Cuvânt și iubire

27. 10. 82. Delhi.

Dusshera de anul ăsta o simțm. La cea de acum patru ani, în Vijay Nagar, ne-am mirat de exploziile înflăcărate ale lui Ravana și Kumbakarna. Replica mică apinsă de Nana, îmbrăcată în Rama, ne înduioșase. Anul trecut, din Almora în Delhi, petrecând și apusul, am străbătut atâtea mulțimi atrase de efigii gata să ia foc. Am călătorit sărbătoarea.

Iar acum, după boli, după tristeți ale întregii geografii consumate, de nevoie, la ceai. Într-o singurătate de păsări migratoare drogate pe loc. Departe sau chiar în suflet cu a lui David-Dosoftei opțiune – „C-aș zbura lesne de-aș depărta-mă / La păduri dese unde nu-i teamă” – ceva mai învinși după neluptă ori uitare. Cu o scrisoare de dimineață de la mata ji, pentru prima oară. Ca acum cinci ani, de la cea quaker-iță care, de când își fracturase mâna, și-l insinua pe Dylan Thomas în locul multor swami. Pe care-i curtase cu tinerețea înainte de a fi ancorat în ishk.

Visele de toamnă indiană endorsează altfel presiunile. Le-om fi neglijat. Și convalescenței le adaugă presărbătoarea amintirii extinse la fragmente de bucurii așteptate. Cum vârstele se unesc într-o armonie de concert dirijat către nearmonie. De puja shastri se roagă pentru instrumentele ei, pentru veena ca o psaltire. Ca sapa săpătorului sau șperaclul hoților. Toate sculele sunt idolatrizate.

28. 10. 82. D.

Ieri, de Bijoy Lakshmi, plecară numai din Delhi 103 de murti-altare de idoli cu trup din bambus și lut, credincioșii oferind frenetic lacrimi de fericire, anjali-flori, aarti-de-tămâi. Cu dhakhi rătăcitori printre ei, cu instrumente dhak-tobe, din prima zi, Sashti, la Panchami, Saptami, Ashtami, Navami – până-n mai mult trista Ashtami (a zecea).

Mare e Durga – Mahadevi, consoarta lui Shiva, fiica Himavat-ului-Himalaya. Având și numele Uma, Parvati, Himavati, Kali ori Syama, Chandi, Bhairavi, Mahisha-mardini (răpunătoarea lui Mahisha). Călătorind ca bahna pe leul ei Sinha. Purtând în cele zece brațe discul lui Vishnu, torța lui Agni, arcul lui Vayu, săgeata lui Surya, drugul lui Yama, tunetul lui Indra, măciuca lui Kubera, cununa de șerpi a lui Shesha.

Shastri Puja, rugăciune și prasad-pomană pentru uneletele de care fiecare se folosește spre a-și câștiga traiul. Noi aproape n-am știut ce să idolatrizăm. Poate inimile. Când, întorși dintr-o vizită, am găsit în drum un fagure uriaș, minunându-ne cum știu albinele de pe tot pământul, și poate de pe toate planetele, aceeași școală a perfecțiunii, cum ceara miroase la fel, cum mierea e pretutindeni dulce.

29.10. 82. D.

Din poteca dinspre Hanuman Temple, a pășit încet și masiv, mai la largul arterei principale, larg drum până la risipa de banane, acum nmai coji, inspectate în joacă deun prunc și mamă-sa, dispăruți când l-au observat de la doi pași, iar el le-a continuat jocul nehrănitor și curând a pornit-o mai departe la vale, oprindu-se din când în când,urcându-și laba dreaptă din față în spinare, apoi aducându-și-o la gură – și către bananele deșerte el ducea botul, ca acincea labă, iar apoi o apuca iarăși încercând să mănânce – de câteva ori, neculegând din spatele lui greieri,dar zgăibile rănii deschise, neofilite, dimpotrivă, în creștere.

Alte familii s-au dat de-o parte. Un pui își încincea și el ancorele, lăsându-și botul pe iluziile de banane. Sărea apoi. Se apropia poarta. Tații și adulții dintr fii se încordaseră pe borduri. Câțiva se încăieraseră, doi câte doi, mai de vreme, pe coji, tăvălindu-se și aruncânu-se fulgerător. Vedeai dinții mai ai fiecruia, strâși și goi, ba înintând a îngherare.

Ți-o spunea, ca într-o doară. Iar acum, dintre tulpini și ramuri, la un chiot multiplicat, dar tot unul, cu toții s-au năpustit asupra călătorului. Mai voinic și mai bătrân ca ei toți, el a alergat, ca în ultima fugă, scăpând pe poartă. Dar umărit de toți, mari și mici. Împins în păduricea înaltă de la intrare. Pe sus. Cu toată comunitatea împotrivă-i. Prea numeroasă pentru a nu se izbi și între ei cu spatele.

Pe sus și pe jos. Cu a lui, de la templu, aici. Dar mult mai expresă. Cumva politică, episcopală. Întru cauza și a dentistului. Dinții afară. De pe când spânzuratul, ca în dinții lor, le devenise antipatic.

Lirismul de-și va fi povestind, în altă taină. Ca și nemetafizice, netrebniciile de clipă ale lumii. Demult la ce – odată – totdeauna, zice. Nirvana, pentru inși, nu pentru națiuni. Disociază violența de bddhism – c-o rană moartea îți adaugi. De ce să se ferească mai întâi pooarele?

Tigri tamili, lei sinhali. Rinii din kaziranga. Jasos de la Phantom’s Transworld’s service. Satyameia jaiate omis pe-un leu în plus la chaturanga. La dreapa lui, cu degetul de la picior, mutați și nervii-s. Pocăiți de curiozitate în albia grevei ritualizată și ea. E nevoie de noi, de toți sarificații. Știți că în spirit și palavre ne-am descurca. Ne lăcuim și e de ajuns. Și tot e prea mult. Și tot vom ispăși.

S-au dus și sărbătorile. Nu. Ieri, Asan. Răspoimâine, Nanak. N-am zis de Irod. De câte ori citesc Țiganiada, mă gândesc la ceva indian. Recitesc anti-barorea în ziare. Dada-tata-derbedeul (pe hindi). „ Nu va bate el în zadar lela”. Leela. Ramleela. Jundandel, indeclarabil? Rude se ucid. Arjuna (în van): Și nu văd la ce ar fi bun să-mi ucid rudele în bătălie” (traducere de Sergiu Al-George). Parpangel: „Și măcarcă nu vra să-aibă parte / La războiu, pentru că rău îi pare / Și necuvios a face moarte / În soiul său și-atâta stricare, / Ci-în zădar, că-ntărâtata laie / Nu caută, ci-urnește, dă și taie!…”

30.10. 82. D.

Umblu diminețile pe Chatra cu o carte de tine. E grevă. Ajung la locul de întâlnire. Aștept și notez ceva în carte. Apoi, când vin studenții, învățăm pe de rost versuri. Ieri, un bengalez memorizase mai repede decât mine o strofă întreagă. Făcusem o comparație îndelungată între festivalurile indiene și sărbătorile noastre. Se iscase o competiție, dincolo de teoriile mele asupra euforiei, până la metodă.

4-5. 11. 82. Delhi

Ne hoc erat. Horace cred o să răspundă la bună ziua. Ca mamei lui îngropată. Pe care o plângem din ce în ce mai rar. Începând să ne și bucurăm că mai avem puțin și ne reunim. Decât că ar fi singurul. Nimeni nu mai răspunde. Măcar nepalezul, de-a reparat soneria, mai ales el nu. Când vorbești cu el, îl vezi că nu ascultă niciun sunet. Din necredință că ar înțelege ceva.

Cum să ți se pară că răspunde, atunci? Ori cel ce cândva ar fi ucis urme străvechi ale dinastiei al cărei nume, ironic, îl purta, Bir Singh (zis de noi Birși). „Răspunzând” totuși la el, și încă dogmatic, școlit într-o teroare supradinastică. Nemaiținută nici ea anonimă. Re-revoluționată cu fiece alcool înghițit întru nesecretă grijanie.

Iar dacă răspunde – vine vorba, ne vom simți șantajați. Are alt scenariu. Nici nu trebuie să-l mai povestească. Ne paște. La ce te gândești, la sclavi? Fă parte sclavelor. Mama lui n-are decât să fie o primă matroană. Călătorită să-și salute fiul și să-i audă vocea. Fie și ca din partea unui străin.

Printre cazuri serioase. E adevărat, primejduitoare la tot pasul. Ai zice că o vede. Nici ea nu se prăpădește vorbind. Și-a uitat ziua bună în mozaicul eternizat în foc. Ce se întâmpla dacă-și lăsa copiii să crească voinici doamna M.? Se vindea ea însăși spre ultima bătrânețe. Teosofizată. Nu totdeauna pe gratis.

Să fi visat-o, lucrurile se rezolvau. Numai el poate încerca. N-a cunoscut-o. A plecat de mult din oraș. Încercuit într-un palat vociferant. Gol. Unde o așteaptă. O aude. Și nu numai pe ea. Plânge ca un copil. Pisicile au mâncat meenele. Calcă pe catacombe. Cu dureri de ficat. Din nou celibatar. Nu crede. A renunțat la poze odată cu prietenii.

Toți, care n-au fost de acord cu el asupra primului moment. Când s-a propus adevărul. Sta de lemn cu spatele la ferestre. Pe cele din față le acoperă statuile. De feronerie nu răspunde. Scrie de la stânga la dreapta rândurile, unul sub altul, unul peste altul, gata. Manuscrisul arde.

E noiembrie. Nici nu vrea să iasă. Nu știe cine-l cheamă. Îi e frică. Se simte urmărit. Pentru vremurile bune. Nici nu știe ce-a memorizat. De-a valma. Din auzite. Careva, din afară, citea dintr-un caiet. A văzut numai caligrafia, foarte citeață, dar nu de-aproape.

Erau rânduri mai scurte decât lățimea paginii. Cerneală albastră. Mulți ascultători posibili. Se ocupa fiecare cu altceva. Nu scria nimeni. Cred că nici n-am ascultat. N-aș putea scrie rândurile alea chiar dacă mi-aș aminti ce se citea. Abia dacă sunau, pentru mine, hexametri.

Nu mă interesează. Nu pot preciza unde se inspiraseră. Nu se înțelegea adresa de unde proveneau. Vedeți că nici unde ajunseseră. Și dacă erau aceiași – presupun că nu, la vârsta aia copiezi în caiete tot și nimic, mai apoi nimic. Iar dacă nu copiezi, să te apuci să scrii pe gol, te apucă amețeala. Viața e grea, nici țărână.

Vrea de luni de zile să înceapă măcar o scrisoare. Și se apucase de atâtea ori. Rândurile nu mai duceau nicăieri. Literele se sclerozaseră în aer. Îi venea să sufle peste ele. Dincotro, vestea s-a dus. Alte vremuri. Probabil scrie din memorie amintirea rândurilor incriminate de anchetatori.

Acum bătrâni și respectabili. Va fi voind să se autodenunțe. În singurătatea agoniei. Afară de oraș. Și poate încearcă să scrie învinuirile. Încăperea era prea întunecată. Nu, Horace. Nici. Hârtia se duce. Și de când poliția a închis cu lacăte palatul licitat, scrisul i se degradase.

6. 11. 82. D.

Pomelnicul se literaturizează. Mă gândesc serios la Horace, la romanul lui etajat – latina la subsol. Seara, am la ce renunța. El adnotase stoicisme, alterantichități. Ce nota, mai mult renota, transcria și mai contribuia indianizant la comentarii ale editorului colonial.

Era atras de cuvinte rare, ori necunoscute, greco-latine. Ori euphemeriste. Ianus și toți ceilalți. Concepte regândite pedant. Retoric în tăceri. Cu fiecare glosă își va fi imaginat vacuum-ul iscat în mințile unor auditori. Fie și tineri. Dacă nu bătrâni rivali, care-l ținuseră, însinguraseră pe loc.

Pastelurile acelor fețe de odinioară, abia întristându-l, când au rămas numai un suport de amintire și strigă durerea de a nu se aminti pe sine, de a se face amintire ca lumea. De a nu mai fi, de a se prilejui în ființa asta a lui Horace. Decăzut. Când gândul își amintește de prea de demult. Nu mai poate scanda. Memoria i s-a făcut amintire.

Dacă ar avea imaginație, n-ar mai exista nici zidurile. Nicio piedică. Nici conștiința amintirii. Ar via întru ea după voie. S-ar refugia în adăposturi nebănuite în sânul aglomerațiilor. Până-ar orbi ca Nazur, să iasă la cerșit pe corso. Să-l caute copii pe care nu i-a avut aevea și nicăieri.

Între tropice și în afara lor, stă în banca dintre ușă. E văzut și poate vedea. Pe tablă scrie – el a scris: cum îți vei așterne, așa vei dormi. Insomnie. Ce-o fi în aer? Ce crezi că discută, nici în limba oficială, nici în cea străină, cei doi defilând prin curte, eclipsați de paznicul improvizat din staff.

De dinaintea ușii, prefer pivnița statuilor, noaptea. Dar mai e până la noapte. Iar dimineața geografică e de trei-patru imperii – așternute, adormite. Încăperea ta, dacă o ai, persoana, câtă mai e, acolo, constrâns la domiciliu, guști exilul perfect. Cel mai depărtat și real. Că dacă te-ai duce și te-ai întoarce încă așternându-ți ori nu, ai adormi pe veci.

Părinții, și toată Gita, de după război, ferind iambii minții și troheii inimii, la pomeniri, nici tăcând până la capătul gândurilor și amintirilor, un cântec tot îi bate. O cenușă tot colorează vântul. Ca o recitare se aude în spărtura grevei universității schimbul de cuvinte din clase.

Vizita asta numai pentru Horace. Nu e vorba de nume, poate fi al vizitatorului, cu maniere maxime, de centru, nu numai politic, o filosofie pe loc, polizare și inspirație neîntrerupte o viață scurtă cândva. Mi-e drag și astfel. Nu-i cunosc. Am auzit, două mii. M-ar îndura și milui.

Nu știam că se mai poate, că nu mă va disprețui văzându-mă și arătându-mă speriat de orice vizită. De singura vizită, a lui. Clar că dacă s-ar fi călătorit din nou, de unde se călătorise anii trecuți mama lui până acolo, aici, ar fi fost același lucru.

Nu se pune problema să mai viziteze el, pe mine bună oară. Nici măcar să mă gândească un pic, cum ar fi vrut-o. Nu contează cât îi dă mâna. Cât îl duce mintea. Îl vizitez în timp ce-și ațintește ochii la o listă lungă unde sunt scris și eu.

Apoi se frământă la ultima scrisoare. Rămâne șezând, de la o zi la alta, fără cer, as ten (cuvânt indescifrabil) va întâmpla (ba da, asta se va întâmpla) dacă vom vorbi în latină (și totul era în paranteză).

Nevorbind nici singur, îl văd cum nu mai pot fi eu văzut. Dacă ar scrie – și scrie, despre vizita mea, ar începe cu părinții. În fapt, obsedat de metri, ar vrea să se îngroape în metri și n-are acces la ei (nici la ei). Se vede lipsit de cuvinte, uituc de expresii, nemulțumit de viață.

Cum ar fi vizita asta, și cât timp (probabil „timp”), Horace îi spune aproape în șoaptă. Mai e cineva cu el. Îi spune de afară. Mă prefac a nu-l auzi, concentrat să scriu despre vizita asta din afară. Ori citind lemnul gălbejit al mesei și al filtrelor de țigări.

Asta poate fi, la urma urmei nenorocirea (în text, scrie „dificultatea”). Niciun sânge nu (mai) curge din gâturile tăiate ale vacilor. Și zvârlite jignitor (în sensul de „profanator”, după cum „tăiate” înseamnă „retezate”) în templu.

De aici, Gita, în templul ei, azvârle mucurile dincolo, încoace. Tuturor părinților. În ușă, nici unul nu pare a fi akal (nu e nimeni). Fac la Hall un spectacol astă-seară și mâine-seară. Vor. Cinci akali, aparent. Zilele trecute, voiau la fel.

7. 11. 82. D.

Maimuțele, papagalii și poneii nefericiți cu frații spanioli. Autorul e englez. Au conspirat să omoare pe unul, apoi pe altul. Ori, dacă, văzândul pe unul omorându-l pe celălalt, au reînscenat crima împotriva celuilalt. Totuși, îl urâseră pe mort. Ura fusese reciprocă, completată acum de un joc al răzbunării.

Nana își amintește cum au sărit la ea maimuțele fără să le fi supărat vreodată, dimpotrivă. Un copil a auzit o melodie în casa unui compozitor sărac. Tocmai o compunea, la pian. Fredonată, apoi, în casaa altui compozitor, bogat. El își însoțea mătușa servantă pe la aceste case. A pus-o pe note, a plătit o bancnotă copilului.

A repetat domn-domn să-nălțăm cu profesoara de sanscrită. Pauză în stil popular. E scrisă frica jubilantă a sindicalității. Fili era sindaco. De sindicaliști și papaliatea lor. Pe o naivitate scadentă la bursa comparată a caricaturilor ce au dreptul anonimului anti. Jumătate, trei sferturi, pe pagini. Anonimul e nordic și insan.

Ceea ce nu chiar discutăm. Ne-am rărit. Nu mai apelăm la nimeni. Ba numai la voi. Nici. Văzând penisul botezat Drakula, până în Bharat, n-am mai face caz de epopeea lui Vlad. N-ar fi înțeleasă din moft imperialist niciodată. Ca toată povestea țigano-latină. În lume. O lume. Inexistentă.

O furcă de paie comunicate ca specie și ardere. Lași două lumânări de calitate să ardă până-și înroșesc mucurile. Stingi una și-i orientezi fitilul de fum spre flacăra rămasă. Până la o palmă depărtare, flacăra trimite o flăcăruie pe betelia de fum și reaprinde lumânarea stinsă. E o lege. În fine, încă una, la fel respinsă, pe pulverizare. Ne va sosi, sosește și altcineva.

Ca de la noi, nu pentru noi. Parcă pentru nimeni. Ce absurd să aștepți de la altcineva să te descopere până a te descoperi tu, ori nici (aparent) tu. Abia ce te-ai descoperit să-ți faci de lucru ascunzându-te. M-aș bărbieri ca pentru mort. La mort îți lași barbă. Tu însuți mort însă te bărbierești.

Prizonier în Africa, Horace a ales încă din tinerețe misteriosul, monotonul lagăr cu maimuțe împrejur, în stare liberă. S-a încetățenit a doua, a treia, a patra oară – de câte două ori, socotind și nașterea. Excluzând moartea, încă ambiguă ca plasament – visată la naștere. Pasibilă pe loc, la o aruncătură de băț.

În țărmul natal și-n cel ales, de când, prizonier, nu ezitase a veni aici. Ca destui într-o situație rară ca a lui. Unul dintre servanți, Bivran, pe vremea căsniciei… Ruptă curând când fiul său plecase în vest după studii, în nord după tată, târziu, pe operații, reînnădită, fac un cuplu de bătrâni moderni, muribunzi, euthanasici.

A prins la minte și acum ar fi cred că acest Bivran, peste ocean. Și vom mai auzi despre el. L-au înlocuit femei și fete. Prințesa murise, cu poze tinere și amurgii, spre mijlocul secolului. Aud mantra krim de ashtami în Chitra Ranjan park.

Nu ajunsesem la genealogiile din mijlocul părții a doua. Putea fi Bivran, în otava zilelor. Dhoti-urile sacerdoților orientali. Litera literei. Starea de literatură. Noroi ori nu. Scalpul. Memorii clarificate de intelect. Libere. În stil abil.

Horace ar fi încercat și el – se gândise – așa ceva mai demult. Probabil tot în timpul căsniciei. Se purta absurdul în familia lor și a altor câțiva. Dar el a divorțat. Și acum, dacă și-ar spune pe nume, s-ar numi Bivran. Datorită formulării mele neclare despre fostul servant al său. Neclare tocmai din graba de a adeveri cultul prințesei. Mai ales în noul prizonierat, după moartea tatălui și apoi a prințesei înseși.

Literele și-au ispășit ortodoxia. Nu se mai ceartă nici cu Horace. De zâmbit n-a fost văzut, am mai spus-o. Cred că ne întâlnim fiecare în gând. Decorația moștenită de el o primise prințesa de la o rani. Krim, în gând – te oprește să faci o biografie. Să repeți o conversație, alta. Bivran gătește carne vegetală și ascultă pe Lata. Apoi își spală cămășile. Horace ține la o anumită eleganță.

8. 11. 82. D

Tubul traversa, pe dedesubt șoseaua. În timpul ploilor apa se scurgea dând mai mult pe deasupra. Era strâmt, încăpeam tot în el, când și mâinile îmi încăpeau în mai toate scorburile. Serile eram speriat că în tub e o gadină.

Când crescusem cât să nu mai încap decât cu mare efort în tub, îl străbăteam infanterist de la răsărit la apus, în sensul revărsărilor tulburi de humă, depuse mai mult spre ieșirea dinspre apus. Nu mai puteam înainta. Nu știam să mă retrag cu picioarele în față. Împingeam cu mâinile cimentul humos, rece, lins, lis.

Pe cine voi fi înlocuit? continuat, eu la naștere. Eu să fi fost și nu mai era gadina. Sunt ani. Eu earm, din câte îmi amintesc, tot aici, unde, în canal doarme de la naștere, adică după ce a rămas fără cei șase frați, Frumosul.

Cu fața încruntată și ochii plângăcioși, oricât ar da din coadă, tocmai a crescut, tropical de repede. Își doboară pe mamă-sa Peticila de față cu cavalerul bălțat, tată-său, ce nu se opune. Jocul s-a schimbat aproape sexual azi-mâine.

Nu mai încape nici el acolo. Se întinde prin garduri vii, prin casă, iar în canal e o gadină. Știu că nu e. E trecut de miezul nopții. La mine a rămas lumina aprinsă. O văd ultima oară, cu fața spre apus, aplecându-mă să intru în canal.

La ce mi s-o fi părut altădată atât de lung, mă strâng și mă sug, mă deșir să încap. După cap, umerii, mâinile. Desfac pumnii, împung cu picioarele. Am închis câinele în casă, n-am încuiat însă ușa. Să nu ne batem, nu pentru al cui e canalul, dar care cine e. Nu mai pot fi tras de picioare. Mâinile nu le mai duc peste cap. Trece pe deasupra o mașină. Frumosul îmi linge tălpile.

9. 11. 82. D.

Nu pot să dorm cu gândul metrilor dizolvați unul în altul. Neauziți sanscrit, nescandați latin. Apoi, insectele, singură mișcare exterioară. Numele nu e sufocare, nici strânsoare, nici mormânt. Soluție nu e. Nu ai cum. Să mori de cinste în următorul, așteptatul război. Plănuisem o corespondență ca adviser de pace.

Cu teoriile păcii, nu mi-au educat respirația, s-o pot pierde fără zbucium. Mintea s-a speriat și și ea. Te-a îmins cineva în canal. Ai intrat singur. Întâi copil. Poate dinainte. Tubular e trupul mamei, pe dinăuntru, al tatei fcundând-o, al modei artificialității genetice.

Uitarea de a intra, ca și neputința de acum de a mai ieși din tub, parcă ar mântui frica repetării acestor călătorii. Câinele se sperie ca de alt câine, când se vede în oglindă. Dacă-l iau în brațe, s-o simți singur din patru, trei, doi, va înghiți vre-o bucată de carne, vreo ureche.

10.11. 82. D.

Să zicem că n-ai ales să intri în tub, în tamas. Nici nu te-ai obsedat ca de un tapas. A fi fiind acolo, și nu un vipra gâlgâind de mahanamni. E strivit și glasul cu indryia. Poate fantezia altcuiva te-a împins, cu destin. Într-așa, nu poți să ieși.

Nu te afli niciodată altfel. Tot în tub – nenăscut, nemurit. Nirveda (în cazul incapacității altei șanse.). Se răresc conversațiile de alaltăieri seară. Am certat o literă, împreună cu un copil. Tipograful se teme că, manuscrisul fiind în altă limbă, cine știe dacă nu cuprinde ceva revoluționar.

Mi-e și cititul prea crezută viață. Tubul însuși mi s-o fi reactualizat cu Pim-Beckett. Oportunicmul lui Horace e gata să dea forul pe tub. Rubicondul Horace lipsind de acasă, ne înfăinăm, unul după altul. H ești N. Ne trebuie un N. Prinsesem un H. Cearta s-o ducă reprezentantul lui N și al meu.

Întâlnindu-l împreună cu fiu-său, mărturiseam ipocrit că nici G.B. Road-ul nu mă atrage cât manuscrisul-scrisoare. A, tu, nu el – am schimbat vorba, stingherit. Noaptea provocându-mă până la Dumnezeu, în sufocări visate. Cât să mă bucur acolo, în singurătatea etanșă a tubului. Palorile cerului să nu-mi mai cășune icter.

11. 11. 82. Delhi

De vreo două intersecții, un biciclist între două vârste merge în spatele nostru, ferindu-se doar de coada elefantului, care se mișcă mai mult ca trompa. N-are pe nimeni în față atât de aproape.

Horace se uită cum îi ard elefantului câte-o bâtă în greabăn – cum cârmește ochii și trompa, răspuns că a înțeles că l-am pocnit cu toată puterea – și la frate-meu, adormit în același pat, de unde conduc, până-l trezesc să mă schimbe.

Văd peste autobuze. Pe aici nu circulă din cele cu etaj. Știu că biciclistul poartă o cămașă albă. Nici elefantul meu nu e negru-negru, are culoarea lui. Cămașa mea a fost albă. Îmi simt părul zbârlit – al meu.

Horace a rămas către Khalsa. Am ajuns în Camp. Nu-mi mai vede cămașa, nici pe-a biciclistului. S-au interpus atâția bicicliști și cămăși. Dar pe lângă el, în blugi, trei devi iuți calcă doi pași într-unul.

Știu că nimeni nu atinge viteza elefantului meu. Am rămas cu bâta în aer. N-are decât să se supere elefantul, să-și agite trompa, și apoi s-o ridice să-mi smulgă bățul, să se bată singur, sunând clopotul din partea stângă, pe burtă. Noi umblăm, templu în persoană.

Interesul meu e să-și încetinească pasul în trei, să se oprească din când în când biciclistul, să ne ajungă cele trei colegiene, chiar să treacă pe lângă noi, dacă nu se opresc să-și cumpere lumini și bombe de Diwali. Apoi să-i încing pe gât datoriile elefantului meu, să-și reintre în ritm, să-le depășim, să-le aștept iar cu clopotul sunând, până s-o trezi frate-meu să mă schimbe.

16. 11. 82. D.

Cum se va fi dormind, pe timp de război, noaptea de Diwali? Bubuind bombele dușmanilor nevăzuți, lăuntrici, nu știu dacă dă o idee. După ore de fulger al lumânărilor, trăznetul se prelungește strivind orice ecou, altul decât altă bombă. Elefanții Keralei și tone de exploziv vor încheia Asiada.

17. 11. 82. D.

Cel puțin jumătate din jurnalul meu e nepublicabil. Pentru ce se spune în el, pentru cine (nu) sunt eu, pentru aparentul narcisism. A fi fost în India nu ca ins, dar a fi fost India în mine. Proiecte și scrieri separate, întrerupând drama, îmi sugerează discontinuitatea.