golgota Basarabiei. Bucureşti: Editura Eminescu, 1995, 186 p.

POSTOLACHI, Veronica. Cuvântul ca instrument al magicului în poezia lui Lucian Blaga şi Grigore Vieru : studiu comparat. Chişinãu: Pontos, 2007, 262 p.

RACHIERU, Adrian Dinu. Grigore Vieru şi „biblioteca de rouã” în volumul ,,Poeţi din Basarabia”. Chişinău: Editura ,,Ştiinţa”, 2010. Oglinda literarã, 3, nr. 38, feb. 2005, p. 1106-1107.

ŢIGÃNUŞ, Virgil Nistru. Grigore Vieru, iluminat de poezie. Chişinãu: Editura Universitãţii din Chişinãu, 2006, 152 p.

Un discipol al lui Orfeu: Omagiu poetului Grigore Vieru. Ediţie reeditată, îngrijitã de Raisa Vieru. Chişinãu- Baştina – Radog, 2010.

VICOL, Mihai Sultana. Grigore Vieru – pontiful limbii române. Iaşi: Princeps Edit, 2009.

VIERU, Grigore. Acum şi în veac: poeme, cântece, confesiuni. Colecţie coordonată de Anatol Vidraşcu şi Dan Vidraşcu, ediţia a VIII-a. Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional; 2004, 532 p. (Colecţia ,,Biblioteca şcolarului”).

VIERU, Grigore. Lucrarea în cuvânt: confesiuni; aforisme. Craiova: Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc”, 2001, 212 p.

VIERU, Grigore. Taina care mã apãrã – opera poeticã. Ediţie realizată de Grigore Vieru şi Daniel Corbu. Itinerar biografic şi bibliografie de Daniel Corbu. Prefaţă de Mihai Cimpoi. Postfaţă de Theodor Codreanu. Iaşi: Princeps Edit, 2008, 790 p. (Colecţia „Ediţii Critice”).

Interviuri şi articole

Poetul cel mare. Adrian Pãunescu. Literatura şi Arta, nr. 40 (2304), 28 sep. 1989, p. 4-5.

Vin din lacrima mamei, lângă al cărei mormânt, la Pererîta, când nu voi mai fi, vreau să mă odihnesc şi eu. Constantin Preda în dialog cu Grigore Vieru. Craiova – Bucureşti (1994 – 2006), editie.ro.

Interviu cu Grigore Vieru. Valentin Marica. Bistriţa- Târgu-Mureş, 1995, basarabia91.blogspot.ro.

Nu am venit sã mã credeţi, am venit sã vã cred – Interviu cu academicianul Grigore Vieru.  Ion Anton. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 3, nr. 6 (73), 6 feb. 2003, p. 19.

Basarabia este un copil înfãşat în sârmã ghimpatã. Interviu realizat de Adrian Pãunescu. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 4, nr. 9 (128), 26 feb. 2004, p. 5.

Sunt o inimã care cugetã. Grigore Vieru în dialog cu Andrei Strâmbeanu. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 8, nr. 25 (296), 29 iun.-5 iul. 2007, p. 11.

Umilinţa, cel mai sângeros tiran: Dialog Vieru-Strâmbeanu. Flacãra lui Adrian Pãunescu, 8, nr. 26 (297), 6-12 iul. 2007, p. 6.

Patriotismul nostru nu este o slãbiciune sentimentalã, ci o datorie bãrbãteascã. Interviu realizat de Adalbert Gyuris. Convorbiri literare, 142, nr. 8, aug. 2008, p. 6-8.

La moartea lui Grigore Vieru: Sufletul neînvins al Basarabiei. Alecu Reniţã. Formula AS, 19, nr. 853 (3), 23-30 ian. 2009, p. 22.

Nu sunt altceva decât o lacrimă de-a lui Eminescu – Interviu cu Grigore Vieru. Grigore Ilisei. Revista Română Nr. 1/ 2009.

La moartea lui Grigore Vieru: Fratele lui Eminescu. Nicolae Dabija. Formula AS, 19, nr. 853 (3), 23-30 ian. 2009, p. 22.

Femeia este al cincilea anotimp– Interviu cu Grigore Vieru. Constantin Preda. Revista Tango, 02.04.2010.

Poezia mea vine din marea singurătate şi greaua suferinţă– Interviu cu poetul Grigore Vieru – Stelian Gomboş. 13.02.2015, liternautica.com.