Cuvânt și iubire

31 mai 1982 Delhi.

Azi, o junincă zăcea moartă de căldură pe strada tipografiei. Le voi lipsi vreodată localnicilor, îmi pare. Și ei mie. Nu numai grasa. Morarii, narghiliștii, negustorii, industriașii, uscătoarele de bălegar, vacile, băieții mulgându-le, brhamachari-ul dormind cu ele.

Nu numai lumea vie și spațiul. Vremea gulmoharilor în floare de incendiu. Pălind apoi cu galbenul și verdele. Dar însăși viața, undele vieții mele, nelămurite și înflăcărate, poate zadarnic, poate întru o continuitate nu numai de sine.

14 iunie 1982. Delhi.

Alaltăieri, începută upanișada pentru Ganesh, coronă de corone, 14 x 14 x 14 (o sută nouăzeci și șase de sonete). Ieri, ziua de naștere a Nanei. După ce plecaseră invitații, ne-am amintit cele opt aniversări ale ei dinainte.

Prima, în Ferentari ne-a tras Felicia în piept cu turta. I-am rupt fetei pe creștet un blat de tort. Ea a ales o oglindă, o agendă și banii. A doua și a treia și a patra aniversare, în Berceni. A cincea, în Dharamsala, Himalaia. A șasea în Berceni, a șaptea în Berceni, a opta și a noua în Delhi. A zecea? Botezul ne rămâne cel mai de neuitat.

Temele politice sunt aceleași cu anii, fie și schimbând actorii. Există o scârbă de strugurii acri ai politicii. Coptura a țâșnit din călcâi pe perete. Holika necolorată, rece. Mergem până la urmă toți la Constitution Club, pentru Titulescu. L-am invitat și pe Maurya, care era cu Vibha. Plouă iar.

15. 06. 82. D.

Grădini suspendate în pustiul steagurilor. Se pare că a început focul în Falkland. Cultul focului? Sărăcia vieții, inexplicabilă fără bogăția în reîncarnări a morții? Dar Bebe e rău cu doctorii și mai răi. Ei nu ne citesc compozițiile, nici nu se uită la sweet cigarettes ale noastre. N-ar scoate limba săsească jidocească rumânească.

„Arată-mi mâinile”. Stau prost. Cine stă bine? Despre cine vorbești? Voiai să spun în stradă? Caută sacoșa cu Ganesh. „Arată mâinile amândouă odată”. Tușește. Ventilator. Lăsatele. Cele mai grele. Ce credea ea Marioara?

Șah pe balcon. Cafeaua săsoaică. Bismarkerii. Dâmbovițenii. „Dă-ți chiloții jos”. „Ce vrei să vezi?” Pui piesele? Le pun, ce să fac. S-a mai întărit ăsta. „Curvele, ce fac curvili?” Ventilator. Ah, mai sunt două. Hai, mă, vii, că mi-e urât singură. Pune piesele. Mi-e urât. Nu ți-e. Ba da. De ce? Să le pui.

1 iulie 1982 D.

Tradus „Draculienii” de Zama. Pentru copii, merge. Dear Zama, te-am tradus direct la mașină, așa că plătește un pic mai bine gagica de-l va redactilografia să colaboreze în limba ei. Eu tocmai aveam mașina de înapoiat, când am primit synposisul tău, am lucrat sub stress. Mai și bătusem un întreg roman în românește, așa că vezi că am pus chiar și son pentru sun și sun pentru son.

Acuma să vezi că ne-a ajuns pe noi rahatul – ne înhămăm la el pe rând. Nu e nimic nou, doar că ne-a zborșit căldura dementă din iunie. Și toată atmosfera asta de exil, mai împuțit ca al tău. Căci ne fut și românii și indienii cu pula îndoită. Numai de America n-am mai avea chef. Să înghițim ce înghiți tu. Am completat o aplicație pentru Australia. Ne trage ața și spre Bulă – de ce ne-ar strânge alții de coaie, mai ales ale fetelor?

Îți urăm noroc cu synopsisul ăsta la concurență cu mihnii noștri dracologi. Scenele sunt plastice, epicul curge băsmuit. Totuși, istoria e periculoasă. Patric (scris dinadins cu c) te conține și pe tine și pe mine. Eu am copilărit într-un atelier – Her Herman nu e numai Melville, dar și d-l Dulea, meșterul nenorociților de unici. N-ai observat, în synposis că te numesc?

Îți spuneam că mi-am dactilografiat un roman, Upasonhind. E un sonet-roman (paisprezece sonete de sonete), în două upanișade. Prima, de nouă sonete de sonete – „Ganesh” (dumnezeul elefant) -, a doua, de cinci sonete de sonete, „Departe”. Eres, Parinior, Upasonhind, într-o trilogie-roman.

Parasnis vrea să scriem o carte împreună. I-am cerut teza. A zis: despre teatru. Am și eu „Sculptorul și actorul”. Ar fi cazul să isprăvesc ideea indo-latinității în poezie, o ediție cu contribuții proprie ale amândorura. După Divyagraha, o coborâre în modernitate și mai în generație. Dacă m-aș ține numai de proiecte profunde, cu bătaie lungă…?

2 iulie 1982 D.

Anomie, acedie, acrilie. Se adună iar combinațiile de iluzii. Antiprofesionismul totalitarismului, totalitarismul preofesioniștilor. Imposibila însingurare de monstru regenerează. Se ocupă clasicii de prostie ca de dumnezeire?

3 iulie 1982 Delhi

Panciu? N-auzisem. Vin mult n-ar fi destins atâta, nu pe mine. Încă o dată, amuzat de teroare. Va să zică așa, adică tu. N-am mai comentat. Ejaculația se produsese. Alături. Oricum. De acum, se prescrie probabil în meserie. Era rândul frigidității mele să se mai lase, de spaimă. Ori de amuzament. Căci nu m-a atacat și nu m-a racolat, vai, nimeni. Cât să coborâm. Să fim serioși. E dreptul meu să-mi fie frică în halul în care sunt tratat de ambele părți.

Mă găsise în bibliotecă, după o destul de lungă așteptare acasă, cu cafea. Adusesem un pachet de la o prietenă a lui Nansi și până la urmă acceptase să trimită altul în schimb, „ca între oameni”. O mai lolăia să scrie și un mesaj, ceea ce prelungea intimația ca și codificată.

Am convenit să facem expoziție, donație și film în dept., în jur de 15 august. În cutie, văzusem o scrisoare de la Alexe. Am lăsat-o. Am luat-o mai apoi. Pe invers, ăsta vrea să eroifice munca noastră în India. De-ar mai avea pe cine. Șantajul e al vieții. Vrem să obținem bani de drum? Așa, așa. Și știusem că nu. Și nu, și nu o să rămână, dar astea sunt metodele. Să fi fost indiferent de necolaborare?

Știusem că n-a venit din întâmplare la adresa noastră. Mă căutase, după G. și V., numai el în bibliotecă. Rară, dacă nu unică ocazie de a intra acolo. Revenisem. Cum de a acceptat să plece cum venise?

Aflu că trecuse o jumătate de oră până, nerăbdător, plecase la bibliotecă. A vrut să prindă și papagalul. L-a mușcat. Nansi i-a dat Dettol. Nana era jos. Sunt gelos. Toată pănciuiala și nu voi ști niciodată ce vor ăștia. Cât sunt, în fond, cât pot fi de represivi și de ce? Dar uite-mă gelos. Mi-l amintesc cu J., cu N. Își face meseria cu plăcere – și cu femeile.

Dar gelozia e mai bună ca groaza de Panciu. Diferența de limbaj nu mai contează aici. Sunt gelos. Măcar că pot ieși vorbe, gânduri ale mele. Mă și întorc într-o singurătate inexpugnabilă. Asediați, de cine, toată viața? Nu există dialog. Atunci? Gelozie. Abelard la început de index.

Se află răpitori. Autorăpitori. Cu împuținarea de-răpiților. Pound nu-l menționează pe Baudelaire. Să fi gândit atât de dantesc? Latinii, cu puțin Horatius. Dilema obligației de a tăcea și, netăcând, să te vezi de-adevărat represat de vizitatorul obsedat sexual.

Duminică 4 iulie 1982 D.

Cădere, amândoi. Nana, liberă. Migrenă, după palmistry. Mai apoi, Nansi, revelator, vrând și ea la editură. Reenergizare. Lecturi din absurd și vital. Vizită Lila. Trecerea duminicii, tot mai problematică. Nu ne-am revenit din surpriza atacului de ieri cu scopul de a răspunde dacă am fost atacat. Memoria critică a cunoștințelor și mofturile lor.

Mâine, voi aranja cărți, vom mai citi. Vom traduce un pic? Dalai Lama, în patrie. Columbia cu bine. Fiecare zi se însumează unui nonsens. Din care, făcând parte, lumea va lua aminte, chiar dacă nu în cântece de lume.

Cabaretismul antipropagandei. Ciceronism. Contra, la fel. Oglinzi urinate de ambele părți. Oglinzi ne vedem și noi aici, și ne urinăm, când discret, când delirant. Și mai ruinantă nădușeala cauzată de crima tropicală strangulându-ne.

5 iulie 82

Mitică D-zeu venise la o conferință religioasă. Așteptam un swami care întârzia. Am ieșit cu Nansi, drum lung. Făcusem de o riksha-camion. Am fost opriți de o barieră. M. D. ședea în lotus, în țărână, îmbrăcat într-o courta paijama albă. Într-un timp, se retrăgea în porumb. Reapărând, îi vorbisem protocolar – de aici coșmarul – despre relația mea cu F. Z.

„Știu, răspunsese, dar d-ta ai un dicteu automat”. „E al meu… e rău?” Niciun răspuns. Argumentam, în minte, că, în afară, nu sunt ca toată lumea. Am schimbat vorba. N-am mai ajuns să-l întreb ce șanse am să-mi recapăt job-ul. Cele 42 de grade mă alergisaseră la roșu. Morți în Chandigarh.

Madame A. M., ieri în I.E. Sentimentalism pe 100 de copii polonezi refugiați în 40 în India. Această ziaristă își minimalizează țara prin propriile complexe individualiste și socialismele de călătorie. Ar fi aberant s-o întâlnesc, mai ceva decât pe M. C., paradoxala noastră mașteră maghiarizată.

Citim WATT de Beckett. 1945. Ne muiem zbuciumul. Papagalul și privighetorile de zi comunică. Trăim când ca Watt, când ca Mallory. Să fi dat Irlanda cei mai mari scriitori? Dar zbuciumul ne e neirlandez. Insula noastră, cu moruni. Nansi s-a dus să cumpere pâine. Un claxon. De ce să nu ne înecăm?

6. 7. 82 D.

S-au revoltat studenții, tot încălziți. Revolta indiană: temperament și climă. Ieri, ziarele au povestit vizita d-nei P.M. Indira Gandhi la d-na Sen – să-i fi împlinit 93? Noi i-am fost musafiri la ceai anul trecut știind-o de 92.

10. 07. 82 Delhi

Dr. Karan Singh, M. P. (Lok Sabha) îmi mulțumește , în câteva rânduri, pentru „second book”. Matematicianul cu opera furată a ajuns în casa de nebuni. Jim la Rusalim. Dostoievski cu Beckett, Margaret cu Elisabeth. Pocha e spălatul pe jos al cimentului tropical. Orientalismul rimează cu toamna. Shiva și Ganesh ne-au bucurat de mai multe ori ca alții. Pe nebăgate de seamă.

11. 07. 82. D.

În ziare, Ms. Jenny: 5000, pentru o fată, vârsta micșorată (30), nepublicitarea pe motive de acoperire înaltă ne-o fac suspectă de a fi cea pe care am cunoscut-o de la diplomații români, ca rusoaică-româncă-indiancă, cu afaceri în Germania. Câte Ms. Jenny să fie în India? Neliniștită curiozitate.

Ce-ar fi Rigveda fără vaci? Copii puțini în sanscrită. Divinizate sunt vârstele mici ale animalelor sacrosancte ori jertfite. Puja copiilor. Șiruri de puieți de eucalipt. Bananierii mereu fragezi. Pipalii venerabili. Cui se vor fi comunicând primordial copacii. Străină ființă și omul pe pământ, străin și față de sine.

Vorbă. Papagalul ronțăie din plastic. Cele patru privighetori au zburat prin casă, întorcându-se singure în colivie. Nansi face clătite. Avem o litră de whiskey punjabi. Miezul nopții ne fericește claustrarea. Viață trimisă, primită prin scrisori. Rutină parapsihologică și grafomană. De unde începe Dumnezeu?

Numai ce cunoști și nu cunoști ce-ai vrea să cunoști. Și-ai cunoscut în fugă, ori te-ai retras, cu noroc, din dârdoră. Modelele, belele. Alternativa? Ce-o fi o fi împotrivă. Foamea modelează hrana. Familia, o yoga. Meditație. Numai călătorii între noi.

12. 07. 82. D.

Vecinul nostru de jos, campion al spațialității agresive: „one of the Capital’s most tenacious believers in UFOs is Mr. Sudesh Kumar Trikha of Delhi University’s department of physics and astrophysics”… „He blamed a UFO for causing the tornado that ripped through the main campus on March 17, 1980. Thirty-two people were killed in that ‘celestial’ visitor, if that was what it was. Mr. T. however, sticks to his guns. He says he scanned immediately after the tornado and found a radioactive level higher than normal”.

N-a zis niciun cuvânt când i-am spus, în curtea universității, de articol. În dept., ziare. O scrisoare de la Nissim Ezechiel, din Bombay – traducerile n-ar face sens. În „S”, pe p. 1 și 3, teatrul de păpuși Baldev, în rolul lui Vasilache, N. C. Antiprop. face din credincioși un popor al lui Ilie. Sfârșeală generală. Centru M.E., parcă la N.Y. Lectorat probabil în Waseda, la Tokyo. Anapurna ne dă de mâncare.

13. 07. 82 D.

Nana. E mai bine când începe școala, ai mai puțin homework, așa că-l pot termina mai repede, mai ales vineri. Pe mine mă mănâncă mâinile. India e țară de băieți. România, de fete. Sunt multe țări numai de fete, de ex. Asia, Polonia, cred, Japonia. Italia – băieți. În toată lumea sunt țări numai de femei, pot fi? Și fetițele pot să fie băieți

Nume. E un oraș. Îi încercăm numele. Îl tot completăm cu priviri oarbe, urcați pe terasă în apus, spre norii apropiatului muson. Principiul e nu de a ieși în oraș, poate spre sine. A-i completa numele fie și schimbându-l. N-avem nevoie de noi, alții să aibă nevoie de noi.

Rosa. Îi trimisesem vorbă, cu un pliant. Am primit, peste un an, recomandata Rosei. Unde ne-om fi confesând noi, se confesează și alții. Ne-om fi dărâmând noi, ne dărâmă și alții. Ne-om fi uitând noi, ne uită și alții. Nu ne înțeleg și alții, înțelege-i-vom noi? Lista de avataruri n-a mai fost expediată.

Păsări. Înaintea musonului, încă își fac în casă cuiburi, să clocească. Instinctele lor pierdute nu ne educă spre recâștigarea alor noastre. Cioara neagră sunt eu. Penele de vultur, pe podea. Papagalul fluieră ce-a auzit. Unde ne e canarul? Cocoși, pitici, iepuri, câini, pisici, mai demult, vaci și cai, porci și oi. Amintiri de gheare pe antene legănate.

14. 07. 82 D.

Beckett? El e… Mlaștina încă străvezie a văzduhului, la început de muson, asigură că nici amurgul nu va lumina. Între Bandusia și Helespont mă apărasem de Ovidiu cu sonete și Rithusamhara de Kalidasa. Oranj în minte. Stâlp Buddha. Stâlp Vishnu. Stâlp Lume. Nadirul n-are corespondent.

Toată ziua n-a fost soare. Amurgul e cu el. Ciorile, șchioapele omletei. Pisicile se învrednicesc să mănânce mâncarea câinilor. Ne digerăm unii pe alții întru muson. O iau picioarele la fugă, le luăm la spinare. Ne va ferici eczema cerului pe față. Ochi, piedică altui ochi. Elefanți și sori, jumătăți.

15. 07. 82.

Vorbind, cu Nana, limbi gen Watt. Joyce, îndeosebi partea a treia, parcă omițând considerațiile de ordin estetic de aici, mistic în Molloy et comp. Timpul ne-a invadat în chip de smârc luminat. Contururile se amestecă. Din păsări, se lansează ciorile. Dintre ambulanți, cei înceți. Comunicația se desemnifică. Să nu ai încotro, ce fericire.

16. 07. 82. D.

Yashpal Kapoor îmi scrie că vor fi recenzate cărțile mele în „National Herald”. Kushwant Singh, de la Hindustan Times, și-a uitat promisiunea. Vinod mi-a luat interviu și press-release pentru America. Keshav Malik va face loc, mai devreme sau mai târziu în Indian Literature, la „recenzii”. La fel, Book Reviews. Sigur, Alexe, la el, în Detroit, și poate și la alții. Ashok, renegatul, că, de la UNI, redactorul de știri va scrie. N-a fost chiar degeaba publicarea.

Trei pentru de la diplomă vor apărea la test. Presa lui Giani. Popularitatea personală s-ar putea să nu-mi scadă, totuși, oricâtă organizare adversă e în curs. Nostalgia lui Watt. Nana a rupt un buchet de crini-păianjen pentru maică-sa. De dimineață, grădinarul lui Gupta, cățărat într-un copac, rupsese și el flori tot albe. Gulmoharii au mai sângerat. E vremea verdelui întunecos cu norii.

În prima zi, studențimea, perechi și pâlcuri. Bătăi în joacă, mâine serios? Motilal m-ar tipări, totuși: de ce mă feresc de casele mari, de Paris? De ce-mi iese din părere înainte de a-mi intra America? Sunt altele tărâmurile iluziei – mă voi fi aflând măcar în ele?

A. K. Warder, revelator pali? Oamenii buni se văd de departe, ca Himalaia. De ce Buddha, în vizită la Brahma? Călugărițele și călugării pasiunilor comune și comun părăsite. Itihas-izarea formalului ca o conștiință a lui? Aceiași nori vizibili întru imaginarii elefanți ți trecuții lotuși?

21. 07. 82. D.

În bibliotecă, fără ventilație. Romanța sanscrită, în adâncire – Bana, Subandhu. Mult Kalidasa, încă (fals tradus?) În dept., babilonie cu accent scit. În universitățile indiene, se mai vorbește încă de tulburările cauzate cu 20 de ani în urmă de americani angajați în universități, și se face paralelă cu activitatea rușilor în prezent.

Rusa se predă în toate statele Indiei, cu profesori din Uniunea Sovietică. La Trivandrum, Ujjain, Meerut, Aurangabad, Indore etc., și 5-10 în capitală. Cadrele didactice indiene au protestat împotriva prezenței lor atât de intense, pe motiv că nu mai pot ele fi angajate. Româna se discută ca limbă balcanică. Consulul cultural sovietic și-a exprimat deschis indispoziția că se predă și româna.

Proteste de clarificare imposibilă. Fungusul lui Joyce. Infernul indirect. Seriozitatea amintirii. Kuskum vine cu bicicleta. Nu-i mai place să fiarbă laptele, dar azi a venit la timp. Din contre-jour, femeie cu zece copii. Ne contagiază musonul?

Romanțe în vast cimitir, la concurență cu istorii tăiate academic – ficțiune de sămânță – în tomuri interpretative. Prea-vechiul și prea-noul în kitsch-uri editoriale enorme. Unde e katha, unde satya? Numai Shiva? Katha el s-o inspire? Am citit ieri mai mult și mai puțin decât un exil?

Abandon epic, anti-katha? Asta să fie? Apo-katha? Apucata, zice Nansi. Nu există acces la adevăr, nici la povestea lui. Păcat că nu am o mașină de scris. Mi s-a luat de caiete. A nu picta, a nu cânta, a nu vorbi decât în dodii. Atunci? De ce nu m-aș sinucide?

Un scenariu Vetala, o transcriere după Subandhu. E noapte. Povestește vampirul. Poetica Apucatei se va înfiripa din noaptea vampirului, singura altă ființă mântuitoare. Alte personaje? Întâmplări, întâlniri, despărțiri. Misterul? Out. Liber de personaje și mister, de eu și fantezie. Construcție? Neconstructivă: în jos. N-au decât să-și creeze ele companie. Tangent la o lume destul de reală, de consemnată, măcar și India. Un irlandez pe nume Jack alt irlandez o irlandeză –

lumina stinsă pe terasă mă uit sub ploaie la oranj prin nimul negru ochi oranj de s-ar uita la fel terasei și Apucata speriată s-ar irlandez uita și ea și ce din text ne punea jos pe ne citite coborâm ea mă întreabă dacă văd pe scară să cobor

Tot întuneric pe balcon,

la lumânare lapte dinner e rândul ei să ne prepare când izbucnește și lumina în case pe alee sărim de bucurie ascultăm în timp ce ne-alăptăm at least Lili și Aba mai devreme venise Yogi mai târziu când fierb să bem și apa pe scula de la nemți a Liliei Kuljit și Sani și-ncă unu să mă îmbrac îmi pun în neorânduială pălăria număr sardari ofer țigări și un glosar iar fierb apoi aud în dormitor newestern saranghi mi-e-n gând siesta literară ce nu-mi mai pare adevăr găsesc și hrana lângă climă povestea cu noroc de cântec așa-mi opresc din agonie cu prenotare timp prea scurt pentru povestea transpoveste pârâul rece curge altfel fără pescar și pescăriții îi voi închipui puțin nu-mi vine mai bine din balada lui a fi să las ce e o amintire post-mortem sau așa ceva cu vămi fie rearanjate în ritm idilic apoi multijalnic apoi epistolar memoriu pe urmă speculații de bun simț întru politică dar mai ales cum cumpăr tot c-o rupie pachetul de țigări de la un ciung cu zece paise mai scump de la băcan cu douăzeci de la copii dar asta va părea culoare dacă nu se va întări în ce-a trecut ce vine și se duce fără a mă spăla cu totul de poveste cum c-am trăit nu numai viață nu numai fete în Miranda musonul nu am simbolizat nici text o katha mereu de laudă cu Apucata îmi pare rău și nu de cine aud sirena sper cu ploaia se înfrățiră pompierii aud și clopote sirena câștigă și-i departe tot în ureche și departe începe flautul cu ceartă noaptea asta cu te rog frumos pe ton dojenitor isteric contra flaut flautul de-l auzim când adormim la radio nu numai tot sufletul ce-adoarme fierbe apa gentlemen încerc morala de ce-am scris când voi fi scris ce-am scris ce-oi scrie testamentul o mie unu am câteva sute într-adevăr și-l înmulțesc sfânt ajutat de cine mi-i dogmă nici doar dificultate spre a nu-i zice zero de-o viață-al vieții fumul pe care apa îl împinge când gâlgâie pe cât în jos și împrejur doar ploile musonului mi-l țin

Puc o iubește pe Puca de când erau copii. Puca pe Puc nu-l iubește nici în ziua de azi. Această introducere ne scutește de multe dialoguri, ritmuri, dureri – intrăm într-un subiect intermediar. Atât mai lipsea să-l fi iubit și Puca pe Puc. Subiectul ne depășea.

Iar dacă vreți să știți de unde știu că Puca nu-l iubește pe Puc, v-aș putea spune că eu sunt Puca. Iar dacă v-ar interesa cum de am aflat că Puc mă iubește, v-aș putea mărturisi, la sfârșit, că eu sunt Puc. Cineva trebuie să fiu din cei doi care se iubesc și nu se iubesc.

Nu vreau să vorbesc de ură, dar Puc o omoară pe Puca la naștere și rămâne orfan. Drept care , uneori, ba chiar toată viața, o iubește. Pe scurt, Puc o iubește pe Puca de când ea, dându-i naștere, a murit. Ori l-a omorât înainte de a se naște el. L-a tras înapoi și s-a născut ea.

Dar, ca doi gemeni, nu s-au putut despărți cu adevărat. S-au tras etern unul pe altul înapoi, până spre bătrânețe, când își sporiseră neamul la răboj. Pe răboj, ca pe o palmă fără linia vieții, roșul se intensifică. Li se amestecă și li se încheagă sângele în cap.

Suntem în preajma festivalului suprem, pe care-l vom omite din secularism. Vom reține altfel de caractere, pe invers. În loc de renaștere, o pre-naștere ceva. Se cheamă că am uitat părinții dintâi. De katha-Apucata nu ne interesează. Parcă ar fi alta, mai bătrână decât e, mai moartă decât alte moarte: s-a întâmplat în același timp cu nașterea lui Puc ori Puca. Și nu mai putea naște la vârsta ei.

22. 07. 82

Vedeți mătasea fumuriedezgolind un gât transmigrat în piept și înapoi după cum Apucata, în ușă, își mișcă mâna cu mătasea în degete, printre cele patru cozi, trei la câte trei grupuri de limbi, a patra la plata taxelor. Discuția are loc. S-a încheiat. Mătasea se depărtează. În ușa a cincea. Vin alte uși de încăperi goale în care ne vedem un timp de întrebări și răspunsuri. Afară toarnă.

Avansații definitiv schimbă saluturi bine regizate, și totuși sincere, de temperament și bune amintiri. Asta să se tot tragă, de ani de zile, de la exceptarea celibatarilor, necăsătoriților într-o băltoacă pură, de perechi de neîmplinit, prea sunt mai mulți băieți, și cuplurile de homosexuali au scăzut, aparent, de câteva termene, cu îmbătrânirea maeștrilor.

De aceea, Apucata aduce o vedere de mitologie pe viu. Cu ea, în climax, atrăgând, în maniere, o renaștere de bun gust. Dincolo de toate ambiguitățile și inscrupolozitatea seducției. Împotriva, dacă nu a oricui și a cui trebuie, măcar și în sine. Pe ploaie. Între a te întâlni nu să dai și să iei, acolo în ușă.

Dezumbrit, când o întindere a unui punct fix, în spate, sub omoplatul stâng, mărturisit întâi șefului, atât de popular, ca un maharaja, printre toți, schimbă soarta ușilor. Ca de ploaie, cozile se unesc a doua oară și tineretul, în grabă, masează cu degetele punctul fix al Apucatei. Uneori împingându-se nerăbdători între ei, să ajungă mai repede.

Alții dând semne de plictis, dar neîndrăznind să se retragă. Fetele reclamând și ele câte-o întindere, în diferite puncte. Vorbim de punctul polonez în franțuzește, dar înțelegem cu greu de ce, căzute pe ciment, trupurile palide ale unor înaintașe s-au acoperit de cămăși, pantaloni, turbane, spre a-și limpezi drumul. Curând, în perfectă ordine, indecși și polici masând punctul de pe spinarea Apucatei. Care, într-o zi două, va reveni la mătasea de peste gât-piept, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. O cunoaștem.

Poate să-și mute și punctul fix, dedublându-l întru doi fluturi ieșind din nimfă, împerechindu-se și murind în mătasea ei, altfel, vesperală, cum s-a văzut. Cu tot flamenco și bharatnatyam, Puca nu se bucurase de niciun petic din sariul Apucatei. Că te miri cum se mai știa, mutându-se de la o coadă la alta.

În căutarea ei, spre a masa punctul fix al Apucatei, împreună. Lasă evidența contagioasă ca așteptarea optimistă a unui poștaș de către sine însuși. După ce totul se va fi terminat, anunțat, ștampilat. Intimat, tenorat, achitat.

Șase frânghii se desfac într-un con cu gura în jos, de o parte. Alt con, în față, purtat pe umăr de bâta care unește vârfurile conurilor. Cam la punctul unde se sprijină lemnul pe umăr, se poate imagina punctul fix al Apucatei.

Puc încă o iubește pe Puca. Știe că nu e voie. Că el nu e frumos. Că ea n-are zestre. Că părinții lor nu s-au cunoscut, acolo, în pântec. Fie, a ieșit, dragă, soarele. Ne aflăm la începutul cultului gol, mai gol. Umiditate-aer, primordialitate-spate, împletitură-țesut, punct fix. Apucata are migrenă. Migrenă-rut. Care s-au perindat pe la ghișeu. Vai, și Puc. Dar era, voia să fie, cu Puca. Reporturi contradictorii. Politizare. Seceriș. Fertilitate de aur, parcă. Stanțe. Imperiu-coadă. Desperechere.

Între corpul Apucatei și corpul Apucatei, între mătase și punctul fix, pe cablul electric, ia uită-te, ce pasăre verde, uite, uite. Roz prin verde, fluturi albi, verzi în urmă, nedevorați, ar fi prea mulți. Muște – nădușeală – din ușă – nu vii înăuntru – ce cald e – ah, ce cald e – nu pot să mișc mâna ailaltă

… și a luat apa musonului pe o floare, profitând că șeful se retrăsese la toaletă, unde avea simultan reprezentarea ziaristică – antireligioasă – antitoți – a magnificenței extratușate, exprovinciale – dacă e cazul cu întoarcerea la natură prin nord, nu prin dreptul ușii ascunse – un principiu – un zmeu – zmeul zmeilor cu-a lui, nu cu Apucata, ea tocmai și-a unduit mătasea, întrebând, să se afle în treabă, doar numai chestiile astea nu mai sunt pe viață și pe moarte.

E drept, anumite gemete neatribuibile, dinspre Himalaia, se servesc în scris – inland – a zăcea pe sub stinghii – situația hormonilor nu e aceeași de la expediere, iar destinația întârzie să devină conștientă pentru timp mai îndelung decât îi trebuie misionarului – atins cu piciorul pe picior – spre a categorisi – dar parcă scrii – n-am deschis, că nu și l-a mutat de sub stinghii, i-o fi plăcut și lui, capucinul.

Documentele s-au risipit vărsate în neorânduiala musonului. Nume. Cuvinte. Când se întoarce șeful, le trece în jurnal, un caiet format foarte mare. Episodul de dimineață se va uita neobservat. Aici e secretul – să ne fi petrecut dimineața în neeveniment. Ca nefluturii. Omul e ființă lungă.

Apucata pare chiar înaltă bine, cum stă în picioare, la ușa a cincea. N-o vede nimeni stând în cap, și ținta ar fi tot mijlocie – dacă excludem punctul fix, fără aprobarea ei. Trebuie admis, la urma urmei, că punctul fix de-l masam cu toții – mii și milioane, Puc și Puca – era toată Apucata, ea era fixă. Credeam, unii, că, într-adevăr, nu mai putea aproape nici să respire.

Lordul Zidar o prevăzuse de la început în ritualul, altfel contrar, al copacilor netulburați cea mai mare a timpului. Cu toate că ei nu pot fi numiți ficși. Durează de prea demult și până prea târziu peste valul cozilor noastre s-o masăm pe Apucata.

Am început să ne scoatem cămășile, care aveam. „Era mai bine ca acum douăzeci de ani”, zice cadavrul de pe umărul lui Puc. Numai Apucata știe să râdă, adică să ofere, cu unda mătăsii, și un surâs de pudră sub umbrelă. Unii îl preiau, se încaieră pe el și-l vâră-n cur și-l bubuie în parașute salvatoare. Concursul se câștigă cu ajutorul microfoanelor. Unii se retrag, pentru că le-a sosit rândul să maseze.

Procesiunea la ușa toaletei Unicului – nu a lor ori a lor – dar și ei și ele încalcă semnătura gestetner-ului și intră în politică – „nu mai ești tu, sunt eu, noi l-am pus, pe tine te-am încuiat cu lacătul în căcat”. Sloganele decad în intern. O răpăială de bășini. Nu interesează ce e înăuntru. Lăcătușii personali n-au loc și se cacă pe ei.

Mai toți au intrat în mrejele Apucatei și s-au integrat, din conștiință, rândurilor-rândurilor ce văluresc spre punctul ei fix, îndeletnicindu-se cu pile și clești, cu nivelarea cucuielor și gâlmelor înnăscute din cefele și creștetele fraților devoți.

Nu ne mai mișcăm și asta ne doare. Nodurile, ciupercile, foamea, iadul. Puc știm că nu se lasă. Iubește. Ce măgar. Dar și Puca. N-are de gând să i-o reteze odată pentru totdeauna. S-au dus vremurile alea. Nu cred.

O naștere petrecută dimineața asta la coada cozilor de la ușa a cincea, cu speranța de a ajunge, cândva, tot în epoca noastră, Kali Yuga, să atingem punctul fix al Apucatei – această naștere, parțial soldată cu amor…

Cafea plus ceai – plus apă – plus cafea – plus ceai, sare, cold drink – Apucata n-are când și cum să-le soarbă – piper, ardei, boia – un lac de sulf – o carieră de amintire de când am masat punctul fix al Apucatei.

Se plângea, totuși, că am lăsat-o să moară singură. Toți murim singuri, îndrugam în gând. La trei sferturi ni se făcuse rău. Greșeam cu soarele de pe umbrelă. Nu mai era potop. Ce ne trebuia? Ea ne trebuia. Cât că n-o știusem răscolindu-ne toate visele, fără milă. Și de-aia aveam să ne naștem gata aruncați, gata morți.

Și păsările? Taxiul – Pălăria. Palmierul refuză să mai crească în oala x. Mai presus de ce, de cine? Fixă coada șopârlei mâncate de scorpionii la care ea mănâncă. Ce se spune când termini de cusut? Învață-mă papagaleasca, maimuțeasca. Ce ne-ai adus aici, nenicule? Îmi pare rău. Vino-ți în furnică.

Apucatei, tot una. Timpul nu-i trece. L-a apucat pe șef pântecăraia. S-au organizat, în timpul procesiunii, pichete de ajutor. S-au ivit sisteme. Cum să vomiți când n-a ce. Liniște. Sus. O culme. Cum aș putea-o descrie pe Apucata? Niciodată alt neam. Tot un avatar. Tras pe sfoară de săbii și de foc.

Claxoane. Ciritpit. Abstinență de nevoie. Ce-aș putea spăla cu amețeala indusă? Aveam un chef și nu realizam că aveam un chef. Dar mă îngrozeam că s-ar afla că n-am chef – nu absolutul, nu relativul – porunca Apucatei.

De-a lungul vremurilor și acestei dimineți, adevărul este că mai nimeni n-o băga în seamă cu adevărat pe Apucata, și e păcat. Poate doar lume ca Puc și Puca, din când în când, cum s-ar spune, de disperare personală,, mai mult de inimă albastră. Se curtau în felul lor nedemocratic la coadă la Apucata.

Spatele acesteia-neted-lotus nu se concavizase. Căra mângâierea ultimă a toatei suflări. Muzică – astmă – orgă – viață de instrumente. Mereu excitată de voalul smuls de Apucata de pe gât-oieptul ei, de cochetărie, din perioada encounter-ului ei cu șeful în ușa a cincea. Iar asta n-a fost Apucata. Numai Puc și Puca.