Cuvânt și iubire

„Voir pour prévoir, prévoir pour prévenir.”

( A vedea pentru a prevedea, a prevedea pentru a preveni)

 – Auguste Comte

   Sociologul și filosoful francez Auguste Comte (1798-1857) a fost fondatorul filosofiei pozitivismului, filosofie care nu mai căuta explicarea cauzelor ascunse ale fenomenelor, ci se mulțumea cu studiul datelor experienței, „a vedea pentru a prevedea” fiind scopul științelor pozitive, științe pe care Comte le orânduia astfel: matematica, astronomia, fizica, chimia și biologia socială. Scopul ultim al filosofiei pozitive ar fi cel de natură practică – progresul umanității -, umanitate pe care el o iubea cu pasiune mistică. Progresul, în concepția lui, se poate realiza prin educație care, duce la o reformă sufletească, în sensul spiritului pozitiv dorit. Comte punea accent pe sentimentul social prin care altruismul trebuie să ia locul egoismului, pe ordine și progres, progresul urmărind îmbunătățirea continuă a propriei noastre naturi, a diferențierii umanității noastre de simpla animalitate.

   Pentru a face o cât de succintă analiză a termenilor folosiți de filosof, vom spune că a vedea înseamnă a percepe imaginile cu ajutorul simțului vederii. Din punct de vedere anatomic, cu organul vederii care este ochiul, noi vedem lumea din jurul nostru. Imaginile sunt captate de către ochi și sunt transmise pe căi optice la creier. Cândva, multe dintre creaturile lumii aveau, pe lângă perechea de ochi pe care ne-am obișnuit s-o vedem la animale, un al treilea ochi, așezat în creștet. Acest ochi există încă, sub diferite forme, la mai multe specii de vertebrate și chiar omul are ascuns adânc în creier un organ special, încă prea puțin cunoscut, care era cândva asociat acestui ochi. El nu percepe imagini, cum fac ochii laterali, dar prezintă fotosensibilitate, putând deosebi lumina de întuneric. Perceperea cantității de lumină are un rol în modularea comportamentului legat de ritmul circadian (zi-noapte) și sezonier. Este vorba despre glanda pineală, sau epifiză, un mic organ așezat aproape în centrul creierului, un rest al celui de-al treilea ochi, o parte foarte enigmatică a corpului nostru.

   Se spune că un conducător trebuie să aibă funcțional cel de al treilea ochi. Nu ar fi chiar o figură de stil! Un poet scrie frumos: „Al treilea ochi ascuns e veșnic deschis. Nu are pleoapa care să-l odihnească sub aripa sa.” Metafizic și esoteric este conceput ca ochi interior, în anumite tradiții spirituale. Se crede că ar fi poarta care conduce spre ținutul interior al omului, către locurile conștiinței superioare. În spiritualitatea modernă simbolizează starea de iluminare, o semnificație spirituală sau psihologică intens personală. Lui i se atribuie de către unii viziunea, clarviziunea, visele, presimțirile etc, iar oamenii care pretind sau dovedesc că au dezvoltat capacitatea de a-și folosi al treilea ochi sunt deseori numiți profeți. Să nu mergem atât de departe, să nu avem pretenția unor oameni capabili de a profeți, dar a unor oameni cu un intelect superior, care să poată cântări și aprecia deciziile necesare. Poate este necesar a ne racorda mai întâi la energia iubirii, urmărind schimbările ce se produc în noi; vom simți ce este bine de făcut și atunci ne vom da seama cât poate cântări valoarea acestui ochi.

   A prevedea, spune dicționarul, înseamnă a deduce din fapte care precedă, evoluția evenimentelor viitoare, a avea intuiția celor ce urmează să se întâmple, a presimți, chiar a reflecta asupra unor întâmplări. În activitatea previzională există astăzi metode și tehnici de diferite tipuri, ele fiind un mod de cercetare și cunoaștere a realității pentru a anticipa o acțiune viitoare pe baza unor criterii de raționalitate. Aceste metode au fost bine puse la punct, ca atare există un întreg studiu matematic și logic în ceea ce le privește.

    Nu intrăm în aceste amănunte, dar este necesar să accentuăm faptul că a te strădui a cunoaște și a ști, pentru a ajunge cu adevărat a cunoaște și a ști, este caracterul principal al științei, al celei mai înalte cunoștințe. Ceea ce poate fi cunoscut în felul cel mai înalt, sunt principiile și cauzele, prin ele și plecând de la ele, ne sunt cunoscute celelalte lucruri, și nu invers. Știința cea mai înaltă și care este superioară oricărei științe subordonate, este aceea care cunoaște în vederea cărui scop trebuie să acționezi, să faci ceva. Și acest scop este binele fiecărei ființe, binele societății în care trăim, binele întregii naturi. De la acest principiu este necesar să se pornească. Teologul și filosoful umanist italian Giordano Bruno (1548-1600), ars pe rug pentru convingerea sa asupra infinității lumii, spunea că „Mizeria, durerea și moartea privesc numai părți ale universului, nu întregul lui”, ca atare, asupra acestor părți trebuie să ne îndreptăm privirea, gândirea, judecata. Filosoful raționalist francez Nicolas Malebranche (1638-1715), cel care spunea  că suntem făcuți pentru a-l cunoaște și a-l iubi pe Dumnezeu, afirma că eroarea este cauza mizeriei oamenilor, este răul adus pe lume și trebuie făcut totul pentru evitarea lui. Numai astfel putem nădăjdui într-o viață fericită. Suntem cu toții ființe și este necesar să luptăm pentru o existență demnă.

    Orice fenomen are o cauză externă. Cauza trebuie bine cunoscută, pentru a nu se comite alte erori. Mulți specialiști au făcut studii privind erorile umane, proveniența și cauzele lor. Cert este faptul că erorile produc atât prejudicii umane cât și costuri economice. Ele pot fi făcute din mai multe cauze, de exemplu poate fi o deviație a codului sau a comportamentului, o deviație neintenționată de la adevăr, ignoranța, dar și orgoliul nemăsurat, un accident care face să eșueze buna intenție etc. Erorile apar numai în acțiunea orientată înspre un scop care poate fi bun sau rău. Normal, dacă nu există un scop al acțiunii, atunci nu se poate vorbi de criterii de judecare a unei acțiuni ca fiind corectă sau eronată. Problema ar fi dacă se uzează de aceste criterii de judecată și se iau măsuri, sau sunt lăsate la voia întâmplării, fiind greu de judecat sau periculos de intervenit, de acționat. Cert este că o cauză a erorii există întotdeauna. Și erorile pot forma un lanț. Poate de aceea este bine a vedea din timp, pentru a putea prevedea efectele.

   Eroarea este definită de mulți ca fiind o acțiune în afara toleranței, o deviere de la normalitate. Se greșește din rigiditate, din egoism, din vanitate etc. Eroarea, se mai spune că, poate fi potențial evitată dacă „circumstanțele apariției ei se află sub controlul utilizatorului (autorul erorii)”.

   Important este ca înainte de a se lua o hotărâre când am sesizat o eroare, să rămânem relativi față de o situație. Dar, această relativitate are un timp limitat, întrucât amânarea, precum și o hotărâre precipitată, pot duce la alte erori și mai grave și erorile se răsfrâng asupra mulțimii.

   În societate apar stări noi, în lume apar puncte critice ale istoriei determinate fiecare de către o cauză,   „cauza fiind principiul schimbării sau al repaosului”, după gândirea lui Aristotel, urmând efectul, care trebuie gândit, studiat și urmărit cu interes. Matematicianul, fizicianul, filosoful francez Blaise Pascal (1623-1662) considera gândirea a fi măreția omului. Toată demnitatea omului ar consta în gândire și „de la acest punct trebuie să ne înălțăm și nu de la spațiu sau timp”. Să ne străduim a gândi bine, fiindcă „omul poate fi monstru, dar poate fi și sfânt”.

   Nu trebuie să uităm că Divinitatea – Inteligența supremă – testează dragostea noastră, respectarea sau respingerea legilor divine, conform libertății date nouă. Universul este constituit armonic, mișcarea sa este ritmică făcându-se după o curbă sinusoidală în care alternează repausul cu activitatea, respectiv regresul cu progresul. Din când în când se schimbă lumea și trebuie, cred, să acceptăm acest fapt, să ne străduim ca schimbarea să se facă în scopul binelui. Să deschidem ochii larg și să vedem pentru a prevedea și acționa în sensul bun al vieții.

   Toleranța este respectul, acceptarea unei situații, aprecierea celor de lângă noi, este o exprimare a calității noastre de ființe umane. Ea se face cu deschiderea spiritului, comunicare și libertate de gândire, cu credința în bine. Toleranța este considerată ca o necesitate politică și juridică, o virtute care face ca pacea să fie posibilă și care evită confruntări, războaie. Unii o consideră slăbiciune, indulgență, desigur din egoism, din pofta de apărare a bunurilor pe care le au. Omului trebuie să-i găsești și să-i arăți calea spre fericire și să nu accepți ca el să sufere. De aceea trebuie văzute, cunoscute cauzele, a prevedea efectele și a lua în considerație interesul cu caracter uman, logic și rațional.

   Să nu uităm că religii sunt multe și ele trebuie respectate, că Divinitatea este una singură pentru noi toți, că aria religioasă face parte din umanitatea ființei noastre. Și totul revine la Iubire. Gesturile de iubire rezolvă problemele și transformă totul în bine. Albert Einstein scria într-o scrisoare adresată fiicei lui: „Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel putin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este Iubirea”.

   Simțurile ne ajută în a detecta lucrurile exterioare, fenomenele care au loc. Există însă și rațiunea, întrucât lucrurile exterioare sunt definite prin intermediul rațiunii care examinează și alege, hotărăște, înclinată fiind spre alegerea binelui. Se face, în acest sens, o distincție clară între liber arbitru și libertate. A avea liber arbitru înseamnă a deține facultatea de a alege, în timp ce libertatea este o stare a voinței ce înclină spre bine adică spre legile divine. Dacă omul nu are înclinație spre bine, el pierde libertatea dar își păstrează liberul arbitru. Théodule-Armand Ribot (1839-1916), considerat drept părintele psihologiei științifice franceze, este cunoscut pentru studiul psihologiei sentimentelor. El a demonstrat  existența la om a unei logici de o cu totul altă structură decât logica rațională și pe care o numea logică sentimentală, între logica rațională și logica sentimentelor neexistând ruptură, deoarece amândouă sunt produse ale naturii umane și au o utilitate comună.

   Ajungând la situația actuală, la realitatea în fața căreia ne găsim, o realitate grea și încurcată, când  mii de oameni fug de pe un pământ spre altul, pentru salvarea vieții lor și a copiilor, ne dăm seama că nu de bine fug, ci din calea răului, oamenii își riscă viața, iar noi urlăm că nu-i vrem, îi umilim, îi bruscăm, le facem garduri, ziduri, ne apărăm în acest mod pământul, țara. Amintesc ce spunea Giordano Bruno: „Omenirea este înconjurată cu ziduri de frică, de aceea este meschină, măruntă și trădătoare”. Nu mai contează nici rațiunea, nici sentimentul, compasiunea, omenia din noi a plecat, binele este și el alungat. Nu ne gândim că facem un rău care poate aduce unul și mai mare, adică lipsa totală a echilibrului acestei lumi? Mulți dintre noi sunt în necunoștință de cauză, comitem judecăți egoiste, răutăți. Erori s-au făcut, cred, tocmai prin faptul că nu s-a văzut bine cine a destabilizat lumea, nu s-a prevăzut, sau poate s-a omis cauza și nu s-a acționat asupra ei de teama unui dezechilibru și mai mare, dar cum spun și filosofii: „Eroarea poate fi potențial evitată, dacă circumstanțele apariției ei se află sub controlul utilizatorului (autorul erorii)”. Se poate gândi și acum la soluționarea în bune condițiuni a acestei migrații, o adevărată criză a  refugiaților, a se corecta niște greșeli, neprevederi. Niciodată nu este târziu pentru a face bine și a aduce picul de fericire în sufletele oamenilor. Construcția binelui de abia de aici înainte va putea fi făcută. Și este mult de lucru! Dar trebuie să acceptăm că odată produs un rău, lumea s-a mișcat și nu putem sta indiferenți, să ne facem că nu vedem!  „Plăcerea oamenilor cu adevărat mari  e să facă oamenii fericiți”, spunea tot Pascal.

Vavila Popovici – Carolina de Nord