8.07.81
Din coşmar sinistru cu madame ministru a doua mai grasă şi culturăleasă în gazdă pe Chatra şi goală ca piatre un student yogin mă trezi matin veni şi Gurwant când citeam pe cant ziar să m-apuc iarăşi de Coşbuc să merg să-nvăţ hindi serile Bathindei să trec pe la banca unde-mi spune Anca doctore şiroaie apa caldă-n baie cererea acu du-te şi o du doamnă şi de fală falică rafală nei coşmar sinistru cu madame ministru.
stau şi răpus mă veselesc la lumina zilei
de opt iulie pe Chatra Marg
singur mă veselesc într-un nimb de prozodie coşbuciană şi
stau
într-un timp fără noimă veselindu-se că trece
prin starea-mi duioasă şi aproape
înlăcrimată
niciun cuvânt necum mântuirea pururei
morţi desconjurându-mă în cântecul avatar
şi chiar acum dintre marile veci strigând
ihosarhitia anasaria specii târzii de
mangp oricum puternicul wala îşi
zăngăne tereziile şi conversează important
în hindi cu vreuna din doamnele
la partere (etajul meu e gol cum parcă spusesem)
de-aş pleca oriîncotro să mă vând să mă
cumpăr de la necunoscute neamuri
în stare de a fi răscumpărate postum
pe cheltuielile de cremaţiune
dar lasă lumea să-mi contemple
vreodată înţelepciunea stătătoare
a dispariţiei când vântul se înteţea
pentru a doua furtună musonică
9.07.81. D.
La superbazar se descărca marfă. Ciungul n-avea pâine, doar ţigări. Am închis cercul înapoi spre Kingsway Camp, smulgându-mă dintre mai puţine pedale ca-n Chondni Chock. Eram în faţă cu norii albi Labrador. Sângele mi-l refuzau. Nu şi privirea cu tot sufletul. Încă nu murisem. La ce-aş mai regreta că nicio fărâmă, fie şi închipuită, nu va mişca prin vastul alb după aceea. Şi am făcut vreo zece paşi cu universul.
De dimineaţă, matematică, cu Nana. La prânz, politică – situaţia din Polonia. Mi-am luat seama, spunându-i că n-are de ce s-o ţină minte, că se schimbă. Nu, a zis ea, tot ce ai zis e serios. La ora 5, ca de obicei, româno-sanscrită, cu d-na T. şi Nansi.
Pe la 7, italiană cu Rajunder Singh, un giuvaergiu care merge în Italia şi vrea să înţeleagă limba, pentru a nu fi păcălit de compania la care merge. I-am spus că voi face lecţii violente şi a început să se sperie.
10.07.81. D.
Calea robilor. Din cuprins: Rondelul oraşului din Indii, Rondelul ţiganilor, Avatar – Macedonski, Rada – Arghezi, Rar – Bacovia, Pelerini, Don Quijote – Blaga, Riga Cripto şi lapona Enigel – Barbu, Rugă budhistă – Pillat, La un nufăr – Voiculescu, Dansul păunului – Ion Sofia Manolescu.
Cinci strofe din Luceafărul. “Cum e fecioara”. Upreksha, nu upa. “Luceafărul aşteaptă”, în nominativ. Primul verb abstract-astral, poate paradoxal şi rimativ – după “a fi”, “a îndrepta” – unul din argumente.
La 6, Rajinder Singh, care ieri a auzit primele vorbe în italiană şi a văzut prima oară harta Italiei (din Crestomaţie). La 7.30, audiţie Enescu: Esha şi Andre Beteille, Nilima Das, copii. The world as meditation de Wallas Stevens, cu motto din George Enescu, distribuit. Nirmala a dansat rapsodiile. Mâine seară, Vox maris. Careva, yoginul, pentru intervenţie de readmitere.
Nana: da, ţie-ţi place să-i înveţi pe alţii, e uşor, dar ia să ai şi tu de învăţat. De mâine, ia să-ţi dau eu la hindi. Memna citeşte mai bine ca mine româneşte, mai observase, cu admiraţie pentru vecina noastră şi ambiţionându-se mai apoi puţin şi-n ce o privea. TOI are pe pagina întâi o fotografie cu morţi din cauza alcoolului otrăvit. După ce Nansi se opusese, din precauţie, să includ Doina, venind vorba de Rada, i-am cerut, la vreo neînţelegere, să-mi vină în ajutor. “Pentru prea multe trebuie să te apăr”, a perorat ea.
10. 07. 81. D.
“Luceafărul aşteaptă” e nominativ, iar verbul exprimă existenţa, personificarea. Pe toţi ne aşteaptă, să zicem, mormântul, ori, cum le-a zis Kremlinul polonezilor: timpul n-aşteaptă. “Aşteaptă” implică prezentul etern, iar nemărginirea timpului de poveste, momentaneitatea perpetuă, reprezentabilă de sub o boltă în lumea mişcătoare, în mări.
În ultimele dimineţi, lecţii cu Nana, pentru împărţire: Cinci pâini, de Creangă, citită în parte, pe terasă, sub umrelă şi nori albi. Ne-am preumblat privirile peste Căminul internaţional studenţesc, terenul de fotbal, orfelinatul de la tribună. Câţiva copaci mai dau să înflorească. Soarele nu distruge. Din adâncul zilei (polare?), Crypto îi răspunde lui Hyperion.
Aş fi fost umilit sub gomore de oranjuri bătute în safire cosmice ori umbră de solar samadhi, dacă, obişnuit al norilor înnăscuţi, cu lumină şi apă cu tot, n-aş fi simţit aripa acestei alte religii, în care nimic nu începe şi totul nesfârşeşte prin universal, dumnezeesc şi natură de foarte sus, nemărginită şi indicibilă. Soarele avea să moară, lăsându-şi răsăritul, Usha, în Rig Veda, până dimineaţă.
Familiaritatea valensienilor cu musonul. Plăcerea bozgorului nostru de a fi fost militar. Muson interior – Cuclin, Ienăchiţă, colind de Crăciun. Vasile, (ţigan nomad în timp), eu, Iuga, Alboi: Inedit (p. 13). Ultima, Mioriţa – Memna. Mai înainte, Călinescu. Balada, ca şi Basarbia, lipsă din EMR (Hasdeu – numai din reeditare). Plan yoga, cu Nana, dimineaţă, în zori. Bronzare confundată cu boală.
11.07.81. D.
La 6.20 a.m., am urcat pe terasă să fac asanas (yoga). În special, mă gândeam, Soorya namaskar , la propriu, către soarele răsărind. Şi rotindu-mi privirile pe deasupra respiraţiei prin tot albastrul, nesfârşit luminatul. Lal coborâse. Sus erau două paturi (charpai), în unul, înfăşurat careva – cum am văzut aici morţii.
O cămaşă – cunoscută – şi niscai pantaloni erau atârnaţi de o ţeavă ieşind din tancul de apă. Mi-am întins perdeaua mea – asemeni celor două, de aşternut şi învelitoare, de peste necunoscutul ascuns. Un pahar sub pat în dreptul, probabil, al capului.
Am început asanas, curând Soorya Namaskar. Lucram cu spatele la hotel. Când s-a trezit (eram în slip), a îndrugat o scuză, ceva. Iar eu i-am spus să plece. Când s-a înfiinţat şi Lal, gazda nemărturisită, cu un pahar cu ceai: de săptămâni îşi ţine “fratele” (bhai) acolo, nopţile, îi dă să mănânce şi-l tratează cu ceai.
Îi spun că i s-a dus slujba. Joacă pe inconştientul. Se duce jos şi-i toarnă minciuni lui Nansi (eu mi-am continuat asanas). Când, mai târziu, îl invităm amândoi să plece, a aruncat, cu umilinţă teatrală, că se duce în octombrie. Ce boli ne serveşte bând apă din sticlele din care şi noi bem. Atmosfera de Soorya Nanaskar s-a complicat.
Mă visasem la Paris. Subconştient, trebuie să fi fost într-un Găeşti. Întrebam cu nemiluita de Invalizi, ceva. Nimic, ori doar o fereală, a la regimul lui Ceauşescu, adică la ce-o fi întrebând treburile alea. Lumea excela în înghesuială, nimeni neavând mai mult de-o cămăruţă mai tocită în lucruri ca al d-nei Maxim, de la noi din Orzari.
Era un Paris al privaţiunilor locative ale conaţionalilor mei, ale mele în primul rând, pe un mediu secund, dezolant. Sufleteşte, nici exilul nu te apasă atâta prin discriminările şi nişele şi hârtoapele lui. Cât nevoit stalinism să fi persistat în Istoria limbii române, Junimea, 1980, de G. Ivănescu. Carte provincială? Dar un savant.
Lecţia de italiană am predat-o sikhului dându-i în hindi traducerea. Sfânt alfabet latun: el scria în devanagari mai tot ce-i dictam, în orice caz în hindi. Avusesem ora de Luceafărul între 5 şi şase, cu U. Expun idei în româneşte, ca şi ea (într-un jargon româno-anglo-sanscrit).
Apoi ne-am întreţinut vreo două ore cu Neeleema Das, care îşi caută liniştea în tradiţie, cea indiană, după ce ar fi experimentat adolescenţele curentelor moderne. Doar aparent, căci dialogul nostru chiar o scotea din pepeni, cum că aş fi vorbit despre meditaţie fără să se vadă că am meditat. Că ea şi-ar fi argumentat afirmaţiile, comparând pe Tagore, şi chiar pe Vyasa mai apoi, cu Michelangelo, respingându-l pe Moore şi, într-o doară, aparent, şi pe mine.
Am respins modelele moarte, nerespiratorii. Am făcut-o să creadă că artistul modern n-are altă şansă decât să-şi spargă sinele în bucăţi. Discuţia Milton-orbenie nu mi-a convenit. Despre tradiţii mari şi mici – modernitatea e una? Caută-te ca român, mă îndemna tocmai ea.
12 iulie 1981, Delhi
Am lucrat până la două noaptea numai, spre a mă trezi dimineaţa să fac asanas. Soorya namaskar, prima, pe terasă. Sub soarele musonului. Încingea, când am suit netezit de-a binelea. Dreapta îmi amorţise la un moment dat, dar s-a dezmorţit în shitil-asan, când şi îmi plimb tălpile prin albastrul luminos.
Am trecut curând la lucru şi până la prânz aveam gata două stencile, fiecare cu câte cinci pagini de carte. Extrase din patru vânturi latine, plus sanscrită. Sumarul îl voi face după aceea, spre deosebire de diplomă. Spunându-i lui Nansi cam ce-am selectat, mi-a făcut scandal, că merg în gol, că n-ar munci nimeni atâta fără rezultate.
Că aş trăda bună-ziua pentru Eugen Ionescu în franceză. Că eu predau română, şi ce-am cu alte limbi romanice. De ce-aş lăsa impresia că se întâmplă în cazul limbiilor indiene, pe care studenţii nici aşa nu le înţeleg, la ce i-aş mai încurca şi eu, că doar îi ştiu.
Am tăcut. Doar trăisem euforii în sine, cumpănindu-mi în absolut textele, pe un joc lingvistic. Totuşi, cât mai ales de gândire, pe un baroc personal, pe un comparatism care începe să mă reprezinte şi-n lucrurile simple. Până la misticism. Am sărit, cu toate astea, pagina a treia şi a patra. Am început-o cu expresii de conversaţie în tomână şi hindi, prima fiind “respectele mele”.
Sunt mai în orient dar şi mai în mine. Studentul în italiană mi-a sosit mai devreme, când citeam muzicala, lirica, sarda confesiune a Graziei Deleda. Această femeie am mai întâlnit-o cel puţin în Bucureşti. Un Arcurio citea din ea cursanţilor de la Biblioteca italiană de pe Strada Nuferilor.
Graţie trezviei în yoga, trupul mă va ţine să continui schimonositoarea dactilografiere, iar Nansi va recunoaşte că am făcut o treabă de ispravă, punând, desigur, prea mult, şi tocmai suflet, în ea. Stăm numai noi, i-am spus la o partidă de şah, tu nu mă înţelegi, asta e – mă simt mare, ca toţi neînţeleşii.
13 iulie 1981 D.
N-a mai apărut, dintre nori, soarele, în dimineaţa asta, între 6 şi 7. Am comunicat, cuminte, cu cosmosul. Noaptea mi-a apărut Vasile, la el acasă. Nu prea stătea, să ştiu că era bolnav pe moarte. O ascundea. Discutam prieteneşte, ne întâlneam. Odată, singur, i-am deschis un caiet scris în cod. Ca-n structuralismul cel mai matematizat, gen Emanoil Vasiliu, cu ecuaţii în Arghezi. Să-i fiu vinovat mărţişoreanului, imensului diminutivator al războiului?
Cu o caligrafie familiară, mereu a lui (cu ceva din a lui Enric) şi continuitatea (netăierea) liniilor pe palmierul incurabilităţii. Chiar romanul meu despre timpurile lui vii nu-l vor îndepărta, cum se întâmplă şi-n realitatea viselor, mereu, de la partea lui de viaţă eternă, altfel crescând mereu, cu cât a noastră scade.
Din punctul de vedere al lingviştilor şi metodicienilor indigeni (români), voi apărea poate – dar târziu, o calamitate. Predarea mea mutând un suprarealism deliberat şi personal în dialogul român al studenţilor mei indieni. Dar nimeni, iarăşi, nu se va prăvăli atât de aberant în concordanţa nebuneştilor oprelişti împroşcate în creier. Nimeni nu va fi aproape de apofatismul stimulat de isihie-shakti. Nimeni nu va fi fost, în fond – bătut de dumnezeu, de soartă şi de cisme – mai practic în imposibil, claustral, creativ, împrietenitor, neintenţional. Nahin-nu, kaun-cine, han-da.
S-a dus şi ziua de 13 iulie sub nori din ce în ce mai deşi, care în mintea lui Nansi deja inundă insula în care am rămas pe tropic. Simţise umiditate, pe terasă, nu mult, poate destul, totuşi, după apusul soarelui, când număram luna şi luceafărul. Nana recitând din Eminescu.
Îmi încheiasem lecţia de azi de italiană, cu sickh-ul, care şi plătise în avans pe vreo 16 ore, din care am mântuit patru, cu cea de azi. Ca o confidenţă, mi s-a mărturisit că, văzând filme chinezeşti, i se pare că italiana seamănă cu chineza – “che”, “chi”, explicase. Cred că degeaba i-am făcut teoria că omonimiile astea, totale, nu trebuie să-l preocupe. Măcar convenisem să rămânem la “perioada oralului”.
Lali înregistrase cu indiscreţie toate amănuntele posibile, evocând, separat, soarta unui ziarist torturat de un afacerist şi-un miliţian, dându-i-se, între altele, urina businessman-ului s-o bea. Precum şi obiceiul naţional indian de a se fura cărţi, nu numai foi, din biblioteci, după cum şi lorzii. Lasă, lasă.
Pe la amiază, băteam la una din stencile cu viteză de italiancă, iar Nansi m-a surprins. Am avut-o martoră euforiei de a face lecţii suprarealiste, cu mine însumi, inventându-mi din neant materia, din libertatea ultimei respiraţii a fanteziei. Nu voi şti niciodată ce-am scris, cât că voi lucra cu studenţii, didactic, poveştile alea.
Mă ofer studiului, alienându-mă mistic. Sinele fără nimeni mi-aş dori să-l repersonalizez cu noii-veniţi. Măcar că tocmai văzând că “talawar” înseamnă “sabie” şi, la nici cinci minute, un fost student al meu cu acest nume – însuşi Talwar, judocanul -, neprimit la examen, venea să-mi ceară îngăduinţa să se reînscrie. Şi cu el mai era un sardar.
Mâine voi afla cine s-a înscris. Mi-am confecţionat anume, din precauţie faţă de împrejurări, masca barbiană. S-o am. N-are, n-avea cum să fie greu, dar efortul de acum îmi va da o imunitate din sus la întâmplările anului.
Am trăit până ieri noapte să am un previs cu geometrii luminoase imposibile, dar cu atât mai armonioase în intermişcarea lor nici angelică, nici de alt romantism. Trăiam altfel dintotdeauna şi, a doua zi, numai crinul-păianjen – de care fericiţi ne-am fi lăsat devoraţi -, ne dădea, îmi dădea curajul să-mi amintesc suprailuminările ce le întrezărisem.
Şi, a doua noapte, somnul nu mă mai cuprinde. Ca împingând o prioritate ce-o credeam îndepărtată? Ascult un post în portugheză. Un accent care mă trimite la culcare, neportughez. O trompetă, niscai corzi, insecte-n păr, ceva clasic fără Camoens. Doamne, e Pekinul în portugheză.
14.07.81. Delhi.
Yoga norilor, a norilor tuturor vremurilor personale ale tuturor yoginilor şi neioghinilor. După ce eşti gata cu această yoga, începe ploaia. Încet, prelung, musonic. Păsările se aşază pe colţurile zidurilor, lăsându-şi trupurile în afară, plutitoare peste hău. Manevrele de grâu şi rachete se duc pe un război de umiditate.
Lepturariu românesc în India – Toamnă, 1981, Akaash Ganga series – ce-am dactilografiat zilele astea. Ar fi numărul 8. Să vedem cum ies cu cheltuielile. S-ar strânge, s-ar răzbuna. Cele 24 de stensile au la o sută de pagini de carte suprabuzunar – se va însuma în bine eforturilor de autoregăsire.
Această ploaie – număr şi calitatea de a fi numeros – mă transportă nu în afară, din claustrarea mea, dar de sus în jos. Totul îi va creşte în răspuns zănatec. Şi din musonul ăsta voi scăpa şi eu de un naufragiu conştient. Poate în ceasul morţii mele va ploua. Iar dacă nu, de amintirea ploilor mă voi umfla, cu sufletul la rădăcina lor înconjurând lumea pe deasupra.
Aş scrie, e de corectat. Plouă musonul. Aş alege anglo-indiana ziarelor pe ultimele luni, sinuciderile, reclamele, caricaturile. Am de cumpănit ceva sufleteşte. O departajare de cosmos şi de sine – şi cel vechi mă alergizează, altul nou m-ar ucide. Şi aşa vor fi venind războaiele?
Deşi n-am nicio încredere măcar că-mi vor multiplica Lepturariul, cum se lăudaseră amicii la dept., necum să-mi tipărească şi coperta, dacă cel puţin îmi vor promite, titlul ar fi cu antetele universităţii, departamentului (de ce nu mă entuziasmează – unde ar face efect prin ţară şi nu m-ar interesa?):
University of Delhi, Modern European Languages Dept., 1981
Reading texts for
Certificate & Diploma
in Romanian
Edited by Dr. G. Anca
Nana s-a dus, pe ploaie, cu gluga, întâi jos, la profesoara de sanscrită, care vorbeşte fluent româneşte, apoi la Esha, unde e şi Nansi. Adăposită, de vreo patru ore – într-un timp se întunecase şi turna cu bălţi – sărea acum mai ceva decât personajele din textele în engleză de la Oxford University Press. Mă bătuse la şah, citisem împreună din Luceafărul.
Şi începuse repovestirea poveştii pe care, în ultimele zile, i-o toarce Nansi, spre plăcerea amândurora. Uitând începutul – cum a ieşit Almaviva din pământ, aşa ceva -, a ajuns la compromisul cu “a fost odată”.
Colţul de sus al blocului s-ar zice că are tot atâta nevoie de cioara – pe care o atrage să-şi aşeze ghearele cu corpul în afară -, câtă are şi ea să se odihnească încărcată de a doua, lunga ploaie a prezentului muson. Concentrată în negrul ei, o mare în care liniile şi galben-udul zidului să se verse, cioară şi casă vor fi alcătuind o clepsidră. Dar pasărea a dispărut.
În mintea ei, n-are decât să creadă că a împins geometria blocului, ca pe o bucată de avalanşă, pe povârnişul aerului de jos. Şi s-a dus să revină.
Ascult, ca toată dimineaţa, printre rafale şoptite de ploaie. O văd pe Nana venind. Mai încet, apoi, şi Nansi. Le va fi plăcând aventura. S-a dus etajul amiezii plutind peste sfârşita ploaie (şi a doua). Am călătorit cu Nansi şi Nana în Kamla Nagar, după ce trecusem pe la dept. şi, refuzată, rupsesem scrisoarea lui Miti către şeful dept-ului meu.
Mă bate gândul să-le scriu că nu mă mai bag. Texts for Diploma and Certificate in Romanian Language edited by dr. George Anca, Delhi, 1981, aşa va suna coperta, în tipar, pe duminică, la Arora (şi-au cumpărat mobilă de tei, lustruită, şi şi-au pus ventilator).
Acasă am continuat lectura din Luceafărul, împreună cu noile strofe traduse în sanscrită. Lungă discuţie despre religie şi, neseparată, prin dogmatism, poezie. Am evocat interpretări noi, inclusiv mistice ale lui Eminescu. Am convenit şi o schiţă generală de scris la Varanasi, rămânând, eventual, să merg numai eu să prezint comunicarea.
Nansi a mers a doua oară în Kamla, cu Neeleema, de unde a venit cu lucruri şi fără bani. Tocmai îmi arată un metru vişiniu de chembrică, pe care s-o picteze. Nu m-am mai certat cu albastru, ba am şi anunţat că voi scrie nilime, ceea ce nu-mi vine. Măcar n-am mai dactilografiat (decât un titlu), îmi simt mâinile răni.
ce există după ploaie
poate altcineva ca mine
Dasglasperlenspiel
Das a plecat Neeleema
dansând o poloneză
un val de Dunăre în Gange
ce există după spiel
15. 07. 81. D.
Neeleema a citit Eminescu, părându-i, prin cântecul de dragoste, lună – are de două ori “Allah” – aproape de Omar Khayam. Mistica le-ar fi comună. Hyperion iar a interesat-o. I-a plăcut versiunea lui Mac Hastie. I l-am evocat pe Cuclin, pe Grimm şi i-am dat inspiraţiile lui Corneliu M. Popescu în eternitate.
Discuţia noastră revine asupra poeţilor orbi. Grigore Albu mi-a venit în minte cu percepţia lui muzicală a lebedei negre. El Greco, altfel văzătorul, ori altfel privitorul Peter O’Toole. Sigur, ea era cu Milton. Convenţional?
Nivedita a pictat o zeiţă, ceva, şi o pasăre, iar textul – “un eseu” despre o pisică. Nansi a pictat cu alb ce-i mai rămăsese din colivia-palat a papagalului verde. OM (devanagari) pe uşa dinspre balcon – modelul i l-a dat Neeleema, coroborat cu cel de pe Geeta lui Sergiua Al-George. Sickh-ul nu mi-a venit la meditaţie – alesesem un restaurant “Moravia”.
Voi continua să decupez ce mă interesează din TOI. Nansi vrea să jucăm şah. Zi pe loc. Merseserăm pe terasă sub norii grei cu umbrelele – neagră eu, verde Nana – deschise, alergându-ne şi numindu-mă ciuperci şi dungi de pe cer, mare şi mică. O pisică albă a alergat de după horn şi Nana, fără să fi văzut-o, s-a numit vrăjitoare.
De dimineaţă, aţipit, în aburii marii ploi, pedalasem cu privirile, în asanas, peste aceiaşi nori familiari din ultimele ore. Zi – ore – noapte. Va veni un soare cu atât mai adânc şi strălucitor, să-l salut pe terasa asta cumsecade, plină de cosmos.
Poemul de mâine s-ar putea numi The Times of India, cum mi s-a întâmplat. Dar cum Brâncuşi spunea că azi e mâine, văd că n-avea somn şi nopţile îi erau azi şi mâine. Precum iarăşi, Hidustan şi Statesman, plus reviste, îmi vor furniza expresivităţi lipsite de alt context.
Îmi pulsează în creieri îndrăgiţii nori, ţepeni confraţi înfloriţi ai tropicului, simboluri doar ale umbrelor care suntem. Stupefianţi ai lumii neomeneşti. Suprapopulaţiile şi supraputerile vor fi apărând la fel în ochii animali, etern neîngrijoraţi. Cafeaua miezului nopţii lui Brâncuşi. Neinteresându-mă atât oamenii de pe alte planete, cât florile şi ploile de acolo, musonii chiar – dacă aici e miercuri şi joi deodată, la antipod să fie marţi-miercuri, ori cumva joi şi vineri?
16 iulie 1981, Delhi.
Pe terasă. Nori albi gata să suspine soare. De trei ori Soorya Namaskar. Fără gânduri văzute. Trecusem într-o doară prin asanas, cu norii şi păsările. După ploaia de ieri şi alaltăieri, în balta văzduhului începusem să ne prefacem în peşti şi peştii poate începuseră să se prefacă şi ei în alţi peşti. Nu m-am gândit cum începuseră.
Miros de cadavru. Urât al Mării Negre. Ruşii n-au miros. Flori de mări roşii, moarte, de nicio culoare, în yoga mirosului de cadavru. Prana se luminează ea însăşi şi o port, nor cu nor, prin corp, până ştiu clar că sunt luminos, deşirându-mă un alt miros, neplăcându-mi rachetele lui swami.
Mai ploua. Pioveva. 3 ore, Rajiv. Sudori. A citit din Moravia. A scris şi a spus cuvinte contra clepsidră. S-a redeclarat vegetarian. Avea mal de testa, intrase-n vrie. L-am făcut atent că va visa în italiană. Spre final, venise şi Nana, gustând.
Jucasem înainte şah şi cu Nansi şi cu Nana. Conversasem cu Neeleema, din nou, asupra traducerilor din Eminescu. N-o găsise peste vârsta traducătorului pe cea a lui Corneliu M. Popescu. Mi-a părut rău. Am comentat poezii de-ale mele, când a venit primul meu student în italiană. A umplut un caiet.
Am cinat şi, ca aseară, suntem în stagiune. Am suit cu Nana pe terasă, să ne jucăm piesa. Propusese: suntem surzi. În apropiere, n-a mai vrut. Îşi luase şi umbrela. Eu eram o pisică, a zis, tu erai un câine şi mă alergai. Am alergat pe după coş, pe la tancurile de apă, schimbând voci, după cum se întâmplau lucrurile. Acum le-am uitat. Mahler la radio.
Apoi ea era o ciupercă, eu dârdâiam. Dârdâia şi terasa – de frică. Un lup, mai apoi. Scăpasem de frică, am hipnotizat lupul. Scena cred că a ieşit. Am pornit să scap iepurii de frică. M-am dus cu ciuperca şi m-am speriat de ei mai tare ca oricând. Cât să se poată crede cei mai curajoşi.
Eram coşul. Nana s-a preferat o căsuţă. Eu vedeam lumini de balcoane, Mall Road. Se aşezau ciorile pe mine. Şi gilii. La care, Nana m-a făcut atent că pe coşul ăla nu se urcă niciodată păsările. Că ea vine ziua, şi ştie.
Ea era o broască ţestoasă, după voia ei. Eu, un broscoi râios. Carapace fără pântec, o să-ţi cânt acum un cântec: sunt broscoiul Coporâie, ia şi tu puţină râie. Şi iar alergătură cu baroc.
Ceva mai înainte, eu fusesem un buburuz amărât şi ea o zână. Mă fericise cu prietena ei, încât am şi uitat metamorfozele de regie. Fiind, la urmă, râiosul, că nu, că visează toată noaptea că a luat râie şi se sperie. Să mai jucăm una, plăcută.
Între nori, colo sus, e o zână. Tu şi Luceafărul, pe o baltă plină de lotuşi, să-i oferiţi. – Se oferă ei singuri. Zâna nu se mai vede de lotuşi. Uite şi nasul ăsta şi şuviţa asta de păr plecată la plimbare, tot lotuşi. Toate cele cinci-şase piese, cum le numără ea – o plimbare pe terasă. Să sperăm că zilele următoare ne vom găsi stilul. I-am sugerat să avem o singură piesă pe mai multe zile.
După ce alaltăieri noapte târziu mi-am terminat de dactilografiat cursul liber, ieri şi azi m-am tasat pe plutele unor articole de ziare, agitat de subiecte obsedate infinit, ca fobii, revelând mişcări ample. Nu există continente, nimic. Om tat sat om şi dharma lui Vivekananda. România nu apare (Drakula, Nasty, heil Ceauşescu). Printre furci caudkremline.
Mâine sunt invitat – de ce? – la un consiliu al departamentului M.E.L. pentru probleme urgente ale staff-ului. Fumez cât pot, să contracarez umezeala, să cad cât mai adânc sub ea, până s-o uit. “Only one, only one”, a reţinut Nana, indispusă toată după-amiaza: o femeie pătrunsese în casă, admisă de fecior, în camera unde Nana şi Nansi dormeau. Fără ca Nansi să se fi trezit. A început o tocmeală zgomotoasă, nebunească. Fata s-a speriat. Şi musonul a găsit cu cale s-o mai întristeze şi el.
nisipul din clepsidră are culoarea ceaiului
amestecat cu lapte
de câte zile sub muson
ne dau întâlnire muştele grele
şi nopţile ne ascund dinaintea
închipuirilor înnăscute
nu în nisip nici în muşte nici în
jumătatea timpului
nu ni se întâmplă măcar să murim
chiar dacă pe neştiute şi într-una
17.07. 81. D.
Salutul soarelui, norilor. Trikuthi – centru, sfera întâi, ca a cerului. Trikhuti – sfera a doua. Nu în sus, nu în jos, în altă şi altă sferă, din afară. Iarăşi, de frică, în trikhuti: atunci când sufletul o pornise într-un înalt nelimitat, urmărit de sine, ghidat din minte măcar, plămânul era gol şi cumva refuza să se umfle.
De data asta – nu e chestiune de umiditate -, când sufletul lăsat, părăsit, gonit, la inspiraţie, peste sfere din neştiut, plămânul se umpluse şi refuza să se golească, în lipsa sufletului. (Eu nu ştiu dacă mortul are plămânii plini sau goi de aer, dacă moartea se petrece exclusiv pe expiraţie – de obicei, duhul se dă în câteva respiraţii măsurate mai mult superstiţios).
Oricum, exteriorizarea formală, alungarea sufletului intensificau aerisirea, fie şi la fel de înţepenitoare ca golirea (principiu mai puternic în prana). Concentrarea în centru se oferă ca alternativă liberă de inspiraţii-expiraţii, cerebrală, nemişcătoare, cât conştiinţa de grea şi insuportabilă: spectacolul nimicului dincolo de plămânul instinctiv umplut, o dată, apoi, resorbţia totului în lumina punctului celui mai viu al fiinţei, sfâşietor. Odată, când nu voi părăsi ploaia, ploaia aceea pentru mine nu se va mai sfârşi.
e o minte într-un cap în alt cap e altă minte
niciun cap în nicio minte altă minte românească
ascultaţi la piatră bine bate Moise ori altcine
apă beţi nu rămâneţi fără muntele acesta
fără piatră de-unde beţi fără Maica Precesta
ascultaţi la piatră mult de-o săpaţi de-o puneţi pază
la o umbră de mormânt nu ştiţi cine înviază
vă gândiţi la un părinte în alt cap e altă minte
altă minte românescă piatra să n-o mai roşească
mătrăguna unde le măcelăresc rudele
ascultaţi la un muson peste-al pietrei galion
vă scufundă cu o fundă împietrită de rotundă
în de voi sub coajă udă musculoasă ce asudă
încă vie inimă în piatră cu nimină
fie-vă de orice minte numai ascultaţi morminte
ducă-se cel bolovan iad şi rai musonian
cu voi ascultându-vă înghiţiţi în măduvă
exultaţi la mine-n zori ciobănaş de la miori
ce mi-e de la dumnezeu suflet fluierul plebeu
într-un vârf de cremene cu prăpăstii gemene
şi la cer şi în devale că mi-e dor pe vânt şi jale
Numai eu şi d-na Shunglu primisem scrisoare de convocare la commitee-ul de azi. Până şi Koch venise după ureche. Nu şi cappo. Solanki, un dactilograf de rusă, n-a reuşti să bată 25 de cuvinte pe minut şi şi-a pierdut slujba. Colegii săi au întrerupt lucrul, în semn de solidaritate. Iar azi, profesorii îi susţineau cauza, considerând 25 ori 20 de cuvinte.
Dactilografia e o muncă respectabilă. Doar o dactilografă m-a făcut să cred că n-am moarte. Eu însumi bătând odată la maşină cuvântul “sângele”, am avut pentru un an apoi de a face cu leucemia prietenului meu. Am fost şi fericit dactilografiind poveştile Nanei, chiar lecţiile mele, zilele trecute.
Solanki avea, deci, şi semnătura, ultima, a lui Anca. Plus Koch, doi străini. Parasnis arăta franţuzeşte. Fratele mezin al lui Uday, Ravi Shankar a venit în discuţie. Şi Varanasi. Burebista, la sfârşitul lui August, cu expoziţia.
La diploma de română fuseseră admişi şapte studenţi, mai mulţi ca la toate celelalte limbi “mici” (poloneză, sârbo-croată, maghiară, bulgară), alţi doi, cel puţin, insistând să fie primiţi. Am impresia că au fost mai multe cereri, şi din alţi ani.
17.07. 81
Oboseală musonică. Neadormire, nu insomnie. Nana nu vrea să doarmă şi pace. Ne îndeamnă pe noi, aşa că am citit, am jucat şah. Apoi, două ore (9), am meditat pe Rajinder la italiană. Am dedus că merge la Milano, drept care am schimbat scenariile. Listă de verbe. Leopardi – Montale. Plus: “Il passo degli umani / E simile a un cadere / Di foglie… Oh, primavere ? Di giardini lontani” (Sergio Corazzini).
Leopardi, Canto notturno di un pastore errante nell’Asia:
Che fai tu, luna, in cielo? dimmi, che fai,
Silenziosa luna ?
Venise d-na T. Încă trei strofe din Luceafărul date pe sanscrită. Oglinda, ochii mari şi atman (sufletul) au trecut printre subiecte de interpretare; n-am reuşit să impun vorbitul în somn, discuţia subcosmicului cu supracosmicul, fiindcă, în trei, aproape să ne certăm. Între timp, au venit Neeleema şi Nivedita, prima strâmbând din nas la povestea cu zeii – că toţi au 16 ani – a lui Pere Danielou, printre alţii. Oricum, Nansi şi cu mine, am zis, avem 16 ani de când ne-am căsătorit.
Nivedita insista să mergem pe terasă, pentru promisa dramă. Dar Nana avea şi alte două musfire, mai mari ca ea, Sweety şi Bulbul. Ce să fac, am urcat toată trupa pe scena de sub nori, fără nicio idee şi cam obosit. Era, pe sus, o ploaie totală a norilor, numai necăzătoare pe moment.
Le-am spus să salvăm terasa de o boală. Şi eu sunt sfinxul. Distribuisem rolurile după cum îşi dorise fiecare. Una prinţesă, una păun, una chiar pe numele ei, Bulbul (privighetoare), iar Nana, broască ţestoasă, pasiunea ei cea mai recentă. Dacă-mi vor dezlega ghicitorile, terasa va fi salvată. Au avut de răspuns doar cine sunt. Se cam încurcau. Uitaseră cine voiau să fie ori se intimidaseră de lipsa unei story.
După salvarea terasei, am făcut o periniţă şi un brâu, rasolite – nu le vedeam cheful. Nivedita a dansat şi cântat un dans kumauni, plin de solemnitate şi copilărie. Fetele celelalte abia mi-au ascultat îndemnul să aplaude cu mine, la sfârşit. Au intrat şi mai şi în grevă. Am zis că e rândul meu. Nu dansez, fac demonstraţie yoga, soorya namaskar, şi am făcut. Alt break.
S-a decis Sweeti şi le-a zis Nanei şi lui Bulbul să reprezinte drama lor, pe care toată vara, în secret, au pregătit-o, şi n-au dat-o niciodată. Mai tot întemeiat pe conversaţie, acţiune povestită, personaj-castă. Hogea (Nana) – în cap, episodic. S-au ambiţionat la al doilea sketch – servantul cu stăpânul. Prinseseră gustul, Rennu avea haz cu bătaie. Am spart teatrul de pe terasă când a început să plouă
Am reluat discuţia jos, povestindu-le la cocoane cum a fost. Copiii se jucau în altă cameră. Dar Nivedita a apărut, abandonată ca mai mică şi atunci am invitat-o secretos să ne ducem singuri pentru drama noastră pe terasă – iarăşi fără niciun conflict. Ştiam că prinţesa, la şase ani, va fi asigurată: elt personaj? nn om sărac, fără nici măcar nume.
El umblă să-l afle. Prinţesa are tot, dar e singură. El ajunge la ea (Premi). Ea îl numeşte Tomi. El pleacă. Dar ea îl cheamă înapoi şi-i ia numele. Am pus la cale aşa ceva şi am început să jucăm. O pată albă mi-am imaginat că e scena noastră, Eu, Fărănumele, imploram norii şi balustradele de fier ale terasei pentru un nume.
Mă dădeam de ceasul morţii, cu gesturi de dans. Prinţesa, care-şi văzuse, în plictis, de ale ei, mă chemase, foarte serios. Nana apăruse, geloasă, cu o chapati cu zahăr. I-am cerut şi ei un nume. Prinţesa mi l-a dat, respectând piesa, apoi mi l-a luat. Eu am început să vociferez disperat, am îmbrăţişat-o umil şi
Il passo degli umani
E simile a un cadere…
I s-a auzit troznind cingătoarea, poate toată rochia, dar oasele? Nu se accidentase, spunea. Am luat-o de-a binelea în braţe, reproşându-i că mi-a luat numele înapoi. Am coborât în forţă, şi Nansi (din fericire, singură), înţelegătoare, i-a reparat rochia Niveditei. Iar ea mi-a dictat o poveste şi story-ul dramei noastre.
Rolul – a fost ea convinsă – fusese al unui om nebun. Jucat normal. Aşa că drama s-a consumat cum trebuia. A căzut, şi-a rupt rochia, dramă. Precis asta a fost, căci, conducând-o acasă, nu numai că se bucura că vom face în fiecare seară o dramă pe terasă. Fiecare poveste pe care bunicul ei o va spune, ea mi-o va spune mie, fără să-i spună lui. Că, altfel, nu i-o mai spune. Să rămână între noi, mi-a spus micuţa orya-bengali-englezoaică de şase ani.
Nana pregătise, în răzbunare, un spectacol cu trei dansuri create de ea. O combinaţie de Bharatnatyam (Yamini Krishnamurti) şi Nadia Comăneci, cum a observat Nansi. Am aplaudat mai mult la primul dans, la al doilea, care se încheia, Lal adusese străchinile cu lapte, şi l-am făcut atent, de-a-nceput şi el să aplaude, nu chiar de porunceală – oricum, nu văzuse nimic – dar încurcat şi de propriul amuzament.
Nana îmi reproşa de la obraz că aş găsi-o mai deşteaptă pe Nivedita. Cu Nansi împreună, i-am ţinut o predică de ciori. Cu puiul lor, la Dumnezeu – ăl mai frumos din toată lumea, pe căutate. Şi s-a făcut târziu. M-am dus după ţigări, sub polata bhang-ului.
Am Rigveda lângă mine. V. a ales o stanţă, dar vrea să i-o confirm. Altfel, azi am organizat la sânge sanscrito luceferia, şi eu însumi o să mă ţin de treptele pe care le-am emis. N-am reuşit încă, pe frontul Nansi-Neeleema, cu condamnarea mea, făcută fiecăreia pe rând şi împreună: cruce şi zvastică, întru reabilitarea amândorura. Intru iar în feminitatea Aurorei-Usha.
18. 07. 81.
Cu o ploaie închipuită, am renunţat la asanas de dimineaţă. Am jucat o partidă de şah şi vom merge la polonezi. Ne aflam într-o casă povârnită. Lucrurile dinăuntru au farmecul mirosului de gutuie. Nemuritor în intimităţi, lăsându-i timpului numai ce e al lui – viaţa şi moartea, dar adăugând sieşi marea toamnă a împăcării şi a gratuitului doamne-ajută.
Gazdele, vechi amici, sunt anunţate de un servant semănând cu vânzătorul nostru drag de rafturi din bambus. Că trece vizita tovarăşilor chiar prin casa lor. Probabil ca o concesie făcută săracilor. Pe alături de timpul dragostei, se făceau cozonaci în gol. Nu era loc de umblat prin casă. Dar tovarăşii – oricum, tovarăşul – trec mai repede ca apa. Pietrele fac dragoste mai departe, din disperare.
Nana îmi interzice piesa Babilon pe terasă. Scena I: zidarii, vorbind o limbă, au pornit turnul până la cer. Cu întâmplări în pantomimă. Scena II, dumnezeu le pune limbi diferite în guri şi nu se mai înţeleg. Scena 3, merg la un sanyasi (la mine). Îl întreabă, prin gesturi, ce să facă. El se oferă să fie zidit în turn şi turnul urcă iar spre cer. Ei cântă-n limbile lor mai ceva ca-n filmele indiene.
Am trimis scrisoare to the Dean, Faculty of Performing Arts, Banares Hindu University. Cu şapte crini-păianjeni şi doi trandafiri japonezi, încercasem să-i vedem pe polonezi. Era numai micul Martin, înconjurat de unguri şi plante grofo-tropicale. O capră cu două iede, mai triumfante ca orice rasă. Un semizbor printre crăci. Urechi lungi şi blegi. Ochi ce l-ar fi fericit pe Brâncuşi mai mult decât laptele caprei lui.
Universitatea colcăie de excitaţia de pe Chattra. Musonul ar fi mai frumos în culori şi iluzii pe Gange. Copiii scriu eseuri. Esha analizează Srabini. Prietena ei, Musonia, îi vine în minte. Şi oraşul franţuzesc al lui Andre, de unde acum francezii ar fi plecat. Cosmosul bălteşte. E în unghi, în triunghi – dumnezeu se oferă în iluzia cosmosului omenesc.
Beau un litru de apă şi cad într-o beţie amestecată cu miros de ridiche în replica de apoi a Nanei. Lume ca la congresul polonez. Grădini ca-n Delhi, dar şi mai arătoase, totuşi reci. Careva din patrie a sosit şi ne dăduse întâlnire să ne ia – mâncam o seară în locurile poloneze din Dante şi Vyasa.
De mai nainte, singuri, luaţi în seamă. Cu probleme, dimineaţa, la ieşire – nu eram delegaţi. Nici nu dormisem. Totuşi, responsabila dădea un raport despre spusele noastre cele multe. Mai mult exotic şi politic decât xenofob. Că, de exemplu, eu strigasem cuvântul “merci” şi altele asemenea.
Mâncarea distribuită contrasta cu propaganda modestiei culinare a antirevizionismului, forţat până la coşmarele musonului şi ale fiecăruia în lume. Studentul meu la italiană are conjunctivită.
Nana şi Nitu ne-au chemat pe terasă. Drama era gata. M-am dus pe perdeaua de yoga, începându-mi, la invitaţia lui Nitu, sadhana. În piesă – fiecare actriţă jucând pe rând cele două roluri -, maharani a Angliei şi servitoarea ei, probabil dimineaţa, fac puja, iau breakfast-ul şi dansează.
În primul spectacol, eu am fost, din stal, leu, am râs. Reginei i-a plăcut. M-a rugat să fiu beat, apoi nebun: keep doing so. Am declarat curând: acum devin bun. Mi-am îmblânzit figura. Puja, în miresme de templu, a trecut în linişte şi concentrare. Cu ochii închişi, autentic. Apoi regina a mâncat şi Nana a dansat. Între timp, în două stoluri, văzusem în slava norilor drama păsărilor şi regina o apreciase.
În al doilea spectacol, cu Nana regină, a fost de acord să nu mai mănânce de-adevărat pâinea cu zahăr. Să se prefacă. S-o dea la ciori. Încât, pe antena de televizor a familiei Trikha, o cioară dădea din cioc puiului ei. Ceea ce o încânta pe regină (albastră, cu fusta pictată de Nansi, schimbată de cele două actriţe între ele, când erau regine).
Dansul lui Nitu – apăruse şi Nansi -, cu vorbe, îmbogăţit. După cum regina Nana, la puja, cântase Shri Ganesh e nama… Toată lumea am fost fericiţi de drama tăcută şi extensibilă în care ne jucam. Începuse să picure. Acum se duce soarele fără aure, norii l-au tuns.
Înainte ca dramele să se aşeze şi după ce eu mă aşezasem în sadhana, Nitu, nehotărâtă în rol: nene, tell me, how could the queen of England to do a puja? Am întrebat norii, figuranţii. Nitu a adăugat: my grandfather saw the God. Regina? m-am interesat. My grandmother.
A urcat pe terasă Sudeep. Am rugat-o pe Nana să ne aducă şahul şi perdeaua-yoga, şi am început. Spre finalul primei partide, care mă avantaja, i-am răspuns întrebării lui din capul locului, că, pentru a-i spune adevărul, urmăream norii oranj ai musonului. Care nu veniseră, pe care-i îndrăgeam, chiar dacă nu vor fi fiind ca-n Bengalul său, lângă Şogar, or Ganga.
Se întuneca. L-am rugat pe Lal, care adusese ceai, să vină şi cu o “candle”. OK, a zis, dar s-a întors să ştie ce anume: mumbhati. Şi-am jucat la lumânare până spre final, care iar mă avantaja, când s-a stins. Am reaprins-o şi am câştigat. Dar jos, în balcon, cu recele rusesc peste caldul polonez, mi-am permis să pierd.
Eu nu l-am văzut şi nu-l voi vedea niciodată e Dumnezeu. Nansi-şi cumpără plastilină şi poate-l va modela totuşi. Lună plină. Nefixă ci ţintuind din cer ochiul pământului magnetic. Potcoavele apusului de soare. Flăcăruia lumânării protejate de ceainic şi caietul ăsta, pe terasa D14. Acum, de partea cealaltă, rotocolul luminos învolburându-se în înconjurul altei materialităţi.
Nansi a început să-mi facă reclamă aiurea faţă de Nana, că, dacă toţi copiii mi-ar căuta cu plăcere compania ea de ce nu ar cădea de acord cu mine în ce-o îndemn. Jenat, am încercat să schimb vorba. Am jucat cu Nansi şah, rugând-o pe Nana să doarmă. Mai văzuşi. A chibiţat, iar eu i-am vorbit, absurd, de război, de morţi. Dacă eu am mers în armată? Că ea nu vrea la armată, se îngroapă în pământ şi iese când se termină.
