Cuvânt și iubire

„Dublează-ți dorințele, nu ți le stinge!”

– Constantin Noica

   Sicilianul Giovanni Gentile (1875- 1944), filosoful temperamental, idealistul absolut pe care mi-a plăcut să-l citez deseori în scrierile mele, afirma că profesorul său de filozofie Donato Jaja, pe care-l considera tatăl spiritual, i-a dat „pâinea spiritului” din care s-a putut hrăni toată viața. Sistemul său filosofic este idealist, întrucât pentru el ideea – creațiunea spiritului nostru – este singura noastră mare valoare.

   O prietenie rodnică a existat între el și Benedetto Croce, filosof de aceeași structură, despre care voi vorbi altă dată. Înțelepciunea filosofică a lui Giovanni Gentile, dobândită printr-o adâncă analiză a sufletului omenesc, se poate rezuma în următoarele reflecții: „Adevărul e înăuntrul omului, nu în afară”; „Omul nu e om de la natură”; „Omul este om întrucât se face om”; „Omul este o eternă făgăduință”. Filosofia lui se bazează pe înțelepciunea filosofiei creștine.

   Prin idealism el reduce întreaga existență spirituală la un act viu spiritual, mereu altul în timp și dincolo de care nu este nimic, astfel motivându-se atribuirea filosofiei lui idealismului absolut, prezent în interiorul conștiinței noastre, conștiință pe care o asemuiește unei sfere cu rază infinită: „Atâta spirit, cu un cuvânt, atâta bogăție spirituală, câtă viață spirituală în act”.

   Este foarte interesant cum explică locul adevărului. Adevărul este lăuntric și numai privind în acest înlăuntru se poate cunoaște adevărata natură omenească, contrar celor care sunt convinși că adevărul este complet în afara omului și că omul se află într-o veșnică căutare a lui. În interiorul omului este nu numai adevărul omului ci și adevărul tuturor lucrurilor, dar mintea noastră nu poate cunoaște întru totul, înțelegerea fiindu-ne, la unii mai mult, la alții mai puțin, limitată.

   Cred, după umila mea părere, că acest adevăr este oglindit în om, ca o fărâmă din marele Adevăr, pe considerentul, observația dacă vreți, că lumea toată este o oglindă și fiecare dintre noi este o mică parte din oglinda lumii, și oglinda lumii este reflecția oglinzii cosmosului. Se poate gândi, ca atare, un sistem de oglinzi.  În mijlocul acestei naturi ce ne înconjoară și care ocupă spațiul și se desfășoară în timp și pe care o numim de cele mai multe ori realitate, omul este o lucrare într-o veșnică transformare: „Opera și teatru a hărniciei umane”, după cum consideră Giovanni Gentile.

   Există însă o realitate ideală, a-spațială, a-temporală, eternă și care sălășluiește în spirit. „O realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalității, proprie naturii, ci aceea a libertății și a scopului”, spune filosoful, unde toate se fac cu un scop și unde precedentele nu contează, omul fiind instauratorul binelui sau al răului, după alegerea sa, definind o lume determinată de voința umană. Deci, omul determină un act spiritual atâta timp cât arde acea flacără în sufletul său, până la stingerea ei definitivă, sau mai corect spus, până la reaprinderea ei de către Creator. A opri actul spiritual înseamnă a refuza să mai privim, a ceda energia cu care am fost înzestrați. Dar, pentru continuarea actului spiritual avem nevoie de energie și de voință, precum și de inteligență. Este ca și cum ai scăpăra scânteia prin lovirea cremenii cu amnarul…

   În drumul nostru lăsăm în urmă ignoranța față de realitățile din fața noastră, ignoranță de care de cele mai multe ori ne rușinăm, alteori nu ne pasă, dar faptul că o recunoaștem, ori ne-o recunosc alții, denotă ca avem cu toții o conștiință.

   Viața morală, întreaga viață spirituală a omului este actul care se împlinește continuu și niciodată nu este dus până la capăt, fiindcă nu are un capăt, este, cum am spus, ceva etern. După credința creștină există o lege morală firească, lege întipărită de Dumnezeu în inima omului odată cu crearea lui, pe care o descoperă mintea, de îndată ce omul începe a gândi. În acest mod omul poate deosebi binele de rău, virtutea de păcat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie făcut de ceea ce nu trebuie făcut. Legea aceasta se poate întuneca prin păcate, ne spun Sfinții Părinți, dar nu se șterge niciodată din conștiința noastră.

   Giovanni Gentile spune atât de frumos și adevărat că omul devine om în mod progresiv: „Omul este propriul său meșter”. Lumea morală este creată și susținută de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi. Ne supunem disciplinei intime a spiritului nostru, determinată de conștiința noastră, care are în vedere în primul rând legea morală firească. Omul fiind liber în activitatea sa spirituală poate să-și frângă un trecut bun într-o clipă, după cum poate să-și redreseze trecutul, tot într-o clipă de hotărâre. În viziunea lui Giovanni Gentile  trecutul este considerat un fapt împlinit, nu mai are valoare în aprecierea spirituală a omului, în sensul că oricât de bogat ar fi trecutul, nu mai prezintă nici o garanție pentru viitorul moral al individului, omul putând înșela așteptările datorită libertăților sale, a opțiunilor sale; el va trebui să lucreze în continuare pentru salvarea sa, pentru spiritualizarea sa și a lumii. Astfel, valoarea importantă este a ceea ce va putea face, omul fiind o eternă promisiune.

   Lipsa de experiență, imperfecțiunea vieții spirituale, imaturitatea, de care ne dăm seama întorcând privirea spre trecut, eventualul dispreț ce se poate naște în sufletul nostru pentru valoarea vieții, nu trebuie să umbrească efortul necesar în continuarea vieții. Omul este cel care gândește, filosofează de unul singur și în acele momente iese din viață pentru a se reintegra rapid în ea, îmbogățit de idei, acționând cu forțe noi, spre binele lui, al societății în care trăiește. În mod normal omul lucrează pentru spiritualizarea progresivă a sa, și deci a lumii, adăugând câte ceva acestei lumi. Poetul- filosof Lucian Blaga scria: „…eu cu lumina mea sporesc a lumii taină…”.

   Giovanni Gentile concepea societatea ca un sistem de sfere concentrice, sfera cea mai apropiată de centru cu raza cea mai scurtă fiind familia, apoi comuna, națiunea, omenirea și mai apoi universul. În cazul în care s-ar stinge lumina centrului, întreg sistemul s-ar prăbuși.

   Din nefericire, constatăm astăzi coborârea standardelor morale ale societății noastre, asaltați fiind de judecăți morale perfide și uităm a ne aminti adevăratele legi morale. Asistăm la transformări uluitoare! Oamenii care erau normali, raționali, cu comportament moral, dintr-o dată au devenit sceptici, au intrat în derută, parcă li s-au întunecat mințile, nu mai găsesc soluții la problemele noi ivite, acționează greșit.

  Trăim într-o lume în care familia a început să se prăbușească, lumea e impregnată de materialism, consumism și individualism, o lume a războaielor, amenințărilor, urii, crimelor, a agresivității unor conducători sadici sau grandomani care sunt în stare de orice pentru a-și păstra puterea, chiar a declanșa un război nuclear, pentru a distruge și nu pentru a salva omenirea, și, paralel cu ea o lume a dezastrului geopolitic, cu oameni izgoniți din propria lor țară, valuri de refugiați care năvălesc în Europa, fugind de războiul din Siria și din alte țări ale Orientului Mijlociu. Momentul critic i-a luat pe nepregătite pe conducătorii țările europene, care nu știu cum să rezolve problema: să-i accepte riscând pătrunderea unor teroriști și neavând posibilități de integrare civilizată – se întreabă dacă se vor putea integra cu religia lor și cultura lor -, sau să-i respingă, ceea ce este inuman și contrazice chiar principiile Uniunii Europene, de toleranță și solidaritate. Este cu adevărat dramatic ceea ce se întâmplă. Refugiații constituie o masă de oameni disperați, ei își asumă un risc uriaș, pe care noi ca spectatori nu-l putem cu adevărat înțelege. Și-au pierdut membri de familie, au fost maltratați, amenințați, și-au fracturat cursul vieții, acești bieți oameni care mai speră ceva de la viață, pentru ei și pentru copiii lor. Istoria ne-a dat atâtea exemple dureroase pe care mulți dintre noi le-au trăit! Nici astăzi, după aproximativ opt zeci de ani de la refugiile din Basarabia și Bucovina, nu se știe câți și unde au pierit, dar românii i-au primit cu brațele deschise. Am scris despre acest refugiu într-una din cărțile mele.

   Este adevărat și ceea ce afirma filosoful român Constantin Noica, anume că: „spiritul nu trebuie să fie sufocat de suflet, infectat de bunătate, de lacrimi. […] Cine nu simte tot ce este aspru, egoist, crud în spirit, nu trăiește la nivelul lui”. Și din nou tragem concluzia necesității echilibrului, înțelegerii, în acțiunile spiritului, pentru binele vieții noastre, a tuturor. În acest sens, ne amintim de cuvintele lui Giovanni Gentile: „L’uomo si giudica dopo morto!” (Omul este judecat după moarte!).

   Să ne mai amintim  cum într-o perioadă asemănătoare, când luxul, setea de putere și decăderea morală și-a făcut apariția, mușcând din binefacerile lumii, s-a ridicat din rândul credincioșilor un mare sfânt care, prin viața sa trăită în conformitate cu evanghelia lui Cristos, a trezit în contemporanii săi remușcarea față de păcate și o dorință de reînnoire a vieții –  Sfântul Francisc de Assisi (1182-1226) – om al armoniei și al păcii, și care a arătat că întreaga realitate a lumii trebuie iubită, îmbrățișată, invocând altruismul prin bunătatea și înțelegerea față de aproapele nostru și nicidecum a încerca a-l separa, a fi indiferenți sau a-l distruge. El mărturisea că omul este chemat să-l păzească pe om, că omul este în centrul creației, în locul în care Dumnezeu- Creatorul – l-a voit.

   L-a amintit și Giovanni Gentile pe acest sfânt „cu suflet cosmic”, care a influențat viața spirituală a Evului Mediu. El a fost cel care a înțeles prea bine cuvintele Mântuitorului : „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”

Vavila Popovici – Carolina de Nord