Gheorghe Constantin Nistoroiu: Vasile Bucelea – Erou al Rezistenţei Române Anticomuniste
„Cu arma, cu vorba, cu condeiul, cu sapa,
noi trebuie să ne apărăm Ţara.”
(Moş Ion Codreanu-deputat în Sfatul Ţării)
,,BRAZII SE FRÂNG, DAR NU SE ÎNDOIESC”
(Dr. în Drept, Traian Trifan)
Istoria Rezistenţei Anticomuniste Române, deşi este în mare parte ignorată şi la fel de interzisă, este destul de bine cunoscută prin lungul şir al mărturisitorilor, care după 1989, au depus mărturie cu propria lor biografie frântă, târâtă în lanţuri, încătuşată, încarcerată, torturată, însângerată, mutilată, profanată, interzisă, permanent supravegheată, continuu defăimată.
Rezistenţa anticomunistă română în cadrul Istoriei postbelice europene, prin modul de desfăşurare efectiv, prin durata confruntărilor şi prin eroismul ei de după eroism, poate fi numită pe drept cuvânt: un fenomen unic absolut.
Faţă de toate ţările Lagărului socialist, rezistenţa anticomunistă română a rezistat direct pe baricada dârzeniei şi a onoarei, în faţa urii artileriei represive a unităţilor de Miliţie şi a trupelor de Securitate ale Statului popular totalitar, circa 15 ani (1945-1960) şi indirect ca rezistenţă mistică în închisori, peste un sfert de veac (1938-1964): „Totul a început cu un <<Nu se poate!>> rostit de o femeie aprigă din Ţara Făgăraşului. O femeie curajoasă, dârză, cu un suflet mare şi cu o iubire de neam şi de Dumnezeu care nu are limite. O nebună, spun unii, o nebună dintre cele mai frumoase!
<<Cum adică să ne ia pământul? Cum adică să ne lase pe drumuri? Nu se poate!>>…
„Nu se poate!”, a spus un fiu al satului, vârstnic, influent, iubitor de neam, de ţară, de dreptate, de adevăr, demn urmaş al luptătorilor din munţi. „Nu vă lăsaţi, luptăm până la capăt!”
<<Nu se poate!>>, a spus un alt fiu al neamului, avocat la oraş. Cum să ne taie cireşii? Cireşii în care ne suiam când eram copii? Cum să ne ia pământurile? Ăştia nu mai au niciun Dumnezeu? Nu vom permite aşa ceva!>>
„Nu se poate!”, au spus cele 60 de văduve ale satului. Şi-au luat bastoanele, toiegele, broboadele şi mai ales spiritul de luptătoare din munţi şi au urcat pe dealurile copilăriei, fără să obosească…
<<Nu se poate!>>, au spus bărbaţii satului. Vârstnici, însă cu spirit viu de luptător. „ Ne zbatem, luptăm, murim, dar nu cedăm.”
(Alexandra Svet–Floarea din Asfalt.Ed. Evdokimos,Bucureşti, 2015, p. 385)
Rezistenţa anticomunistă română a fost catalogată de mijloacele de propagandă dirijate de bravii cetăţeni alogeni şi de confraţii lor politici în documentele oficiale drept <<mişcare teroristă>>, când de fapt se cunoaşte că: „regimul totalitar cu instrumentele sale represive a fost cel care a terorizat societatea românească timp de 45 de ani, cei care-şi spuneau comunişti fiind singurii terorişti reali ai acestei perioade. <<Bandiţii>> adevăraţi erau cei care guvernau, după ce puseseră mâna pe putere în 1945 prin mijloace violente şi conduceau ţara prin metode ce provocau teamă şi teroare.” (Pascu Vasile, op. cit. vol. II, p. 528)
În satul Viştea de Sus al comunei braşovene Viştea, în familia înstărită a creştinilor Sofia şi Vasile Bucelea, vede lumina zilei mezinul Vasile la 27 Iulie 1935, adăugându-se sorei Ana şi fratelui Ion, care va urma Matematica în cadrul Universităţii Bucureşti. Satul natal Viştea de Sus a fost locul îndrăgit al copilăriei şi al şcolii unde a absolvit 8 clase primare. Cele 15 ha. de teren pe care le deţineau părinţii lui Vasile, constituiau pentru familie un echilibru social şi o armonie creştină transmisă prin bunici, permiţându-le să rămână apolitici, cu excepţia cumnatului său, căsătorit cu Ana, Eroul Olimpiu Borzea, care era înregimentat Mişcării naţionalist-creştine.
Prin intermediul fratelui său Ion Bucelea, prieten şi fost coleg de liceu la <<Radu Negru>> din Făgăraş, cu Remus Sofonea din satul Drăguş-Braşov, unul dintre temerarii partizani ai munţilor, Vasile Bucelea la vârsta de 16 ani, ia contact acasă la el, prin vizita lui Sofonea cu Mişcarea de rezistenţă. Rugămintea eroului Sofonea era de a fi sprijiniţi cu alimente partizanii din munţi. Vasile n-a stat mult pe gânduri şi, prin curajul sau înflăcărarea juvenilă aprinsă de mirajul luptătorilor, s-a alăturat bucuros rugăminţii lui Remus Sofonea, încurajat fiind şi de numeroşii consăteni, precum şi de marea populaţie aŢării Făgăraşului, mai ales că eroii-partizani proveneau din familii de vază, cunoscute şi se bucurau de mare prestigiu. Mai toate familiile înstărite ale Ţării Bârsei, respectiv ale Ţării Făgăraşului erau profund creştine şi militau pentru nădejdea scăpării Ţării de sub jugul comuniştilor interni şi cel al ocupanţilor sovietici. Perspectiva colectivizării le dădea târcoale ca o stafie bântuită de setea de distrugere a proprietăţilor lor, strămoşeşti-testamentare.
Astfel că, recrutarea lui Vasile s-a făcut pe fondul bucuriei şi parcă al aşteptării întregii familii Bucelea. Mezinul Vasile şi-a dăruit și bocancii noi, proaspeţi primiţi de la părinţi, alături de pieile de oaie, de sacul plin cu alimentele oferite de seniorii familiei care nu și-au ascuns bucuria de a-l conduce cu căruţa cu cal până la baza muntelui, la Vistişoara. Înainte de întoarcere înflăcăratul Vasile a stabilit programul de lucru: locurile de întâlnire în zona Tufelor Viştii; bilete cu informaţiile necesare puse într-o cutie metalică îngropată la baza unui stâlp de telegraf. Prin informatorii infiltraţi de securitate în rândul luptătorilor, li s-au promis partizanilor, paşapoarte de plecare în Grecia. Mărturii despre cele întâmplate atunci dă un alt mare erou al Rezistenţei, Ion Gavrilă Ogoranu (am avut cinstea să fiu de două ori oaspetele Eroului la Galtiu, de Naşterea şi Învierea Domnului) şi alţi supravieţuitori pe care îi numeşte apoteotic, MARTORII PATIMILOR: „profesorul Olimpiu Borzea, medicul Nicolae Burlacu, preotul Victor Dâmboi, Aurelia Trâmbiţaş, sora fraţilor Gheorghe şi Andrei Haşiu, Oara Pop, soţia lui Fileru şi morarul de atunci din Pojorâta, Petru Cristea.”(Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu seîndoiesc. Vol.II, Ed. Marineasa, Timişoara, 2001,p. 164)
Profesorul Olimpiu Borzea originar din Viştea de Jos, falnic ca Stejarul din Borzeşti al Marelui Ştefan, rănit pe front la Iaşi, conducea o organizaţie în zona de apus a Făgăraşului formată din dârzii fruntaşi şi intelectuali ai satelor, toţi trecuţi prin botezul de foc, unii şi de sânge al războiului: ţărani, muncitori, preoţi, medici, învăţători şi profesori, zonă ilustră din care coborâse legendarul Badea Cârţan. Dispunând de depozite cu arme şi muniţii, organizaţia avea un caracter paramilitar, cunoştea intenţiile şi mişcările securităţii în zonă, putând oferi destule informaţii, ceea ce pentru grupul lui Ogoranu, pus în legătură prin Remus Sofonea (Brâncoveanu) a constituit un real sprijin: „Din grup făceau parte, pe lângă Olimpiu Borzea, învăţătorul Pompiliu Stanciu din Viştea de Jos, dr. Lucian Stanciu, ţăranul Gheorghe Borzea, muncitorul Gheorghe Borzea, studentul Ion Bucelea din Viştea de Sus, tânărul Vasile Bucelea (18 ani), Vasile Bucelea, tatăl lor, Ion Sofariu (Nică a popii), apoi Victor Geamănu, Liviu Fogoroş, Marcu Oană (Logorea), inginerul Liviu Nicoară din Rucăr-Făgăraş şi Ioniţă Greavu din Noul-Român. Din primul moment s-au aliniat preoţii Nichita Bălescu din Viştea de Sus, Cornel Dascălu din Arpaşu de Jos, părintele Teţu din Corbi, părintele Neagoe, Pavel Borzea din Viştea de Jos, părintele Hariton Ieşeanu din Sâmbăta de Jos şi părintele Victor Dâmboi, ce venise în Drăguş în urma morţii părintelui Ghindea, cel bătut de Securitate. Din Sâmbăta de Sus era învăţătorul Vasile Petraşcu, fratele lui Nicolae Petraşcu, secretarul Mişcării Legionare, Octavian Popa Iov şi alţii. Din Viştea de Sus era şi croitorul Ion Cristea, iar din Sâmbăta de Sus-profesorul Ion Grovu.
În partea apuseană a Ţării Făgăraşului îi aveam pe fraţii Remus Budac, profesor din Cârţa şi pe învăţătoarea Elisabeta Malene, văduva preotului Gheorghe Malene, ucis de armata roşie în 1946, la Braşov .”( ibid. p. 165)
Cum tentaţia plecării în Grecia era destul de mare, grupul lui Ogoranu a luat legătura cu medicul Nicolae Burlacu din Făgăraş, prin profesorul Ion Grovu: „Deşi urmărit, ne spune Ogoranu Ion Gavrilă, doctorul a făcut câţiva paşi îndrăzneţi în Bucureşti, în cercul ambasadelor apusene. Astfel, a luat legătura cu un fost judecător de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care i-a dat vestea deloc înbucurătoare că la Praga, în 1953, s-a ţinut o şedinţă ocultă internaţională (Kahalul), care a hotărât statuquo-ul în Europa şi, deci, americanii nu vor face război… Desigur, grupul căpitanului Sabin Mare, ca şi cel al lui Ică Tănase, Golea şi Samoilă, a venit vândut gata de agenţii sovietici infiltraţi în serviciile anglo-americane; aceştia informau N.K.V.D-ul şi Securitatea, şi cine, şi unde, şi când şi cu ce scop soseau grupurile de paraşutişti, şi, desigur, şi ceea ce va fi transmis Ilie Rada.” (ibid. p. 167)
Olimpiu Borzea, care-şi desfăşura misiunea sa revoluţionară sub cortina activităţii culturale este filat de securitate şi arestat, prin Martie 1955. Anchetat de coloneii alogeni Moiş şi Deitler, le scapă lesne din gheare prin angajamentul verbal că va ajuta securitatea să ia legătura cu bandiţii din munţi. În Octombrie acelaşi an este arestat şi doctorul Nicolae Burlacu, care a semnat acelaşi pact cu securitatea, fiind pus în libertate. Nici profesorul Borzea şi nici medicul Burlacu nu şi-au respectat angajamentul, fapt pentru care sunt rearestaţi. Doctorul Burlacu stabilise din vreme cu căpitanul, ofiţer de grăniceri, Gheorghe Vanu un plan de trecere din Dobrogea în Bulgaria. În afară de cei doi, de acest plan mai ştiau doar profesorul Grovu şi un casier de la bufetul Gării de Nord, <<Teleajen>>, Costică Niculescu.
În Iulie 1955, s-a reluat discuţia despre plecarea în Grecia, între Olimpiu şi Niculescu, privind planul lui Grovu. Pentru primul eşalon, Olimpiu i-a desemnat pe Laurean Haşu (Leu) şi Nelu Novac. Pe 27 Iulie Niculescu le-a adus 5-6 acte de identitate. Plecarea lor a fost fixată pe 31 Iulie, însoţiţi de călăuza Niculescu. Al doilea grup format din profesorul Ioan Chiujdea, Ghiţă Haşiu şi Victor Metea a plecat în August. Pe 7 Octombrie a plecat la Bucureşti şi Olimpiu să-l întâlnească pe Niculescu. Între timp Ana, soţia lui Olimpiu şi sora fraţilor Ion şi Vasile Bucelea a primit un pachet cu cadouri trimise chipurile din Grecia, între ele fiind şi ceasul soţului ei. Ajuns la locuinţa casierului Niculescu, în a doua zi, Olimpiu este pus faţă în faţă cu grecul, în realitate colonelul de securitate, alogen Iacob, viitorul comandant adjunct la Aiud, care l-a arestat, ducându-l în faţa generalului alogen Nicolski, care strigă : „Ai crezut că-ţi baţi joc de ministerul de interne. O singură zi de acţiune contra voastră ne costă 72.000 lei.” (Salariul unui muncitor era de 300 lei) (ibid. p. 183)
Cei care au ajuns la Bucureşti şi au intrat în posesia preţioaselor paşapoarte au căzut în cursă. Era în anul 1955. Armele lor au fost puse într-o ladă mare de brad lucrată de inimosul Vasile Bucelea, transportată şi îngropată tot de el la sora sa Ana, din Viştea de Jos. Tânărul Vasile Bucelea cu intuiţia sa pură de copil curat l-a indicat ca Iuda, pe profesorul Ion Grovu. Prietenul său erou, Remus Sofonea şi Laurean Haşu au fost surprinşi de securitate într-o ambuscadă. Primul a fost rănit într-un lan de grâu, dar n-au fost prinşi. Salvaţi la câteva zile de familia Victor Şandru au fost duşi la Olimpiu Borzea, care l-a dat în grijă pe rănit medicului prieten Lucian Stanciu. Acesta neavând cele necesare operaţiei, care impunea amputarea piciorului a plecat să vină cu un chirurg de încredere. Rănitul a rămas în grija lui Olimpiu şi a farmacistei Elena Matieşeanu din Viştea de Jos. Remus Sofonea nu a fost de acord cu pierderea piciorului, care pentru un partizan era echivalentă cu predarea benevolă în braţele securităţii: <<nu există partizan fără picior>>. Cu un ultim gest Remus a apelat la sinucidere. Laurean Haşu a încercat să-l împiedice sau din camaraderie s-a sinucis şi el. Când s-a întors Olimpiu Borzea a găsit următoarea scenă groaznică: „Remus era împuşcat în cap. Alături tot împuşcat în cap, dar zbătându-se încă, se afla Laurean Haşiu. Amândoi se aflau într-o baie de sânge. Pe masă se afla un bilet: <<Fraţilor, noi am murit! E mai bine şi pentru noi, şi pentru voi, şi pentru toţi care aţi făcut atâtea sacrificii.>> Olimpiu i-a dat primele îngrijiri celui rănit… Pe Remus (Brâncoveanu), Olimpiu, împreună cu tânărul Vasile Bucelea şi cu Gheorghe Borzea, l-a îngropat în grădiniţa din curte, sub candele de viţă, aşa cum dorise. L-au aşezat în cojoc, l-au sărutat, l-au acoperit cu flori şi au sădit flori deasupra. I-au citit singuri rugăciunea de înmormântare.”(ibid. p. 177)
Preotul Dascălu din Arpaşul de Jos i-a oficiat o slujbă religioasă, care l-a costat, ajungând coleg de celulă cu Vasile Bucelea la Gherla.
Vasile Bucelea, neînfricatul sprijinitor al luptătorilor din munţi, în răstimpul rămas a reuşit să-şi întemeieze o familie, căsătorindu-se în 1956 cu Livia Şerban. Au convieţuit împreună o jumătatea de an. Vasile a fost arestat, iar Livia rămânând însărcinată a născut o fetiţă care se va chema Viorica, în timpul desfăşurării procesului soţului ei: „Soţia mea, spune Vasile, eroul supravieţuitor, a născut în ziua de 15 Iulie 1957, exact în momentele în care, la sediul Tribunalului din Sibiu, am primit sentinţa de condamnare la 25 de ani de muncă silnică, sentinţă pronunţată de un complet al Tribunalului Militar din Cluj.” (Mărturie scrisă de Vasile Bucelea-deţinut politic)
Toţi arestaţii din lotul plecării în Grecia, care făceau parte din rândul partizanilor au fost aduşi în beciurile securităţii din Sibiu la 14 Iulie 1957, spre judecată: Ion Chiujdea, Victor Metea, Nelu Novac, Haşiu Laurean, Pop Jean, Ghiţă Haşiu. Din lot mărturiseşte doctorul Burlacu mai făceau parte: Olimpiu Borzea, preotul Victor Dâmboi, ţăranul Gheorghe Borzea, profesorul Ion Bucelea, tânărul Vasile Bucelea, ţăranul Victor Şandru şi croitorul Ion Cristian. Trebuia să mai fie şi doctorul Lucian Stanciu şi profesorul Grovu, care n-au fost aduşi. Despre doctor am aflat mai târziu că, în prima zi a procesului a fost dat în sicriu familiei. Au susţinut că s-a sinucis… Profesorul Ion Grovu, de şi i s-a pronunţat numele, nu a apărut la proces. Pentru serviciile aduse Securităţii, a fost răsplătit cu direcţiunea unui liceu în oraşul Victoria…
Încadrarea a fost aceeaşi pentru toţi:
- 1. Crimă de uneltire împotriva ordinii interne şi externe a statului român
- 2. Însuşire de prerogative ale statului
- 3. Constituire de organizaţie armată teroristă
- 4. Depozitare de arme în vederea unui scop criminal
- 5. Tentativă de trecere frauduloasă a frontierei
Condamnările:
Condamnaţi la moarte prin împuşcare:
Ion Chiujdea (profesorul), şef de lot
Laurian Haşiu (Leu)
Gheorghe Haşiu (Ghiţă)
Victor Metea (Victor)
Nelu Novac (Nelu)
Pop Ion (Fileru)
Olimpiu Borzea
Nicolae Burlacu
Muncă silnică pe viaţă:
Ion Cristian
Gheorghe Borzea
Ion Bucelea
Douăzeci şi cinci ani muncă silnică:
Victor Şandru
Vasile Bucelea
Zece ani de muncă silnică-preotul Victor Dâmboi
Au urmat alte şi alte procese, cu sute de oameni din Ţara Făgăraşului trimişi în închisorile de exterminare.
Socrul lui Olimpiu Borzea, Vasile Bucelea, somat de Securitate să spună unde se află armele lui Olimpiu Borzea, a găsit cu cale să plece el din viaţă, omorându-se.”(ibid. p. 186)
Din lotul condamnărilor la moarte au scăpat doar profesorul Olimpiu Borzea şi medicul Nicolae Burlacu.
Împărtăşind fiecare emoţie a momentelor de tensiune, a evenimentelor, a conflictelor, a luptei copiilor, a partizanilor, cu tot sufletul ei mare de mamă a fiilor eroi, Sofia s-a prăpădit înainte de arestarea lor. Nemai având susţinători în zonă, ca urmare a arestărilor, sursele de aprovizionare s-au micşorat în raport cu cererile partizanilor care au crescut.
Eroul nostru Vasile Bucelea a fost smuls din sânul familiei în anul 1956, pe 13 Decembrie.
Drept încurajare, soţiei gravide, un militar vrând să pară spiritual a avertizat-o: „nu-l mai aştepta, că nu se va mai întoarce niciodată!”
Instrumentul exercitării urii, nu ştia că planul lui Dumnezeu pentru iubitorii de Neam era altul !
Casa i-a fost răscolită, răvăşită, întoarsă pe dos. S-a găsit o armă ascunsă de tatăl său. Ancheta a durat 7 luni de zile în beciul Securităţii din Braşov. De fapt a fost o etapă de tortură a calvarului concentraţionar. Gerul şi anchetele maiorului de Securitate Toth au fost pentru eroul nostru adevărate îmbrăţişări siberiene. După condamnarea la un sfert de veac şi confiscarea totală a averii, Vasile Bucelea a stat un an la Sibiu (vara 1957-vara 1958), 5 ani la Gherla (vara 1958-primăvara 1963), la penitenciarul Luciu Giorgieni din primăvară până-n toamna anului 1963 şi la sinistra şi umeda Jilava din toamna lui ’63 până la 13 Aprilie 1964.
Moş Crăciun l-a surprins pe Vasile Bucelea în ’57, printre ceilalţi camarazi în penitenciarul din Sibiu, fredonându-i şoptit un colind fratelui de suferinţă Victor Şandru. Gardianul l-a simţit şi i-a oferit în dar, 3 zile de izolare, fără hrană, doar cu ger.
La Gherla erau alte surprize: plimbarea deţinuţilor în curtea temniţei se făcea în aplauzele gardienilor înşiraţi pe două rânduri de la ieşire, cu bâte groase, care cădeau în ropot, fără milă, pe trupurile firave ale celor flămânzi, ale celor însetaţi, ale celor batjocoriţi, ale celor bătuţi şi chinuiţi zilnic. Cei căzuţi şi nu puţini beneficiau şi de bocancii cismelor de gardieni.
În anul 1960, eroul Vasile Bucelea este selecţionat pentru fabrica de mobilă a închisorii. Se dovedeşte iscusit şi devine tâmplar calificat, prilej de a scrie acasă şi a primi pachet. Una din scrisori a scris-o fratele său Ion, pentru a se afla acasă şi despre soarta lui. Pachetul a sosit împreună cu vestea cea bună că Viorica are 4 ani,este cuminte, frumoasă şi deşteaptă. După 1963 penitenciarele ţării s-au supra-aglomarat cu dârzii ţărani care s-au opus colectivizării forţate.
Vasile Bucelea a fost trimis cu alţi deţinuţi la lagărul din Dobrogea, Luciu-Giorgieni la o fermă de legume. Nu a rezistat mult fiindcă s-a îmbolnăvit şi a fost transferat în subteranul Jilavei.
Vasile Bucelea a fost alături în temniţe de mulţi colegi de suferinţă, fraţi de crez, eroi ai Neamului, partizani ai neîngenuncherii, mărturisitori ai suferinţelor şi ai dragostei de ţară: ţăranul Aurel Nicşoreanu-Merghindeal, croitorul verde Ionel Cristian-Viştea de Sus, Iuliş Cristea-Braşov, Aurel Maxim-martir, fratele marelui isihast Virgil Maxim, părintele Dâmboiu-Drăguş, Paul Goma pe care l-a îngrijit, fraţii Clonţea-Braşov, Octavian Comănici-Braşov, Augustin Răduţ-Făgăraş, Ioan Motoc, Ioan Petrişor, Mihai Ungvari, ţăranul Başotă-Banat, fiica lui fiind ucisă de Securitate, maramureşanul Ştefan Tufea, părintele Dascălu, care oficia slujbe în temniţe, cu riscul pe care nu şi-l însuşeau confraţii slujitori liberi.
În ziua Schimbării la Faţă, pe 6 August 1957, condamnaţii lotului cu condamnare capitală, încadraţi de cătuşe cu mâinile la spate şi lanţuri de picioare, asvârliţi în două-dube au pornit spre altă capitală… Cu lacrimi şiroaie îşi luau rămas bun de la munţii lor camarazi, de la Liceu Radu Negru, de la impunătoarele ziduri ale cetăţii Făgăraş, cea care a adăpostit-o la sân pe Doamna Ţării şi monahia Stanca. Au trecut prin Braşov şi Predeal, oprind la un izvor la intrare în Azuga. Gardienii şi-au potolit setea, ducându-le apă şi condamnaţilor: <<beţi, măi băieţi, că nu se ştie care dintre voi vor mai bea din această apă.>> Timpul a trecut, amintirea a rămas.
Băieţii verzi, frumoşi, falnici-brazi ai munţilor au fost executaţi, rămânând doar doi, cei mai înalţi: Olimpiu Borzea şi Nicolae Burlacu.
În acelaşi loc, lângă izvor, peste 30 de ani vânzătorul Iuda în persoana profesorului-director al liceului din Victoria, Grovu, conducea alături de soţie şi contabilul liceului, autoturismul personal. Era iarnă, polei… Maşina a derapat. A murit pe loc doar trădătorul. „Cel ce cârmuieşte lumea şi soarta muritorilor a pedepsit aici pe pământ, vânzarea de fraţi de atunci.” (Ion Gavrilă Ogoranu,op. cit. p. 188)
Peste tot pe unde a trecut Vasile Bucelea a rămas acelaşi: demn, cu frică de Dumnezeu, cu dor în piept pentru Neam, cu sufletul plin de lumină pentru crezul său, cu dragoste pentru camarazii pe care i-a sprijinit, cu smerenie pentru partizanii care s-au adus Jertfă Patriei dragi şi Cerului sfânt: „Atât în anii cât am slujit mişcarea de rezistenţă, cât şi în temniţele prin care am fost închis, pot să spun că scopul urmărit de toţi camarazii mei nu a fost catalizat de aspiraţii politice, chiar dacă foarte mulţi deţinuţi făcuseră politică legionară, ci mai mult aspiraţii naţionale şi sociale, obiectivul general fiind lupta împotriva bolşevicilor şi a regimului impus în ţară de aceştia. Luptătorii împotriva bolşevicilor nu urmăreau ei personal să se implice în conducerea ţării, să ocupe funcţii într-o viitoare Românie fără comunişti şi nu urmăreau un profit personal de pe urma luptei şi a sacrificiilor pe care le făceau.” (Vasile Bucelea-deţinut politic, mărturie scrisă)
<<BRAZII SE FRÂNG, DAR NU SE ÎNDOIESC>>
„Când bate vântul în munţi, de se cutremură şi şuieră stâncile, uneori se năpusteşte asupra unui picior de pădure de brad cu atâta înverşunare şi îi răstoarnă cu răgăliile în sus sau îi frânge când pământul este îngheţat, încât, în răgazul a câtorva minute, o pădure de brad mândră e la pământ.
Uneori, unde şi unde, câte un brad, cine ştie prin ce minune a întâmplării, rămâne în picioare.
Dacă acel brad ar avea conştiinţa existenţei sale, ar fi tentat să creadă că a avut noroc, faţă de fraţii săi ucişi într-o clipită. Şi poate se mângâie că a supravieţuit. Nu ştie că-l aşteaptă o soartă mult mai tristă decât a fraţilor săi căzuţi.
Rănile formate din izbiturile celorlalţi în cădere, nu se vor vindeca. Se vor umple cu lacrimi de răşină, limpezi ca roua, care apoi se vor îngălbeni, trecând prin nuanţa chihlibarului, apoi se vor înnegri şi vor cădea odată cu scoarţa mâncată de carii şi lovită de ciocănitori.
Ramurile rupte ce i-au rămas nu se vor reface. Vor supravieţui un timp, cu cetină săracă, apoi se vor usca pe rând, arătând ca nişte mâini uscate, de slăbănog. Păsări de noapte, aşezate pe ele, vor cobi cu blestem asupra cuprinsului pădurii.
Carii, groparii pădurilor, se vor înşuruba în lemnul încă viu, lovind cu sunet de ceasornic mereu şi mereu, ca gândurile triste decurgând din negre amintiri. Viespile cu fierăstrău îi vor pistruia lemnul lipsit de coajă.
Va rămâne an de an tot mai golaş, până va muri în picioare, dăinuind cu schelet sur în lărgimea pădurii, asemenea unui coşmar.
Jos, muşchiul va acoperi treptat trunchiurile putrezite ale brazilor căzuţi; încet, o pădure nouă se va ridica peste ei.
Va cădea şi el peste un răstimp de ani, ros la rădăcină de putregai şi de întrebări chinuitoare fără răspuns şi, în cădere, îi va răsuna lemnul uscat, cu sunet prelung de toacă spartă şi va rămâne încă o vreme căzut în pădurea tânără, uscat, neştiut, neplâns şi neînţeles.” (Ion Gavrilă Ogoranu, op. cit., vol. II,p. 198-199)
Viorica Bucelea a devenit un inginer remarcat, cu o conştiinţă mândră de român din aura de partizan a tatălui ei. S-a căsătorit cu un alt mare român, luptător de conştiinţă, de demnitate şi de dragoste întru Dumnezeu şi Neamul străbun, Corvin Lupu-profesor universitar, istoric, cercetător.
În 1965, la un an şi jumătate de la eliberare, cu trupul frânt de varice, ulcer, hepatită şi colită, lui Vasile Bucelea i s-a născut un băieţel, care-l va chema Dan. Va urma cariera de inginer, căsătorindu-se cu Adriana tot de aceeaşi profesie. Anul 1969, îi aduce eroului nostru cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cel de-al treilea copil, Mircea, care împreună cu soţia sa Simona patronează o societate economică prosperă.
Întru slava lui Dumnezeu, Care ne-a binecuvântat cu astfel de EROI.
Cu Noi este Dumnezeu!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
BRUSTURI –NEAMT, 07.02.2016