Cuvânt și iubire

Abordând o temă socială cu adânci implicaţii psihologice, iată, de mare actualitate chiar şi la patru ani de la apariţia romanului, ( vezi cazurile –Vaslui, Călăraşi, Deva, Prahova etc.) Chemarea destinului se caracterizează prin realismul desfăşurării faptelor şi prin obiectivitatea cu care autorul ne conduce cu iscusinţă într-o lume tenebroasă, într-o lume în care vieţile personajelor sunt schimbate brusc de ceea ce, în acest moment, o vom numi unealta  meandrelor destinului.

            Am încercat să-l înţeleg pe autor, să-i înţeleg decizia de a scrie acest roman, dându-mi seama, încă de la prima răsfoire, de complexitatea construcţiei lui. Subiectul necesită o bună cunoaştere a problematicii din mai multe puncte de vedere, din mai multe unghiuri. Autorul dovedeşte, încă o dată, calităţile domniei sale de bun psiholog, de bun poliţist, de jurist, de documentarist, de OM. Însă, înainte de toate, domnul Marian MALCIU evidenţiază, fără eforturi deosebite, o calitate extraordinară, nativă, dovedită şi în alte scrieri ale dumnealui, fie romane sau proze scurte, anume aceea de a empatiza. O calitate, după părerea mea, imperios necesară unui creator de romane.

Astfel, autorul trece prin sita propriilor simţuri fiecare trăire, fiecare acţiune, fiecare sentiment. Empatizează atât cu victima cât şi cu agresorul, cu victimele colaterale, cu anchetatorii, cu cei ce înţeleg să-şi împlinească datoria cu simţ de răspundere, dar şi cu cei superficiali.

            Personajele lui Marian MALCIU sunt personaje complexe, care întotdeauna vor fi percepute de către cititori ca nişte individualităţi concrete, vii, care acţionează după reguli şi determinări existenţiale personale, în virtutea unor convingeri determinate de relaţiile cu cei din jur, de conjuncturi şi concursuri de împrejurări, dar, pe de altă parte şi pe baza unor principii morale solide ce permit omului să răzbească prin pânza deasă, întortocheată pe care i-a întins-o destinul.

Un alt aspect, foarte important, sesizat la romanele autorului Marian MALCIU, este acela că domnia sa îşi responsabilizează personajele, dându-le valoare. Personajele domniei sale capătă importanţă. Începând de la personajul principal până la ultimul personaj secundar, acestea au o poveste, spun o poveste. În jurul lor se ţese o intrigă, o pânză întreagă de întâmplări şi fapte ce au rolul de a prinde cititorul, de a-l ţine în priză.

Romanul Chemarea destinului este structurat pe cinci capitole de mare întindere, cinci tablouri descriptive în care imaginile se succed cu rapiditate, tensiunea creşte progresiv în intensitate, iar cititorului nu-i rămâne decât o singură şansă: aceea de a-şi aminti să respire. În acest context, în primul capitol – intitulat cât se poate de sugestiv, Vise spulberate, autorul, ca un bun scriitor de romane poliţiste, îşi pregăteşte strategia cu dibăcie, oferindu-ne date ce ar putea, pe parcursul desfăşurării acţiunii, să ne inducă o anumită concluzie menită să susţină direcţia dorită de către autor, precum şi cursul narativ al romanului.

Acest capitol începe în vervă, cu scena unui conflict între două personaje, Gabriel şi Amalia, cărora autorul, în mod deliberat, le creionează portretele pe scurt, dar într-o manieră originală, astfel ca cititorul să-şi formeze în mod realist o imagine legată de caracterele celor doi şi care, pe parcursul acţiunii romanului, îşi vor dovedi rolul. Fiecare dintre ei, după cum vom vedea, vor ocupa poziţii importante în subiectul romanului. Ambii au în urma lor experienţa unor trecuturi conjugale, dar de mică întindere, după cum precizează autorul: „doar, câte o experienţă sexuală din căsătorie, şi a câte unui divorţ”.

Lui Gabriel, care, primise o condamnare „în primă instanţă”, fiind acuzat de viol, la recurs i se dovedeşte nevinovăţia, această dovadă distrugându-i căsnicia cu Dana, prima soţie.

Amalia  a fost căsătorită cu iubitul uneia dintre surorile sale, fără a-i cunoaşte acestuia trecutul. La întoarcerea de la examenul de licenţă, aceasta îi surprinde pe cei doi în pat. În acel moment mariajul acestora a luat sfârşit, dar şi relaţia cu familia ei, din nefericire.

Iată cum, încă din primele pagini citite, autorul ne introduce  într-o lume în care, nedreptăţile vieţii nu întârzie să apară iar oameni atinşi de aceeaşi  ,,boală” a dezamăgirii, a eşecului,  îşi unesc destinele aflându-şi alinarea unul lângă altul.

Însă, acolo unde neîncrederea a muşcat odată, nu va ezita să o facă, din nou. Aşa s-a întâmplat cu Gabriel şi Amalia. Autorul îi pune la grea încercare, complicându-le existenţa cu adevăruri ieşite, subit, la iveală, un real examen de viaţă,  care are rolul de a-i despărţi sau, cine ştie? poate, de a le consolida relaţia.

            „Înaltă, suplă, cu picioare zvelte scoase în evidenţă de blugii elastici, cu mijlocel subţire şi mlădios, cu sâni crescuţi armonios, se remarca prin mersu-i vioi pe stradă şi în orice împrejurare. Nu-şi etala ostentativ nimic din frumuseţea-i naturală şi întreţinută cu evidentă grijă. Se îmbrăca modest şi curat. Nu purta uniformă. Când nu îmbrăca pantaloni, fustele lungi până aproape de genunchi şi bluzele călcate atent erau purtate cu firească lejeritate, fără a-i evidenţia linia foarte plăcută a trupului bine proporţionat.” Iată cum se evidenţiază, alăturat altor calităţi, „Simţul detaliului, manifestate pregnant în fiecare roman al domnului Malciu.” Aşa, ne prezintă autorul personajul principal al acestui roman: Iuliana.

Alegerea autorului pentru acest personaj este o fată simplă dintr-o familie normală, cu venituri modeste, „nu mai mult decât le oferea munca cinstită”, ne subliniază domnia sa, tatăl ei fiind cel care aducea singurul salariu în casă, mama fiind casnică.

Iuliana, deşi era deosebit de frumoasă şi inteligentă, era un copil cuminte, fiind plăcută, ba chiar dorită de majoritatea colegilor săi, pe care, însă, îi refuza la orice încercare mai îndrăzneaţă de a se apropia de ea. Îşi dorea o altă viaţă, un viitor, o facultate şi, apoi, o dragoste adevărată, frumoasă, care să o împlinească cu adevărat. În aceeaşi măsură, Iuliana avea să fie şi jignită de unii băieţi pentru înverşunarea ei de a rezista acestui asalt de avansuri, care uneori o scârbeau prin vulgaritate şi insistenţă. Iată cum, domnul Malciu ne aduce în atenţie, ca şi în celelalte romane, un personaj feminin principal plin de calităţi, care, după cum vom afla lecturând romanul, va fi trecut prin furcile caudine ale vieţii, chiar înainte de a se bucura de ea…

Din acest moment, tot ce autorul plăsmuise în jurul acestui personaj inocent, ca o aură a binelui, ca o întrupare a perfecţiunii, prin acest copil aflat în primăvara vieţii şi care se bucură, admirând sosirea şi frumuseţea primăverii, ca anotimp, totul ia o întorsătură grotească. Nori negri ce au a-i cuprinde destinul, spulberându-i toate visele, pulsează sub influenţa unei realităţi dureroase. Doar o noapte. O singură noapte…

Autorul o smulge – într-o încercare de a arăta cititorului faţa hidoasă a lumii, cu toate substraturile ei, de multe ori mizerabile – pe eroina lui, pe Iuliana, dintr-o lume liniştită, a visării, sacrificând-o. O face să trăiască ororile prilejuite de o răpire, plasând-o într-un plan cu un timbru specific, cel al tragediei, al dramei, al unui destin spulberat.

Desfăşurarea acţiunii se mută, undeva, într-o comună, unde o casă nelocuită este transformată în scena ororilor, unde Iuliana este bătută, violată, atât fizic cât şi din punct de vedere psihic, de un individ de o cruzime barbară, ce pare a nu avea nimic uman în el, dispus să meargă până acolo, încât să-şi ameninţe victima cu moartea.

Verosimilitatea cu care autorul surprinde tabloul acelor momente de coşmar, şochează, determinând cititorul să trăiască la intensitate maximă clipele prin care a trecut eroina romanului. Acesta trăieşte, în acelaşi timp cu Iuliana, neputinţa, groaza, durerea, scârba, furia, dorinţa de a ucide acea brută. Sentimente amestecate ce-ţi întorc stomacul pe dos. Te simţi agresat, te simţi murdar, simţi mirosul acelui bărbat ce nu se poate numi om, simţi până şi mirosul de mucegai puternic emanat din faţa de pernă. Această realitate simţită de cititor, este însăşi puterea autorului de a transmite prin naraţiunea sa. După părerea mea, este indicat să lecturezi un astfel de roman, doar aşa ai putea empatiza şi înţelege în totalitate dramele acestor copile, femei ce trec prin situaţii similare în viaţa reală.

            Oarecum paralel cu clipele de groază prin care trece Iuliana, autorul ne înfăţişează tabloul din casa acesteia, unde părinţii eroinei  noastre, Silvia şi Tudor, sunt sfâşiaţi de grijă, de teama că fiicei lor i s-ar fi putut întâmpla ceva rău. Aici, domnul Marian MALCIU evidenţiază cu lejeritate şi naturaleţe trăirile manifestate de părinţi în astfel de momente. Totul este redat, cu sensibilitate, cu un firesc absolut, încât, citind, poţi să-ţi imaginezi manifestarea suferinţei morale, de la lacrimile mamei ce curg fierbinţi pe obraji, până la cutele de îngrijorare de pe fruntea tatălui şi maxilarele încordate cu putere. Autorul, prin stilul său narativ, transmite trăire, imagine şi nu doar cuvinte goale.

            În acest context, autorul ne introduce intr-un mediu familiar dumnealui, dar pe care nu ezită a ni-l prezenta, într-un mod totalmente obiectiv, cu plusurile şi minusurile existente în sistem. O pădure vie, falnică, roditoare şi cu umbră deasă, răcoroasă, dar şi cu uscături, ce nu fac decât să încurce, să polueze, să nu permită creşterea tinerelor vlăstare.

            Am spus-o şi cu alte ocazii şi mă bucur să remarc faptul că nu m-am înşelat în această privinţă. Anume faptul că,  scriitorul Marian MALCIU nu este, doar, un simplu înşiruitor de idei, de cuvinte ce au să sune bine. Dumnealui este înzestrat cu reale aptitudini de analiză psihologică, pătrunde în miezul faptelor, căutându-le sursa generatoare, se documentează serios, creează scenarii după situaţii şi întâmplări reale, mult apropiate de veridicitatea cauzelor şi împrejurărilor în care se derulează.

            Portretistica personajelor lui Marian MALCIU este realizată întocmai cu calităţile, trăsăturile de caracter, temperamentul şi fizionomia specifice acestora,  solicitate de tipologia fiecărui personaj în parte. Iată, de exemplu, cum ne este prezentat violatorul Iulianei, de către autor: „Era  brunet, aproape tuciuriu, nebărbierit şi, din cauza părului de pe faţă, nu i se putea citi vârsta. De înălţime medie, chiar scund, dar bine legat, vârtos la trup, bărbatul se mişca greoi, în aparenţă, dar avea gesturi  extrem de rapide în anumite momente , mai ales în mişcarea membrelor. Purta aceeaşi îmbrăcăminte în care l-a văzut seara. Nu avea o frizură anume. Începutul pronunţat de chelie era scos în evidenţă de părul negru lăsat să crească de voie, mai ales pe ceafa pe care o acoperea în întregime până sub gulerul hainei de piele.”

            Al doilea capitol, intitulat cât se poate de sugestiv, Alertă generală, dovedeşte faptul că autorul este, de asemenea, extrem de atent cu proprietatea termenilor folosiţi, acest detaliu constituind o valoroasă virtute stilistică. Concizia şi limpezimea exprimării conferă inedit şi obiectivitate romanului, sub raport stilistic.

            Odată ajuns la poliţie, cazul de dispariţie al Iulianei se loveşte de toate acele proceduri legale, uneori întortocheate, pline de piedici inutile. O legislaţie greoaie, care, din nefericire, trebuie respectată aşa cum este ea concepută, chiar dacă, de multe ori, se pierde timp important pentru rezolvarea unor cazuri.

Domnul Marian MALCIU, se simte, cumva, în elementul său şi mânuieşte cu dibăcie personajele – cadre de poliţie, simpli agenţi sau comisari – trasându-le sarcini, responsabilizându-i, dovedindu-i buni profesionişti şi buni cunoscători ai meseriei ( comisarul Grosu, comisarul Olaru) sau lichele ce-şi calcă în picioare jurământul depus, trădând haina pe care o poartă şi calitatea umană (Ex. Nea Viorel – şeful de post),  în numele unor interese obscure sau pentru a ascunde urme ale fărădelegilor săvârşite din exces de zel ori prin abuz în virtutea funcţiei, poziţiei sociale deţinute sau chiar din prostie. De asemenea, domnul Malciu nu se fereşte a evidenţia  faptul că se pot produce şi greşeli. O astfel de victimă – Gabriel Breazu –  arestat pentru a doua oară sub acuzaţia de viol, acum şi pentru răpire.

  Un sistem cu grave probleme. Un sistem ce continuă, într-un mod din ce în ce mai grotesc, pe baza unor coduri – penal, de procedură penală şi civil, făcute praf, să transforme violatorii în eroi naţionali, în „victime traumatizate”, iar poliţiştii în eroi post-mortem.

Un alt personaj cu o atitudine revoltătoare, bine construit şi nu de puţine ori întâlnit în peisajul cotidian de specialitate actual, este procurorul de caz: un personaj plictisit, suferind de sindromul autosuficienţei, nemulţumit şi oarecum enervat de insistenţele comisarului în a cerceta, emite şi analiza teorii, ba chiar la un moment dat, manifestându-şi dorinţa şi satisfacţia de a i le demonta, dar nu prin contra-argumente ci din câte ni se lasă a înţelege – printr-un joc al sorţii, printr-o întâmplare.

Noaptea frământărilor – Zbuciumul. Autorul Marian MALCIU nu lasă nimic la voia întâmplării. Primul plan al capitolului trei ne prezintă zbuciumul interior al fiecăruia dintre părinţii Iulianei, dar şi cel în comun manifestat, vis-à-vis de starea ei actuală şi de viitorul acesteia. Frământări ce le ucid sufletele puţin câte puţin, dureri ce-i mistuie şi neputinţe ce nu le dau prea multe posibilităţi de manifestare.

În planul doi, autorul ne prezintă o frântură din viaţa poliţistului de carieră. Acel poliţist a cărui viaţă nu-i aparţine în totalitate şi de care se bucură, între două sonerii de telefon, între două cazuri rezolvate. Cel care stă cu familia la masă, dar gându-i hoinăreşte, fără să vrea, spre cine ştie ce ipoteză de rezolvare a unui caz. Acel poliţist epuizat de tensiunea muncii desfăşurate zi şi noapte, care, uneori, adoarme înainte să-şi sărute copiii de noapte bună sau să-şi strângă soţia în braţe. Ori care nu reuşeşte să adoarmă nopţi întregi, gândindu-se la diferite piste şi soluţii pentru un caz mai greu. Există şi astfel de oameni iar autorul i-a avut în vedere.

Planul trei al capitolului cu acelaşi număr, aş îndrăzni fără teama de a greşi, să-l subintitulez Glasul pământului. Citindu-l mi-a fugit gândul, involuntar, spre romanele lui Liviu Rebreanu. Problematica ţăranului român, a pământului şi legătura sacră dintre cei doi, om – pământ. Dacă Vasile Baciu din romanul Ion lupta cu îndârjire pentru a-şi păstra pământul, fiind chinuit de gândul împărţirii acestuia odată cu măritişul Anei, Vasile Breazu din romanul de faţă al domnului Marian MALCIU, are acelaşi obiect – pământul, însă, chinul izvorăşte din faptul că, odată cu colectivizarea, familiei ce era considerată a se afla în tagma chiaburilor i s-au confiscat 25 ha de pământ, pe lângă alte bunuri, iar în urma retrocedărilor au recuperat doar, 10 ha…

Acest plan, acest pasaj, prin lupta personajului pentru pământ, pentru recuperarea bunurilor, a moştenirilor strămoşeşti, dă romanului o nuanţă tradiţionalistă real-obiectivă. O noutate, aş putea spune, în seria de romane de lucrări în proză ale autorului, dar impresionantă şi foarte bine abordată. Îmi amintesc cu plăcere, în momentul lecturării romanului, am avut senzaţia de a fi citit două romane în unul singur. (probabil şi datorită faptului că am iubit romanul Ion). Cred, ca o părere strict personală, abordarea unei astfel de tematici, l-ar prinde foarte bine pe autor.

Dincolo de orice zbatere cotidiană, domnul Marian MALCIU ne înfăţişează tabloul unei familii sănătoase care, se dezvoltă după reguli şi principii, unde tatăl este capul familiei, responsabil cu tot ce ţine de întreţinere, iar mama de creşterea şi educaţia copiilor. Nimeni  nu trebuie să facă rabat de la reguli, iar cine face îşi primeşte pedeapsa. Aşa au fost crescuţi cei doi copii ai familiei, Gabriel şi Gavrilă, două caractere diferite, născuţi la diferenţă de şapte ani, atunci când nimeni nu se mai aştepta. De întreaga poveste, căreia autorul îi acordă un spaţiu generos, vă las plăcerea de a vă bucura, pe îndelete, lecturând romanul. Voi sublinia doar atât: Destine întretăiate – pe o frescă de viaţă fără culori.

Acest pasaj constituie de fapt o introspecţie a lui Gabriel, atât asupra sa ca persoană, cât şi asupra vieţii sale de până în acel moment. Declanşarea acestui conflict interior a debutat odată cu momentul în care a trebuit să dea o declaraţie legată de trecutul său, de experienţa neplăcută care-i distrusese odată viaţa.

Iată cum capitolul patru Meandrele destinului, autorul ne conduce într-o lume în care superficialitatea cu care se tratează anumite cazuri, ignorarea intenţionată a unor probe existente şi importante, a muncii unor oameni, din comoditate, din rea voinţă, tratarea cu indiferenţă a omului, a instituţiei pe care o reprezintă pot duce la acuzarea şi chiar condamnarea unui nevinovat. La judecarea propunerii de arestare preventivă, totul a mers ca pe bandă: cu un procuror incompetent, un judecător la fel de incompetent şi la fel de vinovat prin intrarea într-o sală de judecată fără a fi studiat dosarul. O avocată din oficiu la apărarea acuzatului, la fel de nepregătită şi indiferentă. Un întreg sistem în care vieţile oamenilor par a fi teste de menţinere a rutinei. Singurul om vizibil şocat şi care studiase cu atenţie întregul dosar, având o opinie total diferită de ceilalţi, dar neputând şi neavând dreptul legal de a se pronunţa era grefiera de şedinţă.

În consecinţă, sentinţa a fost dată fără rezerve: arest preventiv.

În mijlocul unor acţiuni sau inacţiuni ale noastre, a unor incertitudini, ne trezim zilnic plasaţi în circumstanţe mai mult sau mai puţin plăcute sau neplăcute, discreţionate de anumite persoane. În aceste condiţii ce ne mai rămâne de făcut?

Atunci când Chemarea destinului nu întârzie, singura şansă a acuzatului, a nevinovatului în lupta cu sistemul vine de la victimă, de la Iuliana care îşi păstrează verticalitatea şi nu doreşte un vinovat pedepsit, cu orice preţ, ea doreşte pedepsirea adevăratului vinovat. În acest fel, încă odată, dacă mai era nevoie, scriitorul Marian Malciu îşi valorizează personajul feminin principal.

Cum nimic nu este întâmplător în viaţă şi cum nimic nu rămâne nepedepsit, atât în viaţă cât şi dincolo de ea, aşa s-a gândit autorul că, ceea ce omul nu este în stare să împartă, adică dreptatea, Divinitatea o va face fără părtinire. Finalul răpitorului  şi violatorului Gavrilă, vinovat de toate cele trei violuri cunoscute, ultimul fiind al Amaliei, prietena lui Gabriel, sfârşeşte strivit de propria maşină, dar nu înainte de a-şi afla provenienţa. Ca o ironie a sorţii şi ca o completare a pedepsei –  află că nu este altceva decât produsul unui viol, săvârşit de nimeni altul decât protectorul lui – şeful de post Viorel, asupra Ioanei, mama sa.

Autorul nu va ezita să aprindă lumina speranţei, îndepărtând urma norilor negri, de pe cerul şi din sufletul celei ce ar putea reprezenta stindardul victimelor violului. Ele trebuie să ştie că viaţa trebuie şi poate fi trăită şi după un astfel de episod. Iar noi să milităm pentru pedepsirea celor vinovaţi. Ei nu sunt „victime traumatizate”, ei sunt agresorii.

Nu pot să închei decât cu un cuvânt de felicitare pentru autor. Un exemplu autodidactic, vajnic cercetător al stării societăţii, caracterizat de o fantastică sete de cunoaştere, autorul Marian MALCIU reprezintă un adevărat reper pentru tinerele condeie. Între scriitorii de astăzi, este unul foarte talentat. Figură reprezentativă în lumea literaţilor contemporani, poate ignorată pe anumite criterii, nicidecum din punctul de vedere al operei.

Însă, este bine ştiut, în România valoarea este apreciată la temperaturi scăzute…

 Sper să ne bucuraţi cu multe alte volume, în viitor. Cel puţin 50?

Cu preţuire şi aleasă consideraţie,

Olguţa Luncaşu Trifan