Cuvânt și iubire

„Curajul este rezistența în fața fricii, meșteșugul de a domina frica, și nu absența fricii.”

– Mark Twain

   În 2011 apăruse în mai multe reviste eseul „Teama sau curaj” pe care l-am inserat în cartea „Articole și eseuri vol. II”, în anul 2012. Spuneam, pe atunci, că teama stă ca o marcă în fața tabloului vieții noastre de astăzi și că temerile sunt de două feluri: temeri mai mici care sunt aproape  inevitabile și se manifestă mai mult la oamenii cu firea modestă, lipsită de trufie, la oamenii cu bun simț, cu motivația cauzelor că le lipsește ceva de care au nevoie și nu pot obține: serviciul, banii, anumite lucruri, situații, poziții de viață, simpatii sau aprecieri ale oamenilor, dragostea, femeia sau bărbatul la care visează etc. și temerile mari accentuate în ultima vreme: de terorism, de cataclisme, de sărăcie, de sfârșitul acestei lumi. Mai gândeam că ele sunt temeri ciclice în viața omului, după cum și întâmplările s-au dovedit a avea ciclicitatea lor, întrucât „ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Eclesiastul, cap 1,9), chiar dacă acum îmbracă altă haină; iar ceea ce va fi – nu putem ști! Dar, suntem obligați a întrevedea.

   Provocați de întâmplările vieții pe care o trăim, întâmplări care ne mișcă ființa și care nu permit lovirea demnității ei, vorbim din nou despre frică, nuanțat diferită de teamă, căutând să înțelegem provocările ființei omenești. Filosoful german Martin Heidegger (1889-1976), spunea în cartea sa „Introducere în metafizică”, că ființa omenească este necesar a fi înțeleasă: „Fără o atare deschidere a ființei, noi nu am putea de fapt să fim oameni”. Dacă teama este emoția specifică presimțirii primejdiei sau percepția ei, frica este o emoție motivată, cu un mare impact psihologic. Este o senzație de gol și de neliniște care nu ne permite să trăim clipa prezentă ca pe o normalitate; necesită sau chiar declanșează o reacție de apărare în prezența pericolului care atentează la integritatea, demnitatea noastră. Prin urmare, este firesc să ne fie teamă sau frică când simțim o primejdie, pentru că altfel n-am reuși să supraviețuim.

   Aristotel, filosof al Greciei Antice, avea dreptate când spunea că teama este anticiparea unei suferințe. Cred că teama fiind o stare de neliniște și de tulburare provocată de un pericol care ne amenință, este un sentiment ce apare într-un moment al vieții, are o cauză pe care sufletul nostru o percepe mai mult prin simțuri și mai puțin prin logică și gândire, adică nu este pusă în ecuație, pe când frica este o continuă stare de neliniște, tulburare, un simțământ mai puternic, mai extins, mai adânc, perceput și rațional, motivat puternic și clar, care necesită redresarea simțurilor prin luarea de măsuri întru apărarea ființei.

   Curajul de care dăm dovadă uneori nu este de ajuns pentru a înlătura această povară, dar, oricum, frica ce ne încarcă organismul cu energie negativă, trebuie transformată într-o energie pozitivă, pentru a putea avea o viață echilibrată, liniștită. Numai cu ajutorul înțelepciunii putem ieși de sub tirania iraționalului și merge cu speranță și iubire spre înfăptuirea unei vieți fericite. Prin câte stări de cumplită frică am trecut și mai avem a trece! Despre România, laureatul premiului Nobel pentru literatura – Aleksandr Soljenițîn scria, făcând referire la frica pe care o inoculau cei din monstruoasa Securitate din vremea comunismului: „Tratamentul în penitenciarul de la Pitești a fost cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”, el fiind locul terorii absolute, acolo unde s-a încercat crearea omului nou folosindu-se reeducarea prin tortură, despre care specialiștii și istoricii aveau să declare mai târziu, că a fost unic în lume și a fost denumit „experimentul Pitești”. Despre el am semnalat în cartea scrisă intitulată „Preaplinul tăcerilor”, editată în anul 2010. Te poți îngrozi și poți plânge citind despre sistemul de reeducare și te întrebi cum de au putut supraviețui oamenii unei asemenea terori? Te mai întrebi și cauți să înțelegi cum de a fost posibil să existe oameni: securiști, gardieni sau deținuți capabili să se poarte în așa hal cu semenii lor. Este de neînchipuit ca un om să se comporte în acel mod cu oricare creatură, dar mi-te cu un om! Și ajungi la concluzia că într-adevăr omul este cel care poate inocula semenului frica cea mai puternică, că este în stare să te urmărească, să te vâneze ca pe o pradă pentru care nu are nici un sentiment de milă, de respect, de iubire, ci doar crudul sentiment al distrugerii. Metodele folosite de regimul comunist au inoculat frica pe termen lung, au cronicizat-o cum s-ar spune, unii oameni rămânând pentru toată viața sub influența ei paralizantă. Nu se putea protesta, nu puteai să ai opinia ta! Și aici îmi amintesc de poezia lui Adrian Păunescu „Opinia mea”, episod despre care am scris în „Preaplinul tăcerilor”… Cei care și-au exprimat-o cu adevărat, au plătit cu viața, alții cu compromisuri degradante. Frica și-a arătat colții în acea închisoare, ca și în celelalte închisori din țara mea, în vremea terorii comuniste; întreaga populație trebuia să gândească în modul impus, nepermițându-se a critica imoralitatea comunistă. Inducerea fricii a fost folosită și mai este și astăzi, în mod conștient, ca un „vampirism energetic”, oamenii stresați și speriați fiind mai ușor manipulabili putându-li-se urmări, prevedea intențiile și acțiunile.

   „Frica ar putea reprezenta cea mai mare problemă de pe planetă”, scria cineva cu ani în urmă – poate și pentru că se cunoștea de-acum că fusese experimentată și reușise -, atât la nivel colectiv cât și la nivel individual. Frica determină alegerile, deciziile faptele noastre și dacă am putea să ne debarasam de frică, am reuși să ne transformăm pe noi înșine și chiar am reuși să transformăm lumea.    Soluția de a scăpa de frică, dacă ea are un suport real și nu este inventată, este ca de câte ori ne cuprinde, să analizam: ce anume credem că determină acea frică, dacă putem s-o înlăturăm  sau dacă ne putem eschiva și cum ar putea arăta viața noastră în continuare, în cazul unui mod de acțiune sau inacțiune, ales. În acest punct intervine curajul omului. Fiindcă, în lipsa curajului, admitem că putem fi uciși, că nu ne pasă de viață sau de moarte. Este forma lașității din noi.

   În fața unui pericol iminent, simțurile și rațiunea intră în acțiune, se declanșează mișcarea ce poate fi: defensivă, adică fuga din fața pericolului, sau ofensivă, adică punerea în gardă și pregătirea de luptă. Trebuie să spunem că de multe ori frica ascunde tensiuni și conflicte acumulate în timp și care este normal să iasă din ascunziș, moment în care se trezește în noi instinctul de apărare.

   Frica determină suferința și de cele mai multe ori – moartea. Viața adevărată înseamnă satisfacția și liniștea sufletească pe care o avem în relațiile cu alți oameni, mai important fiind confortul emoțional decât cel material.

   Iată, însă, că afirmația cum că frica ar putea reprezenta cea mai mare problemă de pe planetă, este plauzibilă. Astăzi, extremismul religios, în special cel care invocă Islamul, se dovedește a fi sursa principală de conflicte din secolul XXI. Apărarea, combaterea sa presupune o alianță puternică între toate țările occidentale și aplicarea unei strategii globale.

   Teoria „ciocnirii dintre civilizații” a devenit cunoscută pe scară largă în anul 1993, fiind popularizată de reputatul politologul american, analist și expert în probleme de securitate Samuel Huntington (1927-2008), supranumit „un Machiavelli al vremurilor noastre”. Acesta susținea, încă de pe atunci, că lumea occidentală se îndreaptă spre un conflict inevitabil cu alte culturi, în special cu cele fundamentate pe credința musulmană; occidentul, pe de o parte, și civilizația bazată pe preceptele Islamului de cealaltă parte, sunt atât de diferite, încât e imposibil să interacționeze fără a provoca scântei, spunea Huntington. Premonițiile lui au fost privite inițial cu scepticism în cercurile politice, academice și diplomatice. A fost nevoie de momentul 11 septembrie 2001 pentru ca lumea și liderii săi să ia în serios fenomenul globalizării extremismului religios și teoria ciocnirii civilizațiilor.

   Deși există uneori motive diferite aflate în spatele violențelor din fiecare țară (exemplul impertinenței și vicleniei cu care conducătorul rus acaparează spații, tulburând liniștea unor țări și modificând granițe), toate conflictele de azi par să aibă în comun faptul că actele de violență sunt comise de indivizi motivați religios, dar care denaturează credința. Prim ministrul al Regatului Unit, la începutul acestui an, într-un articol redactat pentru ziarul britanic The Observer, a afirmat că „războaiele acestui secol vor fi provocate mai puțin de ideologiile politice extremiste, cum s-a întâmplat în secolul 20, și mai mult de diferențele culturale și religioase”.

   Poetul și dramaturgul român – Matei Vișniec (n.1956), trăitor în acest moment în Franța argumenta, după momentul atentatului terorist al sediului publicației Charlie Hebdo: „Franța a trăit de fapt un șoc de tip 11 septembrie, și probabil că multe lucruri vor evolua în mod diferit după această fatidică zi de 7 ianuarie 2015. Acest seism va trezi, poate, din angelism și o parte a clasei politice și chiar a intelectualilor francezi tentați să minimalizeze pericolul islamismului radical în Europa”.

   Extremismul religios și pericolele pe care le implică a atins un nou maxim în ultimele luni ale anului care tocmai a trecut (2015), odată cu expansiunea grupării ultra radicale ISIS. Aceasta pretinde că a instaurat un Califat Islamic în Siria și în nordul Irakului și amenință să se extindă. Amenințarea a devenit globală iar președintele american a precizat ca ISIS s-a desprins din Al Qaida și a prezentat recent un plan menit să combată și să distrugă ISIS, declarând totodată că „o mișcare cu complexitatea și ferocitatea de care a dat dovadă ISIS nu poate fi izolată într-o „arie de carantină” regională”.

   „Califatul Islamic” preconizat, a început să prindă contur în Siria, o țară transformată în mare parte în ruine, sfâșiată de un război civil început de mai bine de trei ani, în care luptă mai multe grupări armate, țară din care fug mii de oameni, pentru a-și salva viețile.

   După cum a relatat un ziar românesc, într-un oraș sirian aflat în mâinile islamiștilor, obiceiurile considerate „occidentale” au fost interzise, pentru astfel de „păcate” precum ascultatul muzicii de pe CD, fumatul, consumul de alcool, localnicii pot ajunge într-o cameră de tortură sau pot fi biciuiți în piață, ca niște animale. Cei care se opun sunt împușcați, iar trupurile neînsuflețite sunt lăsate pe șosele zile întregi, spre a le arăta civililor prețul răzvrătirii. Școlile din oraș în care învățau fete au fost închise, sub pretextul că instituțiile respective răspândesc păcatele Vestului; femeile din localitățile unde ISIS face legea nu mai au voie să iasă pe străzi decât însoțite de un bărbat și acoperite din cap până în picioare.

   O publicație franceză a scris despre islamiștii aparținând filialei din Yemen a rețelei Al-Qaida dintr-un oraș pe care îl controlează, că au lovit zilele trecute o femeie cu pietre până când aceasta a decedat, după ce au acuzat-o de „adulter” și „prostituție”: „Potrivit unui martor, bărbați înarmați au lovit femeia cu pietre în mijlocul curții unei clădiri militare în prezența a zeci de locuitori, până când aceasta a decedat”.

   Frica de amenințări există atât în exteriorul Americii, cât și în interiorul ei. Președintele Statelor Unite a anunțat acțiuni executive destinate să extindă verificarea antecedentelor pentru unele achiziții de arme de foc și să intensifice punerea în aplicare a legilor federale ale națiunii. Măsurile modeste vor constitui un scurt pentru comerțul cu arme, legislația limitând permisiunea a milioane de arme care urmează să fie vândute fără control eficient, cu instituirea unor sancțiuni penale pentru încălcarea acestor legi. Legile răpesc o parte din libertate, dar, mai important este să protejeze oamenii.

   Mai citesc în ziarul de astăzi o știre și mă întreb: putem fi neînfricați în urma anunțului recent al Coreii de Nord privind succesul testării bombei cu Hidrogen, gest care nu poate fi calificat decât dement și sfidător? Revin la atenționarea psihiatrului elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) referitor la puterea tot mai distructivă a armelor, că această realizare obligă omenirea  să se întrebe dacă starea spirituală și morală a oamenilor care decid folosirea acestor arme este corespunzătoare responsabilității pentru urmările pe care le-ar avea folosirea lor.

   Frica este inoculată multor locuitori din multe țări considerate a fi dușmanii cuceririlor islamice. Putem spune că este un altfel de război, un război emoțional, la care trebuie căutate și găsite metode de apărare și chiar de înfrângere adecvate, fiindcă, spunea filosoful german Arthur Schopenhauer (1778-1860): „voința de a trăi este singura expresie a existenței însăși a universului”.

   Trăim într-o lume a fricii și singura posibilă protecție, pe care și-o doresc oamenii, pentru altă cale considerând că este prea târziu, este pedepsirea dușmanilor ce folosesc cele mai crude metode de distrugere. Păcat! Înțelegerea și iubirea de semeni ar fi putut să ne salveze. Mai este timp pentru trezirea conștiinței celor care urăsc lumea și nu prețuiesc viața?

Vavila Popovici – Carolina de Nord