Cuvânt și iubire

NE-A ADUS LUCEAFĂRUL ÎN SANSCRITĂ

 

11.08. 81. D.

Diplomă. Le cer ce ştiu pe româneşte. Vijay: tata, mama, ceapa, îmi pare bine, ceovac (în rusă ori bulgară? el le-a absolvit şi pe-alaea), da, ypok, universitate, mare, dar, nu. Ashok (redactorul meu, după malarie – revista Himalaya? Ei tot aşteaptă ordine): foarte, ziua, noapte, copil, dumneavoastră, domnul, carte, care, din, eu, el, da, capitole, universitate, sunteţi, unde, ceapa este în grădină. Yogindra: merg, după-masă, pentru, stradă, bibliotecă, mare, plicuri, stilou, unde, autobuzul. Kurpreet: bună dimineaţa, mulţumesc foarte mult, cine e la telefon, cine sună la uşă, bibliotecă, dv., desigur, flori, după.

Pe Vinay l-am pus să conjuge “a da”. I-am învăţat mai multă gramatică şi sensibilitate decât Cazacu? Citisem încă trei strofe din Luceafărul. Ştiam că voi lucra mai profund cu începătorii, îi vor întrece pe cei de la diplomă.

Săptămâna trecută, la Khurja, în atelierul lui Rashid Ahmed; el creează, de la mic la mare, şi iubeşte tot ce face. Lucrează din copilărie, şi n-are importanţă că acum locuieşte lângă moschee. Premiile primite nu l-au influenţat, numai piaţa. A creaat o şcoală proprie, continuându-şi părintele, bunicul, străbunicul – Abdul Rahman, Abdul Baksh. Încă n-a putut învăţa cât ştiau aceia, când timpurile erau altele.

Are cinci ucenici. Şi fiii lui îi urmează meseria. Fratele lui, Habib Ahmed, tocmai stă de vorbă cu noi. O altă rudă, cu barbă roşie şi coafură la fel, ne aeriseşte sobru cu un evantai-steag. Maestrul Rashid a fost fericit, în 1977, când preşedintele Indiei i-a decernat un premiu. Bunicul său fusese primul care modelase în lut roşu o vază de flori de 6 picioare şi jumătate, o alta de 5 şi jumătate, în Hyderabad.

Himalaricul meu student declară româna uşoară , el fiind eminamente slab. I-am dat chestionarul pentru interviuri cu visi-ul, proctorul şi decanul, un chimist, un antropolog, un sanscritolog – i-am reprecizat obligaţiile.

Nansi preferă reproduceri. Îmi barează orice primă tentaţie ca neconcludentă. Pescuiesc pe uscat, însă. Acuză de poetizare a culturii. Neînsuşită. Accentul poeziei nu-l simt subiectiv, dar dintr-o intuiţie mai amplă. Îmi abisalizez în revista “Himalaya” scuzabila frumuseţe de care mă voi învrednici direct la maşină – la ce va trebui murdărită de impotenţi de la noi şi de la ei?

mă aflu fum şi viaţa pe sfârşite

de soare mi se-ascunde cu un papagal

galben de nicotină toamnă şi amurg

dezvârtejit din valurile urdu ale

musonului în cuplu cu iluzia

visez să mă îngrop în groapa mamei

copilărie de pământ mereu copilărie

să nu mă nască iar până târziu

de-am înotat albuşuri ca în Hiranyagarbha

necăutat de umbre exteriorizate

şi de-am acoperit cu talpa toată iarba

mă aflu fum şi viaţa pe sfârşite

12.08. 81.

Mutat din 52 în 36, lângă administraţie – ce veste să se fi dus? O clasă mai mică pentru studenţi mai numeroşi (peste 20 azi, la a doua lecţie). Dintre începători, cei tineri şi inteligenţi sunt mai entuziaşti. Din două fete, una a venit pentru băieţi. Unul vârstnic nu ştiu de ce e atras. Câţiva ori au părinţi înstăriţi, ori au slujbe bune. Şi golani.

În pauză, asalt al liederilor de asociaţie, să mă cunoască, ori să mă chestioneze, să ţină partea colegilor. Bulgarul mă invitase la un drink. Finalul lecţiei vădea o euforie la care rămâneam exterior. La urma urmei, mult din raţiunea mea, inclusiv creativă, se consumă în predarea limbii române, într-un fel predându-mă pe mine, care sunt, deliberat, altfel decât alţii care-şi predau propriile limbi.

Azi am fost ocupat cu fiinţa şi înspăimântătoarea subţirime a limbii în comparaţie cu ea. De-aia ieri, la diplomă, auzind atman (pentru suflet) de la propriii-mi studenţi, familiaritatea Indiei mi-a răzbunat claustrarea. N-am nimic de lăsat moştenire. Nana scrisese ieri, la şcoală, pe tema cerută, “tatăl meu”: „scrie tot timpul”.

Cu Nansi, despre păcatul curviei la bărbaţi, insinuându-l. Eu, şi pentru femeia de la Faianţă: dar aceea nu-şi adora bărbatul, zice. O întreagă diplomaţie. Turkmenul se plimbă prin India fără probleme de-alde-astea. Ne ducem zilele şi cu şah, poezia descurveşte creierul mai aşa, din ce în ce mai rar.

Pe disperarea păcatului nepracticat, ne revitalizăm evocându-le pe-ale altora, punându-le ramă pozei noastre tensionată în fixităţi pure de nedureroase armonii. Tristeţea de dinaintea somnului revine şi peste zi, doar dimineţile fobiile subconştientului încărcat de conştiinţă nirvana. Reducţia sinelui la o potcoavă a calului ceresc, simţul trupului ca un singur plin, aparent, concav şi spulberându-se al marelui gol.

Evidenţa morţii balansează fugacitatea zilelor. Trăim pentru morţi cam cât şi murim pentru noi, ascultăm muzică indiană, înţeleşi cu sunete neomeneşti.

13.08.81.

Unul din studenţii mei, care-mi spusese zilele trecute că, pentru o lună, are de lucru ceva important pentru universitate, aflu deci că s-a dus la clasa de rusă, certificat (ştiusem că-l luase). Drept care ţin la clasă un discurs despre predarea universitară a românei. Că eu n-am venit să mă fac sanyasi (exact ce crezusem că se poate). Cum e cu a te cunoaşte pe tine însuţi. În fine, i-am felicitat pentru ziua independenţei lor.

Presa aduce vestea că a murit o nemţoaică pe aici. Ce-o fi făcând o ambasadă la moartea unui cetăţean al ţării respective în altă ţară? Ştiu că ai noştri, nimic, nici Dumnezeu să-l ierte n-ar zice despre mine, cât că m-aş duce pentru patria de ei trădată, masticată. De nu s-ar amesteca şi alte păcate, drog, tantră, puncte terminus numai de-astea.

14. 08. 81.

Aseară, din nou la tibetani, sub un salcâm indian şi lună plină, pe malurile Jamunei, picurând libaţii de chong întru sufletul Corinei, al cărei cadavru zace de duminică în casa Isabelei, pe malul Gangelui. Într-o clădire vecină, au început să pocnească bombe rituale, iar apoi, un convoi în şir indian, cu o trompetă asurzitoare, şi-n urmă o nedesluşită Durga, ori altă zeitate, călătorind pe prund.

Tibetanii erau familiarizaţi cu o pujă ca aceea. Fetele tinere îşi luau şi lanternele. Clienţii indieni ieşeau din dhabe în pantă să fie spectatori. Noi devenisem de-ai locului. Rita, mai mult asculta, cu un sentiment şi, uneori, argument de femeie liberă, de indiancă nedorindu-şi, la peste 30 de ani, să se mărite, dar mai degrabă să plece unde o vedea cu ochii.

Pe zi, ştiusem de la ea că, la Varanasi, în sukh-asan, se numără se numără respiraţiile până la o sută, pentru a uita alte gânduri. Pe când în vajr-asan, se rememorează una după alta toate întâmplările zilei. Fetele nu aveau dreptul să recite (nici să asculte?) Gayatri mantra: am recitat-o azi în clasă, unde era şi o fată.

Se făcuse târziu de-a binelea sub luna plină a Jamunei. Afară, în stradă, un furios îşi căuta o victimă, drept care am sărit într-o groapă. Căldura, ardeiul din cio-cio, ca şi însuşi chong-ul, apoi drumul nesigur, conversaţia de disperaţi visători, îndoliaţi şi obosiţi, ne-am prăvălit în somnuri împărţite. Nansi mă ţinea chiar de beat.

În zori, după ploaie, am predat sunete unor studenţi plin de ataşament. Am primit şi ceva cărţi, neştampilate, de la Universitatea din Bucureşti. Voi publica, în The Himalayas, “Shaiva Tantra”, rezumatul tezei lui Enric. Edwige Bestazzi, din generaţia extremă, mi-a trimis o “Utopia di Oggi”. Cercuri sanscrite din Varanasi mi-ar aştepta comunicarea şi vizita acolo.

E seară, varanasiana n-are şanse la colegiile filosofice din Delhi. Credulă, a înregistrat cu naive experienţe culegerea unor informaţii, în fapt, ipocrite. Firele s-ar strânge toate în mâna vecinei noastre, plus mafia.

Nana, vorbind de Raki, pentru mâine, cu Independenţa, Indira la Red Fort, trei culori cunosc pe lume adică janâ-ganâ-manâ. Vom mai asculta un discurs al lui Redi, tot n-o fi având audienţa completă: de când s-a dus la nunta lui Charles, lumea l-a cântat cu pică.

Suboth Kumari, studentă de anul trecut, se interesează de romanul meu, pe când prietena ei, Deepa, n-a ajuns încă la clasă. Himalaienii se vor înmulţi. Romantism publicitar baroc: a vedea Himalayas ca pe nişte oameni. Hai în neant, via biologia spirituală a Himei. Un pas anonim al fiecăruia rezonând de temei oameni scunzi într-o natură înaltă. Înalţi într-un podiş bătut de crivăţ. Bruni sub maxim oranj solar. Credincioşi frumuseţii lui Dmnezeu, a adevăraţior himalaieni.

Şira himalaiană a cerşetorului fermentează în măduvă năduşeli împărăteşti. Morţii pleacă din moarte. Viii se sfârtecă în speculaţiile hranei generale. Nemaimâncând ultimul prânz, absorbit de vasta duşmănie. Bătrâna verticalitate, cu pietre noi. Adâncuri upanişadice platonic colocviale. Himalaism cultural, referinţă la sine, germen şi finis. Cultura ucisă, neperpetuându-se, ca avatarii. Anonimul lui Blaga. Himalayas cresc irepresibil, ca în compensaţia pierderilor. Vârf de munte, Om. OM!

I-am scris azi şefului dept. de muzică al Facultăţii de muzică şi arte plastice, pentru programul Enescu. Este însuşi vecinul nostru, îl auzim zilnic. Nana: celebrul sitarist – în cuvintele secretarului Facultăţii – ar fi bine să apară cândva, în vizaviul nostru.

Avem invitaţie la Excepţie şi regulă, de Brecht, apoi la, 6 personaje în căutarea unui autor de Pirandello. Nana are mâna plină de buruieni negre care-i vor imprima în palmă o “raki” roşie. Probabil şi Nansi se va alege cu o floare pe palma dreaptă

Mă tem că toate scrierile mele mă reflectă exact cum nu sunt. Mă ascund în hăţişuri, înspăimântat de ochitori. O musafiră îi spuse, după-amiaza asta, lui Nansi, văzând doar poze: cum puteţi trăi fără astea, departe de ele, fără peisajele româneşti? Peisajele şi personalităţile oamenilor nu-şi mai aparţin. Walla (negustor) indian, walhalic walah al Boemiei, valahul Carpaţilor, al berberilor.

15. 08. 81.

Park of Wood Land ne primea gol, de ziua Independenţei. Junglă îmbrăcată în mireasă, părăsită de mire în ziua nunţii? Şi, gata, ea, acum, să facă sati? În mijlocul aleii, la jumătatea drumului dintre poarta de intrare şi Turnul Steagului, un păun traversa leneş, în contrast cu focul din 1852 – întins de aici până la Kashmeeree Gate.

Maimuţele dispăruseră. Florile nu miroseau. Turnul era deschis. Bătrânul în corta paijama, barbă-albă, frunte-albă, ochi-albaştri, se văzuse înconjurat. Am dat să intrăm – a gesticulat că nu se face să fumez. Am ieşit. E. şi R., împreună cu copiii, au intrat. Toţi avusesem impresia că e mut. Am intrat şi eu şi am urcat cu Nana scările, contemplând oraşul şi Jamuna.

Bătrânul făcuse jurământul tăcerii. Le tot scria, anchetatorior lui improvizaţi, de duşmanii ce-l pândesc; de întâlnirea cu Dumnezeu, care i-a oferit nemurirea în trupul ce încă îl avea; de bunătatea de a accepta serviciile noului venit, a-i fi, deci, guru ascultat întocmai.

Am luat copiii în pădure, la maimuţe, lângă templul lor – Hanuman – sfinţit şi de câteva vaci. Copiii maimuţelor, de puţine luni, în spinări ori sub burtă, începuseră să îndrăznescă, din lăcomie, a se depărta câte-un metru de părinţii purtători. Săreau reflex înapoi la prima mişcare dimprejur. La întoarcerea la Turnul Steagului, iluminarea cuplului gangetic se domolise. O luaseră pe altă alee, de i-am strigat cu copiii. Am mai hoinărit printre alte maimuţe – una primea din mână.

Hanuman Albert Camus

Moi-meme om et omnibus

Personaje din “Rostrum Sati” îşi făcuseră apariţia. Rostrum – jurământul (farseor-sfânt) al tăcerii. Sati: o bengalezăvaranasianăşomeră, cu doctorat în filosofie şi predilecţie pentru străini. Ultimul, lângă ea, îşi mai ia o dată soarta căii singuratice, fără dathura, cu bhang.

Sati mai are o scenă

1

Pyia, Olt, Gorj. – Dă-i carnetul tău, Olt. Nu e mut, a făcut jurământul tăcerii. E un iluminat. –

Eu n-am venit după iluminaţi. – Dumnezeu i-a spus că nu mai are importanţă nici jurământul tăcerii, i-a dat nemurirea. – Cere-i şi tu. – Vrea să-l servesc, să-l iau la mine acasă. – Din nou în lumea asta. –

Carnetul, să traduci ce-a scris în hindi. – Am tradus. – Ce scrie acuma. – Dacă mai scrie. – Iluminat de-a surdul. – Păunul s-a suit în arbori. Panditul templului nu scrie în carnet. – E un pandit obişnuit. –

Citeşte Ramayana. – Nu citeşte nimeni. – În toate templele am văzut Ramayana. – Mică. – Mare, ca o evanghelie în altar. – N-am văzut. – Îl credeam un mormânt fără nimeni, cu morţii plecaţi la Adormirea Maicii. Suntem în 15 august, fata mea. – E şi Raki. – Sati. – Fraţi, Surori, Independenţă –

De-aia şi iluminatul. – Scrise de mână declaraţii ale lui Dumnezeu. – Nu ştiu dacă e Şiva. – Nu se poate şti nimic. Tu traduci singura realitate din limbă în nelimbă.

2

Olt, Gorj, Sur, Pyia. – Nu le interzice, lasă-le să crape – statuile, ultima oară pe ecran. – Ce faci cu negustorii, Cristoase… Doar nu suntem în templu, Gorjule. Şi nu e vorba de statui în fapt. – Abstracţii. – Dimpotrivă. – Cântece? – Pe-astea le-am aranjat. A fost odată Doina. – Eminescu mai este? – Legat de Nistru, închis în rostrum-ul Dunării. – Permiteţi, excelenţă… – Nu mai ţine chestia. – Cristoase… – (Sur se aşază. Ecranul aruncă statui înainte de sinucidere. Pyia, cu părul blond, tăiat ca-n ghetto ori în studio, îi acoperă ochii lui Sur cu degetele de pianistă) Cine… (Se ridică, aşa cum venise, nebăgat în seamă. Se retrage cu fata, care e alta, cu păr lung, umilă ca el. Olt şi Gorj au rămas nemişcaţi, hiroşimaici, cu dictaturi pe frunţi de carton. În uşă şi jos, pe scena lor, Pyia, acum iarăşi cu părul doar până la umeri, castaniu. Cu barbă tristă, lipită. Ca şi cum, regăsindu-l pe Sur, ştiind c-o să-l piardă, să nu rămână femeia de ruletă a puternicilor cretini de sus). – Ce… – Pyia. – Sur. Sst. – Parcă am mai auzit chestia. Rostrum Sati se joacă deja. – Sst. – Şi tu, Brâncuşi? – Brahma… – În Lalage. – Regele nu mai merge la Paris. – Puşcăriaş. – De… – Nu. – O depresie. – Acum… – Mereu. – Dhatura. – Ce? – Buruiană-nu-ştiu-care. – Ştiu ăştia tot, m-or fi otrăvit. – Sati de stat. – Căcat. – Zmeu roşu, alb, Lata, oranj solar, mai respiram, lume suportabilă îndemnându-ne să nu ne suportăm, trezviţi – şi uite-aşa se duseră zile multe la tropic şi la antipod şi înapoi în forţat Rostrum Sati. – Ce viaţă interesantă. – În jurnal avatar. – Căcat. – Dar şi tu joci Rostrum Sati. N-o să-ţi moară nevasta înainte, anume ca să te poată urma la ultimul tău ordin. – În Olimpia. – Majestate, academia v-a greşit ghilotina. – Măria Ta, nu Ţi-a mai rămas niciun Schit. – Vremuri. – De bătut copiii. – Care copii? –

excelenţă mort ţi-e bhai-ul

frate morţii şi cobaiul

vieţii noastre de vei fi

o să joci Rostrum Sati

Jai cu vorba dai cu maiul

faci bezele baţi copii

că văd zmeii suind plaiul

norilor cei aurii

coronarieni ca scaiul

şi colinda cu buhaiul

excelenţă mort ţi-e baiul

– Surya – Sur. – Susur. – Igrasios. – Fără lună. – Mătrăgună? – Ce

“din genuni

Răsai c-o…” –

În lumea mea… – Cu farmecul… – Norocu-mi. – Povestea asta am auzit-o şi-n sanscrită. – Spune. – Este cea pe care o ştii. O uitasei când mi-ai acoperit ochii cu degetele de pianistă – domnii ăia ne păşteau fără să-şi dea seama nici ei.

16 august 1981

Poetul e distrus de lichele înscăunate în vârfuleţe native, încât se licheleşte altfel – mistic, semiconvertibil, întru iluminare seacă.

La o săptămână după moarte, Corina e încă printre cei vii. Oricât de putredă şi ortodoxă. Prietena ei a găsit-o şezând. Ferestrele erau deschise. Copiii se jucau afară. Ceasul la mână, mergând – îl împrumutase de la vizitatoare, Isabel Klein. Rezemată de perete, umflată, cu ochii deschişi. Mama moartei vine mâine, în zori, dacă nu întârzie avionul. Are alt avion pentru Varanasi. S-ar putea să-i mai vadă cadavrul. Ori mormântul.

Numai duminică româno-germană-indiană (moarta e grecoaică) nu mai e asta. Muzica de sitar fără sfârşit ne face ridicule şi neînţelegerile. O finlandeză a stat 125 de zile în sala de autopsie. Ne depănăm identitatea, nepersonal, oarecare. Strângem idei în menghine improvizate. Plutesc printre noi certuri hohenzolerniene. Respect şi proprietate a dialogului.

Avem lunch şi ceai. Păreri de rău şi judecăţi de şi mai rău. Aerul condiţionat nu funcţionează. Raaga merge mai departe. Vag confort al veştilor funeste. Blândă nebunie a împărtăşirii tristeţilor. Opaci la străvezimi opiomane. Carpaţi către Alpi. Musafira nu poate zice da sau nu despre religia ei. Pe paşaport e trecută creştină protestantă. Aici, creştinii sunt hăituiţi. Viaţa e tragică. Nu s-ar recunoaşte în tradiţie.

18.08. 1981. D.

Un student azi, că ei n-ar veni pentru română, care nu-i interesează cine ştie ce, cât pentru mine, care pun atâta interes. Altul, să fac o clasă comună pentru cei doi ani. Conferinţă vineri. Ziaristul a făcut o listă de clasici, cu excepţii, pentru The Himalayas. Împrumutase 8000 de rupii, pentru studii, de înapoiat după ce se va angaja.

Akaash Ganga, pe toamnă, tipărit n.8. Nansi acceptă să fie Rostrum. Cine-o să fie sati pentru care dintre noi. Pyia zace moartă de-o săptămână.

20. 08. 81. Delhi.

Tot Luceafărul citit de studenţi, în româneşte. Cuvinte lungi în versuri scurte? Pas către cuplarea cu Gitagovinda în spectacol? Nana a insistat la prânz petru amintirile mele din copilărie, deşi le ştie – să prinzi peşte cu o basma neagră, somnul cât un om; cu cai – Olga; cu oi, cu lacul fără fund, lipitorile.

Seara, la IIC. Am intrat pe uşa din spate, după un drum de peste o oră cu 26, împreună cu Nansi, Nana şi d-na T. În autobuz, un student mi-a dat recenzia la o traducere a lui din Santa Sutra. Lume multă, peste 20 de studenţi de-ai mei, ambasadori, români, miniştri, copii, chibiţi, noi. Un film despre muzeul român de artă, făcut în timpul proletcultului.

Strigăte împotriva americanilor, Pakistanului şi Israelului, slăvind sovietele şi toate socialismele. Speaker-ul Lokh Sabha întrebîndu-se ce e istoria (cronologia unor achievements), independenţa (bunăstare), nevoia de lideri (soluţionată, s-ar fi spus ideal, prin două tablouri ale masculului, graţie cărora nu putusem să văd selecţia întunecat sociologică a picturii noastre).

La ceai, protocol, studenţi, d-na T. vorbind româneşte la surzi şi nouă. Dădeam să plec – “Tov. A.”, mă aud strigat de ambasador, spre un grup, unde mi se ia ţigara cu o batistă de către un ins vorbind ceva, nimic magic. Eu scot un pachet de beedi, le refuz mucul şi le întorc la toţi spatele, spunând că merg după un autobuz.

Scena m-a răcorit, dar după 26 am aşteptat o oră, de-am urcat, în Lodhi Estate, în altul, până la Red Fort, ca de acolo să apară 26. Ne-am văzut acasă, unde nu chiar ne-am certat cu E., dar el pretinde că nu l-ar fi insultat nimeni atât, ceea ce e totuşi reciproc. Proletcultul românesc închide azi cercul sovieto-indian? Se va răspunde “nu” în chinezeşte? Indienii nu-şi aduc femeile la chestii de-astea. S-or fi bucurând să vadă neveste de ambasadori.

Drumul până la IIC, atât de lung, iar la întoarcere fără sfârşit, că regret până şi pe Brecht în hindi. Fiindcă şi a ne vedea între noi pe baricade de rutină stalinistă, cu dinţii mai bătrâni şi gândurile mai turmentate de exportul de cult. Se poate străluci cu scrisori de graviditate sub lună plină şi scârbă de tot întru nimic, cu cercuri călcate în picioare, potcovite şi fără Arhimede.

21.08. 81. Delhi.

Cu Nansi, m-am îngrozit de stâlcirea stalinist-antiromânească – până la maniera filmărilor şi ilustraţiei muzicale – a culorilor româneşti. Curând eram în clasa mea. Înainte de program, liderii studenţilor patrulau pe culuoare, se lipeau afişe, un student al meu spunându-mi să nu ţin clasa. Ei nu vor permite, din cauza comportamentului dictatorial al şefului departamentului şi al cockus-ilor lui. Le-am spus că, dacă e treaba studenţilor, să revină, când se vor fi strâns, iar cum eu le port respect, aştept şi de la ei acelaşi lucru. Plus că eu voi vorbi despre muzică şi pot merge şi-n iarbă.

Curând, clasa se suprapopulase. La vreo 30 de oameni, fete noi, unul beat spunându-mi să-i dau afară pe cei neînregistraţi. L-am invitat pe el, ceea ce l-a derutat şi s-a pus să laude româna. Confernţiasem despre Enescu, polifonie, naţionalism, dodecafonism. Ajunsesem să obţin de la studenţi că muzica este când bucurie, când simetrie de sunete, când împrospătare a minţii, când distracţie. Cel cu bucuria chiar cânta un refren.

Le-am propus structura conferinţei de vineri. Concludeam. Revoluţionarii şi-au făcut intrarea, eu ridicând mâinile că gata. Declarând – şi aşa era -, sfârşită conferinţa, cerând înapoi publicaţiile muzicale distribuite şi prezenţa. Careva mi-a atras atenţia că sunt pâlcuri dese pe culuoare. Ne vor omorî, am glumit. Dar ne-am strecurat ca ploaia prin lumina antisoarelui, aici venind de la nord.

23.08. 81. D

Ashok s-a înfiinţat cu încă doi inşi, unul preşedinte la Navakurmanch, de trebuia să mă şi impresioneze. Abia mă apropiasem de un sumar, pe cât de românesc, pe atât de indo-shanti. Am declarat numărul închis. Discuţii în deşert, am mai irosit o duminică. Nou, un eseu despre Enescu. Închei conturile oricum.

Am nevoie să încep dactilografierea cărţilor. Kavya-purusha, prima. Un film vechi, cu litoralul românesc, la televizor, de dimineaţă – l-a văzut Nansi. Încă un august pe ducă. Cea mai nesimţită lună. Din cauza Himalaiei. Spor de paralizie.

24.08. 81. Delhi.

Aş fi unit bucăţi latine cu sanscrite pentru ore, dar Sudip a vrut şah. Lila, public, la Şase Personaje. A apărut şi Kaly, de ne-a făcut poze şi a dactilografiat poeme de-ale ei în nemţeşte. După două pierdute, am câştigat trei şi am mai pierdut una. Yogindra, şi el, ne-a convocat la nunta Veenei, sâmbătă, în Lajpat Nagar.

O scrisoare de la Almora, cuprinde, cu patru versuri de nor şi pământ, de vreo sută de ori numele meu în şase litere şi un om-soare cu raze din aceleaşi. Sindromul i-a sărit în ochi lui Nansi. Şi eu, fără mai flatare, am ştiut. Şi a şi venit vorba, că nu vom mai merge la Almora.

Noana vrea poveşti cu căruţe goale şi zdrăngănătoare, linuri cu vârf, brişti, trăsuri, şarete, coviltire. Cum a găsit Ionică un ban de aur în urma plugului tras, parcă, de boii lui Dumitru Rogojinaru, la noi în ogradă. Cum luminau copacii putrezi şi şi mai şi dovlecii cu ochi, nas şi gură, luminaţi pe dinăuntru.

Cum aveam un prieten Nicu, cu picioarele oloage şi, pentru că Dumnezeu n-are timp pentru fiecare, mă gândeam că picioarele mele sunt şi ale lui. Iar ale lui nu mai erau ale cuiva nenorocit. Cum porecleam pe toţi oamenii. Cum un om coborâse din tren în câmp, mersese într-un sat străin dar găsise casa lui acolo şi a urcat în pod să-şi găsească satul.

De dimineaţă, studenţii, în păr, chiar unii noi, înainte de program. Greviştii urmând să apară cam după ora noastră. La amiază, cu Nana, pendulând în cap, cu picioarele pe pereţi. Aştept să treacă timpul, zice Nansi, dar eu nu ştiu care timp; ne-a fugit şi din inspiraţie, am rămas şi fără disperări şi voinţă. O duioşie ne vizitează din neant.

25.08. 81.

După ce-mi ocupaseră clasa 52 pentru trei zile din săptămână, studenţii de la franceză umpluseră dis-de-dimineaţă şi azi, când revenea cursului meu de diplomă la română. Greviştilor le luaseră locul studenţii veniţi la prima lecţie de franceză deci. Şi clasa 36 era ocupată de ruşi. În secretariat mi se spune că voi preda permanent în 36, dar că azi să-mi găsesc oriund în altă parte.

Nu, am replicat, cum n-am fost anunţat, voi merge în 52 şi voi preda franceză. Parasnis, titularul, mă invitase să predau, ceva mai demult. Le-am cerut, deci, studenţilor, permisiunea să le deschid cursul de franceză în condiţiile date… Franceza şi limbile romanice. Continuitate şi magnitudine culturală. Franţa şi India. Aplicaţie, Eugen Ionescu, cu titlurile scrise în franceză şi piesele povestite, iar scena I din La cantatrice chauve citită şi jucată, tradusă şi comentată.

Mă culcasem la 3 şi jumătate, le-am spus, mai prin vis nu-mi trecuse franceza, cea mai clară expresie, dar ei înşişi aveau să se caute pe sine, ca indieni, în acea mare claritate. Ori să se ipostazieze până la a traduce din original, şi nu din alte versiuni indiene, oprere franceze. Realizasem împreună un impromptue cumva memorabil, câtă vreme erau ochi şi urechi.

N-avusesem nevoie să accentuez contextul universitar – două ore, au fost reali studenţi, într-o întâmplătoare şi agreată aventură. A apărut şi curierul Kobra, de le-am citit studenţilor anunţul adus, semnând Parasnis, şi, la instanţa lui, şi Anca. Ne aflasem în Ionescu, încercam să credem că a trecut timpul. Alături, lumea se dumirea în clasa de rusă, alta, dar sunt sigur că aveau ce auzi aici.

Elogiul frumuseţii indo-latine călca peste ape de sărăcie. Ministrul francez de externe este în oraş. Toţi se simţeau într-un magnet de optimism. Chiar slujbaş, vor găsi, adică, de lucru, dacă-mi urmau apelurile. Nici unul nu ştia să povestească vreun subiect franţuzesc şi le-am inventat eu câteva pentru mai târziu. Când ei vor şti să zică, la Paris, şi merci, de la mine.

Măcar şi-n Auroville, cu tot Pondicherry-ul, prin focuri bengale, şi-n propriile sensibilităţi – unde le-am spus să lase spaţiu poeziei – nu ne rătăceam de prisos. Voltaire, în comentariul cutărui indian, şi iar din româneşte – Tristan Tzara şi Brâncuşi. Italia, Espagna, Portugal, France, România. Anunţarea revistei Himalaya şi a cărţii mele de modele indo-latine.

Se adunaseră şi în uşă, ca la Călinescu. Le spusesem că numai propagandă pentru francezi nu făceam. Atmosferă bucureşteană, defulare în India? Mi-am recâştigat încrederea în împărtăşirea personală a unor realităţi asociate cultural, cum că pot să ţin publicul atent pe subiecte multe şi mărunte. Ba chiar să-l fac să-şi pună întrebări despre sine şi lume.

Greva am spart-o paradoxal şi incognito. Să vedem ce-o să iasă. Ecourile sunt în zecile, spre sută de studenţi din 52 în 25 august 1981, între 8 – 9.30 a.m. Şi poate niciodată nu voi avea şansa din nou să mă simt atât de român ca azi, deschizând cursul de franceză, pentru primul an, în Universitatea din Delhi.

Seara, la Sri Ram Centre: 6 characters in search of an author. Autorul, netrecut pe anunţul previzionării. Numele lui Pirandello, totuşi în discurul regizorului către actorii lui, parodiind comercialismul de cinema indian. Intrarea pirandelliană a personajelor, momentul cheie al primului act, mai mult decât o dată, prin actorul-personaj tată şi, mai puţin, personajul-fiică – mama, în alb, are faţa acoperită va hohoti amintitor şi se va auzi în toate actele.

Cu toată adaptarea, ori tocmai aşa, frumuseţea limbii hindi, gradaţia economicoasă a conflictului dintre realitate şi iluzie, dintre viaţă şi joc, intelectualitatea stărilor (rasa), oricât trişată de temperamentul şi vocaţia majorităţii distribuţiei, dau un sentiment de noutate. Din Valea Templelor, spiritul însuşi al lui Pirandello, venit la premiera în hindi (după ce fusese jucat în Bengal) s-a putut revedea într-o altă lume, dacă nu a lui, bucurându-se într-o doară de povestea celor şase personaje orfane. Şi maestrul a avut cât de cât de ce fi mulţumit, ceea ce e o laudă pentru echipa profesionistă a Şcolii Naţionale de Dramă şi Teatru Asiatic.

Mâine, de-aş reuşi să dactilografiez Carmen – Kavya. şi recenzii. Ca săptămâna viitoare cel târziu să intrăm în tipar. E momentul şi al comentariului la Luceafărul (20 de pagini de carte, incluzând versiunile engleză, sanscrită) şi Santa rasa şi gândirea apofatică.

26.08. 81.

Ieşit din clasă, m-am întors din viteză spre a primi mulţumiri de la Parasnis că i-am deschis cursul ieri, şi permisiunea de a-mi vinde revista şi viitoarea carte şi studenţilor lui. Apoi m-am retras, cât că o frumuseţe mă numise tres important. Până să se deschidă banca, l-am salutat pe Masih (vreo zece poliţişti la uşa vi-si-ului). Apoi am stat aţintit cu ochii la o mamă şi un pui ce nu se prea putea mişca, sfârşind sub pântecul mângâioasei maimuţe. Ce-şi examinase coada, se ferise de muşte, îşi lăsase dinadins copilul la o parte, să-i educe mobilitatea.

La ora mea de franceză, ieri, mi se păruse că numai o fată nu prea participase, dar s-a introdus la bancă – era profesoară de botanică. Spunându-mi că i-a plăcut foarte mult cursul meu. Şi scuzându-se că a plecat la studenţii ei, un pic mai devreme (nu observasem). Cred că voi preda şi franceză. Palavre în româneşte despre o gelozie berbecească, în fapt contradicţia negativismului şi buricelii puţoieşti.

27. 08. 91.

În apropierea cărţii (Essayes in Indo-Latin Poetics) şi a revistei (The Himalayas), mai pierzând şi mai găsind, tot conversând şi neisprăvind, mă apuc să-mi declar deplina maturitate. Pleznit, totuşi, de intuiţiile ei, cum că închis în mine toată tinereţea, oricât de mult m-aş fi zbătut, voi avea de acum să-i exteriorizez fosta exuberanţă, achiziţiile şi elaborările şi chiar creaţia. Abia că am noapte perpelită.

Azi cerul e sanscrit rigvedic. Numai albastru şi soare. Părea viaţa mea de intuiţie a unor fructificări, dar cât de goală, doar vastă şi circulatorie cu vântul. Îmi redusesem somnului şi netreziei gândurile, împărţindu-mă cu cerul respirat.

Păsările umplu cuiburile cu fum. În 36, ştiam că puţinii “diplomanţi” mai trag la 56, dar Indu Lekha se mira că nu mai vede studenţii. Vibha Maurya îmi reproşase, aproape, că nu m-am dus la şedinţă, să fiu ales în vreun comitet de salvare.

Lui Narayanan îi oferisem o ţigară, numindu-l erou. Şi el şi ai lui se aşezaseră în lotus pe covor, în faţa biroului şefului dept., în grevă. Paşnici, colocviali, invitându-mă şi pe mine. Le explicasem că şi pe covor, şi în clasă, şi în grevă, şi în acţiune, tot subiectele alea le-am depăna.

Doar câţiva certificatişti la franceză, şi în 52, pe care i-am rugat să anunţe studenţii mei că sunt în 36. A apărut Vinay, spunând că e grevă. Apoi Pradeep, iar curând şi Yogindra, drept care mi-am ţinut clasa. Până ce Ashok a intrat furios, gata să se ia la bătaie cu ceilalţi, că nu l-au anunţat despre 36.

Am rămas doar cu el. Ar fi obţinut două publicităţi. I-am spus că luni îi dăm drumul în tipar. Când am ieşit, am fost abordat de un băiat de la franceză, apoi un grup, câteva zeci în jurul meu. Le-am spus că, dacă n-au profesor, sunt de acord să le predau eu franceza, aducându-mi şi studenţii mei de la diplomă. Care vor înţelege mai bine româna, prin comparaţie. Că eu pornesc de la întreg spre a deduce detaliile.

I-am invitat în clasa mea. Au venit vreo 20. Le-am spus principiul meu asupra francezei ca întreg, parte a familiei latine, a limbilor indo-europene. Zilele săptămânii. Charles Baudelaire:

Là, tout n’est qu’ordre et beauté,
Luxe, calme et volupté.

Recitare, comentariu, au revoir.

Totul acum s-a simetrizat revotător. Eu mă dusesem la ei, în 52, data trecută, şi le predasem într-o doară, poate într-o situaţie bizară, iar ei, în grup, îmi întoarseră vizita în 36. Ca pentru a mă vedea în amintirea primei întâlniri. De data asta, se uniseră, totuşi, cu tânăra madame general.

30 august 1981

Cu Nana şi Radha în Woodland. Maimuţele nu se treziseră, Soarele, sus. Sportivii, îndeosebi halterofili, populau micul teren din jos de templul lui Hanuman. Fetele s-au dat în frânghie şi au lucrat vag la paralele. Eu am ridicat o halteră şezând pe spate. Apoi am călătorit poposind la două cişmele, că eram într-o junglă, nu într-un deşert.

Atâţia fluturi şi un singur papagal. Camus ne întâmpinase în alee. Fetele beau campa, asemenea şi sportivii. Nansi suferă cumplit de ficat, vomită bilă. Nana, la d. T, însoţită de soru-sa de-acum o oră, Radha. Revenită acasă, e bosumflată. Mai apoi o găsesc pe balcon plângând pe rupte. Luăm un tur prin soare în căutatrea walla-ului de nibu. Să nu mai plângă, dar e bine să-şi verse necazul.

Lila mi-a adus programul la Pirandello. Regizorul e bengalez, Rudraprasad Sengupt; tot el şi autorul adaptării. Rolul tatălui e jucat de Manohar Singh. Aş publica în Himalaya (Natak): „Pirandello în Delhi” (synopsisul şi „Director’s Note”). Gupta, botanistul, vrea să mă vadă zilele astea (să fi primit de la colega lui din clasa de franceză ecouri?) Nansi e îngrijată de atmosfera din dept., că aş risca tocmai vădindu-mi profesionismul.

Va trece şi duminica asta. În clasa de mâine voi face gramatică. Mai bine, o listă de verbe. În India, am început să fiu jenat de verb. Sintaxa parcă ar fi decedat cu Panini, în toate trecutele secole presupuse a-l fi conceput. Am a mă consola cu adjective şi nici atât n-am făcut pasul sufixaţiei în sine, întors în diminutiv sanscrit. Singure structurile acumulative, autonegându-se, îmi par operative. Nu-mi permit crize de ritm.

Audienţii, din nefericire, fără a mi-l împărtăşi, îmi consumă în general ritmul şi tot dansul fără a se prinde în ele. Clasa de franceză, ca a unei limbe strămaterne, îmi oferă măcar confortul iluziei unor elaborări de idei, al unor consideraţii intelectuale, tocmai datorită studenţilor mai mulţi, mai diferiţi, mai cosmopoliţi. De altfel, atracţia pentru română, dacă ar exista, rămân cu un brevet de invenţie a ei.

Printre exemple, cum pe un student îl cheamă Nepal, îl botez Kathmandu şi-i pun în spinare propoziţia “Eu sunt din Nepal”. Iar sardarului care vrea să spună “Dv. sunteţi un profesor bun” cu “tu eşti un sardar cumsecade”. Sper că toţi ştiu de-acum că fluviile în Europa curg de la est la vest, dar Dunărea curge de la vest la est. Şi am conjugat, ce metaforic, “a curge”, la toate timpurile, iar cei de la diplomă au de memorizat, pentru poimâine, câte două strofe din Luceafărul.

Nansi zice să ne întoarcem (acum, pe loc) în Bucureşti (unde avem un acoperiş). Spune că ea nu face niciodată decât ceea ce crede ea, că asta nu e viaţă, că eu sunt pe pereţi. Mă apăr cum pot, punând cumva la trecut mai tot. N-o fi fost viaţă, şi vădindu-i pesimismul nepotrivit cu uituceala de femeie încăpăţânată, de a schimba un rău nou cu altul vechi. Mai sper să fie chestie de conjunctură, ca o cursă din intuiţie.

Mă simt la fel de singur ca şi ea. Ciprian, puiul de ciocârlie-codobatură indiană, l-a crescut Nansi tot cu muşte – le vânează pretutindeni cu pliciul, dublată de-acum şi de Nana. Puiul a fost şi pe afară şi s-a întors. Îl aruncă uneori şi el i se-ntoarce-bumerang în păr. O invit pe Nansi să-i încropească istoria, dar refuză. Păcat, au fost săptămâni de adevărată iubire între o femeie şi un pui.

Alergia la oaspeţii dintre cadavre, cu vise de înot în ape mâloase, continuându-le pe altele limpezi, între sârmă ghimpată, iar el salvând-o pe femeia răsărită, fie să fie salvată – oricum aceastălaltă singură femeie de pe aici visând că vrea să facă pipi şi apare cineva, că pleacă într-un tren care se strică, continuă cu o maşină care se opreşte, cu o motocicletă, cu o bicicletă, cu o trotinetă – acestea-l fac pe oaspete să îndemne la creaţie.

Cât de mulţi – oare toţi oamenii? – să fi simţind o bucurie specială la vestea apropiatului sfârşit al tuturor? Îşi recapătă o stranie contemporaneitate agonică, o justificare a abuliei şi stricăciunii.

D-na T. Ne-a adus Luceafărul în sanscrită: Divyagraha (în loc de Sukragraha). Citesc versiunea dumneavoastră încă o dată, cu întreruperi nostradamice. Eros în versuri cosmice, patimă românească, eminesciană, în echivalenţa cea mai fidel muzicală. Efortul şi euforia vor fi luate la vale de măţari, dar fericirea mea le plăteşte diurna anală.

31 august

Încă o dată, cursurile suspendate – pentru alegerile, de la 12, în DUTA, Delhi University Teachers Association. Ca de obicei, singurul, eu le ţin, e drept, cu trei studenţi, şi nu buni. Candidează trei persoane pentru preşedinţie, unul predă hindi, dar sunt sfătuit să votez cu Arun Bhose, un economist. În faţa uşii închise, mă întâlnesc cu o doamnă care ştiu că pleacă şi merge pe acelaşi drum cu mine, până la răscrucea destinaţiei, unde ea o ia la dreapta, să înveţe japoneză, eu la stânga, româneşte.

Stă într-un D1, pe acolo unde locuieşte, zice, şi dr. Anca. – Dar eu sunt, cum de-mi ştiţi numele? A auzit. Predă istorie într-un colegiu de fete, unde probabil voi conferenţia. Studenţilor mei le spun, la un timp, că orice limbă e Ganga, eu le ofer doar traversări româneşti ale fluviului, dar ştiu că el curge într-una şi-aş vrea şi ei să aibă acest sentiment din barca noastră problematică. Am început să folosesc de două ori ce scriu o dată pe tablă.

Povestea cu Nostradamus, franţuzească şi pe plecare, ne mai prilejuieşte lui E. şi mie un schimb de violenţe verbale. Care Academie Franceză? întreabă, înainte de a mai încheia o tentativă nimicarnică asemeni tuturor celorlalte. Dezastruosul efect al Indiei în firile rebarbative şi superstiţioase ia proporţii de paranoia supraindividuală în câte o individualitate obturată de ghinionul natal.

Ne bălăcim în totală nebunie. Din fericire, sperăm, verbală, fără caracter, apatică în definitiv. Zurbageala debitului duelgiu are un haz calificant, poate şi curăţitor, în deformările monstruoase ale iluziei de sine. Există şi momente serioase, de regret separatist şi comun, mai ales pe negaţii şi afirmaţii. Opţiunile de nevoie şi de poză strică şi resturile de caracter seduse în meditaţii pârâte.

Mare părere de rău pentru părelnicia murdăritoare a minţii încenuşate becisnic, nu dinăuntru, numai, dar în învârtecuş de mizerii. Mizeria şi poezia, oricât ar merge biografic împreună, se exclud mai mereu în indivizi numai mizeri, ce se expun politici ori critici, evident mai ales critici ai totului tot. A vorbi astfel nu înseamnă a avea pe cineva rău înainte şi, cu atât mai mult, prin contrast, pe cineva bun.

Adânca incapacitate de a te afla în prezent şi înnegrirea voluptuoasă a viitorului spre a-ţi spera vreo licărire, fie şi sub numele gros al iluminării, ne vor fi ţinând pe fiecare în bezne netrebnice, răutăcioase şi singure comunicabile. Tot dialogul nostru va fi fiind hrana umbrei care face posibil iadul. Şi n-avem decât să ne flatăm că, distrugând orice direcţie blândă, ne împotrivim oricărei şanse de comuniune.

Dedesubtul cuvintelor purulente? Deasupra? Mai vedea. Iar acum mă pregătesc să votez. Comedia îmi surâde totuşi. Este ceea ce ni se întâmplă şi-n incongruenţa nealegerii acestor ospitalităţi, din care, unii se mai victimizează. Alţii îşi verifică talentele nevrozante, contagiunea paranoidă, anticreativă, filosofardă.

Timpul, deloc cumsecade, va converti şi şucărul de acum în amintiri plăcute, ca de pe Câmpia Libertăţii. A nu mai crede în nimic e un atu în dinţii muzicii. Altul în craniile violate de tantrici. Iar a traduce tot universul în instrumentaţia unor ritualuri după ureche, trăncănind o grapă de baliverne opuse oricărei incantaţii şi vrăji ca lumea, poate fi şi asta o afacere.

Mai mult, deodată n-ai voie să nu intri în ea. Opoziţia nonsensului fiind încă nonsens, înjurăturile opozanţilor de profesie acoperă accepţii ale unor obiceiuri fie şi fiziologice. Suntem vertiginos în josul absurdului cu care încă ne putusem consola, prin analogie. Să ne mai amintim de cauze, încă un măr de ceartă, o partenogeneză ameţitoare de Eve şi Adami.

Încă o dată, bucuria concretă a acpocalipsei, te vezi forţat de aproapele tău, s-o transporţi în actele prestabilite de mişcării vieţii tale. Până poimâine, babilonia asta se spurcă a fiinţe comunitare, condamnate la comuniune. Şi scurtând la maximum – cum mi s-a întâmplat -, cărarea politic-festivalistă de azi, spre a vota unul din trei candidaţi la preşedinţia DUTA şi unul din 20 (cu 15 voturi) pentru executiv, voi împărtăşi din interesul plin de o specială emfază a evanimentului.

Curtea universităţii, între facultatea noastră şi biblioteca mare, fremătând la umbra închinatei statui a lui Vivekananda, de profesiune vitalistă, sosită motorizat din colegii, din toată cetatea universitară. Oamenii fiecărui candidat – unul se numea Hari Om – înveşmântaţi în cartoane scrise cu numele acelora, abordându-te elegant dar stropşitor, grupat ori ca din întâmplare, pe voci şi expresivităţi anume contrastante. Cu abstracţie de înghesuială, căldură şi paradă faşionabilă, inclusiv vestimentară.

Fluidul nostru apoi, bărbaţi indieni academici şi femei democratizate, plus câte un străin de sămânţă, atras din umbra amabilităţii jucate dinainte la o masă a omen-ilor succesului – jocul masiv al flatării întru sindicat intelectual, destul de politic, dar şi panuniversitar. Seducţia împărţită şi fastul inaugural – care avea să se pleoştească ori să se înverşuneze, cu trecerea celor cinci ore scrutinare.

Scurtimea euforică a procedurii, individualizării, ca şi fals discrete a votului (ca “Anca”, eu eram primul pe listele electorale ale profesorilor din departamentul meu veniţi la vot), apoi smulgerea dezamăgită din apa grea în sens unic, aproape orgiastic, a profesorimii excitate de afirmarea pasiunii dreptului.

Registrul publicaţiilor din India n-ar fi accepetat The Himalyas, ca titlu de revistă, pe motiv că ar mai exista una astfel numită. Aşok, pe care-l cred nebun, îmi răspunde, când îl întreb dacă nu mă crede şi el pe mine nebun, că da, aşa mă crede. Deci mă înţelege. Îi dau noi titluri. Edit – Inedit – Inedited – The Milky Way – Akaash Ganga. Ne înţelegem să reducem numărul de pagini şi de exemplare, 32/500, pentru a spori calitatea.

2 septembrie 1981 Delhi.

E. şi-a luat valea cum a venit, între moartea Corinei şi a lui R. Este atmosfera care-i place, are alergie la vii, ca neutronul. Tare-i dorim noroc. De dimineţă, uşile Facultăţii Artelor, încuiate. Începuse să se strângă mulţime. I-am dat lui Koch “Mozaic”-ul meu. A apărut şi Vibha, cu ungurul. Ungurul are ceas eleveţian, Koch – indian, Vibha şi cu mine – rusesc. Ungurul se plânge de soarta lui Mircea Eliade în România – hai cu Honigberger.

21. 01. 81. Delhi.

Exact peste o lună, se deschide la Benares Conferinţa Sanscrită. Din România, este anunţat Dr. Sergiu Al-George. Costând 200 de rupii înregistrarea, iar titlurile şi autorii fiind trimişi la tipar, mai mult am renunţat. Şi aşa, aveam să fiu un delegat indian, ca de obicei, aici, de români fiind doar terorizat. Mishra, din organizarea conferinţei, n-a plătit nici el taxa, şi mi-a sugerat să merg ca vizitator.