Cuvânt și iubire

„Sentimentul național este acela care asigură existența popoarelor”

– Nicolae Titulescu

  Interesant este cum, în timp, gândirea politică schimbă sau nuanțează definițiile unor noțiuni. Astfel      Dicționarul lui Șăineanu, ed. 1929, pe care l-am avut până de curând în biblioteca personală, definea   simplu Naționalismul ca fiind caracterul propriu unei națiuni.

   DLRLC (1955-1957) îl definește ca ideologie și politică reacționară care susține interesele burgheziei exploatatoare, prezentându-le ca interese ale întregii națiuni, cu scopul de a sparge uni­tatea de luptă a clasei muncitoare, instigând la ură națională, la asuprirea altor națiuni sau a minorităților naționale.

   DN 1986 îl definește ca politică și ideologie care urmăresc întreținerea izolării și ațâțarea urii de rasă și naționalitate. Tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni.

   Dex ’09 2009 definește naționalismul ca fiind ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale.

   Iluștri reprezentanți intelectuali ai naţionalismului românesc au fost considerați Nicolae Iorga și Constantin Rădulescu Motru.

   Iulian Chifu, doctor în Științe Istorice, specializarea Istorie Contemporană, în lucrarea sa „Naționalismul între doctrină și ideologie” spune că Naționalismul este o doctrină relativ nouă, a secolelor 19-20, pe considerentul că el a fost formulat şi introdus în politică, în economie, în dreptul internaţional public, în sociologie, în urma ideilor lansate de revoluţia franceză. De fapt, la origine, doctrinele naţionaliste au urmat celor patru clasici: Charles Peguy (1873-1914) lansează teoria unui naţionalism umanist, creştin, deschis, la baza căruia este voinţa de a păzi Franţa de distrugerea unui viitor război prin salvarea universului tradiţional; Charles Maurras (1868-1952) fundamentează naţionalismul integral, bazat pe monarhie, reinterpretând istoria Franţei şi ajungînd la concluzia că monarhia reprezintă singurul regim de care Franţa are nevoie. Patria este identificată cu naţiunea şi cu regele, monarhia ereditară fiind garanţia stabilităţii politice, regele având puteri depline, fără a fi jenat de un Parlament. În concepţia sa, monarhul absolut nu poate fi tiran, deoarece reprezintă naţiunea, conduce pentru binele comun şi nu din capriciu personal; Maurice Barres (1862-1928) asimilează naţiunea patriei tradiţionale, pericolul fiind tot ceea ce este străin; Johannes Fichte (1762-1841) dă naştere unui naţionalism rasist determinat de necesitatea renaşterii naţiunii germane, pentru a se elibera de sub tirania lui Napoleon I.

   Politologul român Alina Mungiu Pippidi a făcut o clasificare a naționalismului, în lucrarea despre „Tipurile de naționalism dezvoltate în spațiul românesc”, acestea fiind: naţionalism liberal; naţionalism conservator; naţionalism fundamentalist ortodox sau mistic; naţionalism revoluţionar. Citez: „În perioada de după crearea statului naţional avem un naţionalism conservator, ai cărui ideologi sunt Iorga şi Motru, şi unul mistic, cu accente revoluţionare, care identifică esenţa românismului cu ortodoxismul, descris ca stare de a fi, în care voinţa de a deveni altceva este absentă. Din această perspectivă, o notă esenţială a naţiunii este confesiunea, Nae Ionescu contestând practic faptul că naţiunile occidentale multiconfesionale ca francezii, germanii sau englezii pot fi calificate ca atare. […] Naţionalismul revoluţionar de tip Crainic sau Cioran se desparte, prin accentul pe care îl pune asupra voinţei, de Nae Ionescu şi fundamentalismul ortodox. «Naţionalismul nostru, scria Cioran, trebuie să plece din dorinţa de răzbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gând mesianic, din dorinţa de a face istorie». Şi tot Cioran se despărţea de naţionaliştii conservatori, scriind: «Găsesc că, în România, singurul naţionalism fecund, creator şi vitalizant nu poate fi decât unul care nu numai că ignoră tradiţia, dar o neagă şi o înfrânge». Tuturor acestor tipuri de naţionalism le urmează naţionalismul comunist al lui Ceauşescu. […] Naţionalismul este şi va rămâne singura ideologie cu o bază veritabilă populară din România post-comunistă. De ideologia naţionalistă, în grade diferite, sunt atinse toate partidele din sistemul politic post-comunist – din simplul motiv că acele condiţii de bază, care făceau din ne-naţionalişti o minoritate între cele două războaie mondiale, sunt neschimbate şi astăzi, când statul şi naţiunea sunt în continuare, aproape în întregime, de creat sau de recreat”.

   Dr. Călin Georgescu, membru al Clubului de la Roma și președintele Centrului European de Cercetare de pe lângă Clubul de la Roma, subliniază că Naţionalistul român adevărat acţionează din dragoste, nu din ură, cum susțin unii. Nu este însetat de răzbunare, ci de dreptate; „A fi naţionalist român înseamnă să fii, fără rezerve, un apărător al statului-naţiune. Naţiunea este vatra comunităţilor organice – familie, parohie, sat, comunităţi voluntare gen bresle, cooperative –, fără de care nu poate exista o societate stabilă, prosperă şi dreaptă. În ultimii 25 de ani, naţiunea noastră a fost fragmentată în mici „bisericuţe“ cu interese divergente. Dintr-un popor unit suntem pe cale să devenim o populaţie dezbinată care şi-a pierdut rostul”. Naţionalismul românesc al secolului XXI, spune dumnealui, respinge în mod hotărât naţionalismul expansionist, fie el teritorial sau cultural, considerandu-l o formă de imperialism întrucât vrea să-şi exporte ideologia şi să controleze interesele economice în statele vecine sau chiar în unele mai îndepărtate. „În locul naţionalismului expansionist, naţionalismul românesc va promova un naţionalism creştin – creştin în sensul în care provocările acestor timpuri (provocări economice, ecologice, sociale sau de altă natură) îşi găsesc soluţia în felul nostru de a fi creştin, în general, şi creştin ortodox în particular. […] Nu putem reveni la dreapta rânduială românească dacă scopul nostru ultim, ca persoană şi colectivitate, nu este căutarea, mai întâi şi cum se cuvine, a Împărăţiei lui Dumnezeu începând de aici, din lumea aceasta. Mai presus de toate, avem nevoie de solidaritate în virtutea unui ideal comun care este din această lume şi de dincolo de ea”.

La toate aceste  opinii adaug vorbele scriitorului Liviu Rebreanu: „A-ți iubi țara nu înseamnă a fi naționalist”. Poate ele spun mai mult…

   Măturisesc că am moștenit biblioteca tatălui meu, în care se afla și cartea lui Constantin Rădulescu Motru – „Românismul – Catehismul unei noi spiritualități”, Românismul fiind definit ca spirit românesc, sentiment național al românilor, iar Catehismul – expunere a principiilor religiei creștine, sub forma de întrebări și răspunsuri. O carte – format mic – cu doar 215 pagini, o esență a gândirii autorului, acum cu foi îngălbenite de timp și friabile, pe semne citită și răscitită de către dragul meu tată și apropiații săi prieteni. Și așa cum spunea un scriitor contemporan, cărțile de acest gen „primesc o valoare suplimentară precum un vin vechi”.  Mi-a legat-o tatăl meu, să o pot păstra pentru zilele când voi avea timp, dar și mintea probabil, să o răsfoiesc, să o înțeleg… Și mult mai târziu de anul apariției acestei cărți – 1939, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II, bulevardul Lascăr Catargi, 39 – am reușit să o deschid și să mă adâncesc în gândirea celui care a scris-o, filozoful, psihologul, omul politic Constantin Rădulescu Motru (1868-1957), deoarece fiecare carte este o ființă care îți vorbește și tu vrei, sau nu vrei să stai cu ea în brațe și să o asculți…

   Voi face, așa cum am promis în alt articol, o scurtă incursiune în primul capitol al acestei cărți, capitol intitulat „Introducere”, text expus pentru prima oară la conferința ținută la deschiderea cursurilor „Institutului Social român” din Chișinău, în octombrie 1935, dar nu înainte de a arăta că C. R. Motru, bun cunoscător al filozofiei kantiene, și-a construit propria filozofie care a fost recunoscută prin originalitate și care și-a făcut drum în scrierile sale. Capitolele următoare, de care voi face abstracție în acest eseu, vorbesc despre nașterea spirituală a secolului nostru și despre Românism în detaliu.

   În primului capitol, deci, se vorbește în principal despre spiritualitate, contribuția științei la spiritualitate

și despre Românism, C. R. Motru considerând că secolul al XIX-lea a fost pentru români „școala spiritualizării ieftine”, motivând că aceasta s-a făcut precum în întreaga Europă „continent al diletantismului spiritual”, o spiritualitate fără rădăcini în viața popoarelor. În intelesul bisericii creștine, consideră autorul, spiritualitatea ar fi „o inițiere la opera Dumnezeirii”, iar în înțeles mai larg, „un complex de idei și sentimente prin care societatea își justifică credința într-o ordine perfectă și eternă, pe care ea este sortită a o realiza pe pământ”. Această credință poate avea formele: pur religioasă, morală, estetică sau științifică. Legat de aceasta, consideră drept stare bolnăvicioasă complexul de inferioritate existent la unele popoare: „Opus funcțiunilor sufletești care constituie spiritualitatea, ar putea fi considerat complexul de inferioritate, care s-ar găsi la popoarele pentru care nu există nimic sfânt”. Naționalismul, în opinia lui, ar fi fost spiritualitatea de dinaintea marelui război mondial, care a stăpânit gândirea românească, dar și fapta. Românismul, însă, ar fi spiritualitatea specifică celei europene, ea corespunzând timpului său, așa cum naționalismul a corespuns vremii anterioare.

   Gândirea, spiritualitatea oamenilor schimbându-se după marele război mondial, a dus la „prăbușirea tronurilor, ridicarea de baricade și crize economice-financiare”. Lumea s-a convins de dependența individului față de societate prin legile eredității, înțelegând mai bine și realitatea popoarelor ca totalități: „Puterile unui popor sunt hotărâte nu numai de aptitudinile sufletești și biologice, ci și de mediul de viață al poporului: teritoriul și vecinătățile acestuia. Teritoriul condiționează viața economică, iar vecinătățile viața politică și culturală”. C. R. Motru consideră că lumea care punea pe individ înaintea totalității vorbea de democrație înțelegând egalitatea de șanse pentru îmbogățire, armonizarea de neînfăptuit a intereselor individuale; lumea nouă înțelege prin democrație organizarea politică în care sănătatea, morala și munca celor mulți sunt ocrotite pentru întreg poporul. El întrevedea un realism în spiritualitatea nou ivită, datorită cunoștințelor noi în biologie și psihologie, viitorul fiind „cel ce iese din realitățile românești, el fiind românismul întrevăzut de Alecu Rusoo și Mihai Eminescu”.

   C.R. Motru critică faptul că viața socială a fost întrețesută cu prea multe iluzii și am adoptat cu prea mare ușurință legi civile și politice nepotrivite tradiției noastre, în ideea că așa ne vom europeniza mai repede, uitând de interesele vitale ale totalității noastre ca neam, neînțelegând totodată că Europa a adoptat o nouă spiritualitate care ne cerea „să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu”. Și exemplifică sănătatea proastă a poporului, preoții care au admis obiceiuri păgâne, reprezentanții școlilor care și-au diminuat dăruirea pentru școlari din dorința de a pleca din sate spre oraș etc. Consideră că naționalismul a încurajat laudele ipocrite, atribuind numai calități poporului și oamenilor din jur, situații care au dus de foarte multe ori la deziluzii, iluziile denaturând de multe ori realitatea din jur și chiar gândirea oamenilor. Noua spiritualitate cerea curajul de a auzi și a spune adevărul, de a  gândi și a exprima gândurile în mod sincer, „de a nu se minți pe sine însuși”. Ce minunat îndemn:„Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios”.

   În încheiere C. R. Motru pune accentul pe spiritul realist al omului și rezumă Românismul în felul următor: „Să înțelegem spiritul vremii în care trăim”; înălțarea unui popor vine prin cei aleși, „prin munca celor cu inteligență și caracter. Fiecare popor își are destinul preformat în vocațiunile fiilor săi”.

   Ideile lui C. R. Motru au trezit reacţii diferite, în raport de ideologia sau curentul filosofic de care a aparţinut fiecare comentator. Istoricul al religiilor, filozoful Mircea Eliade (1907-1986) s-a pronunțat asupra cărții: „Românismul d. Motru este istoric, nu etnic. […] Într-un asemenea « românism » cred foarte mulţi oameni” şi enumeră pe Camil Petrescu, E. Cioran, L. Blaga, Şerban Cioculescu, un asemenea românism, spune el, ,,este, de fapt, justificarea tuturor oamenilor oneşti, muncitori, optimişti din această ţară.[…] Alături de profesorul N. Iorga, d. Rădulescu-Motru este incontestabil omul cel mai viu, cel mai creator şi cel mai original al generaţiei de la 1900. (…) Şi d. Iorga şi d. Motru, au fost trădaţi de generaţia ai cărei şefi spirituali sunt”.

   Sociologul, profesorul Constantin Schifirnet (n.1945) vorbind despre C. R. Motru drept creator de sistem filozofic, spune că el a avut capacitatea de a se schimba în raport cu epoca în care a trăit, schimbarea nefiind oportunism, ci faptul că a fost un spirit vizionar, dornic de reformism, atent la tot ce se întampla în evoluţia societăţii timpului său, sesizând necesitatea unui mod propriu de a gândi realitatea naţională. Îl consideră primul folozof român „atât prin formație cât și prin acțiunea de construire a unei culturi filozofice și a unui mediu filozofic”, corectând în acest fel imaginea nedreaptă datorată criticului George Călinescu. Legat de spiritualitate şi naţionalism, în ideea că noii spiritualități europene nu-i mai corespunde naționalismul pe care l-a urmat, citează afirmația lui C. R. Motru: ,,Căci naţionalismul nostru de până acum este o concepţie de împrumut, care a putut să-şi aibă oportunitatea sa politică în trecut, care însă nu poate fi un crez al vieţii noastre româneşti. […] Suntem români. Să avem curajul să ne cunoaştem ce suntem şi să ne prezentăm lumii aşa cum suntem”. Apreciază cartea „Romanismul”, în care autorul demonstrează cum românismul – o formă inedită a identităţii noastre – este spiritualitatea nouă în care trebuie să se înscrie poporul român, aşa cum rezultă din câteva dintre aserţiunile lui, printre care exemplifică: ,,Românismul nu este o spiritualitate pe înţelesul bătrânilor, ci numai pe înţelesul tinerilor. […] Românismul nu este fascism, nu este rasism, nu este antisemitism, ci este pur şi simplu Românism. El iese din credinţa că pe români îi leagă laolaltă o realitate cu mult mai adâncă decît aceea constatată prin simţurile fiecărui român în parte. […] Românismul nu este nici xenofobism, cum s-a afirmat de unii, nici ortodoxism, cum s-a afirmat de alţii, ci este un naţionalism, mai adîncit sau mai integralizat în cerinţele vremii. […] Este naţionalismul ieşit din condiţiile istorice ale Europei, diferenţiat după natura poporului nostru. […] Fiecare popor constituie un unicum pe lume. […] Românismul e o manifestaţie a realităţii istorice româneşti. […] Naţionalismul fiecărui popor este o existenţă originală şi nicidecum copia unui model universal”.

   Psihologul Constantin Georgiade (1898-1991) considera că această carte ,,este o revelaţie prin cuprinsul, observaţiile şi ideile sale”, Românismul fiind ,,o profeţie” despre neamul românesc, o lucrare de mare sinteză sociologică, „o contribuţiune la sociologia culturii europene şi la cunoaşterea desvoltării economice a Statelor europene”. După  Constantin Georgiade, cartea este şi o critică a istoriei statelor din Occident.

   Politologul, profesorul Ghiţă Ionescu (1913-1996), democrat convins, spune că „Românismul domniei sale este o linie medie, este admirabilă atitudine a sincerităţii şi a bunului simţ”.

   Cartea, în întregimea sa, nu a avut numai ecouri pozitive. O cronică nesemnată se pronunţa numai negativ despre această lucrare a lui Motru: ,,Tot un făclier antinaţional al ţărănismului, profesor şi acesta, d. Rădulescu-Motru, şi-a cristalizat de curând gândirea politică într-o carte de filosofie socială intitulată Românismul. Ce este românismul, nu se prea înţelege lămurit din lucrarea d-lui Motru…”.

  Teologul Ioan N. Beju (1906-1994), constata că o asemenea carte ,,…deşi pleacă din lagărul celor bătrâni, se ocupă de probleme ce frământă generaţia tânără”, dar ,,Bătrânul profesor, pe care ne-am obicinuit a-l considera printre gânditorii noştri de elită, procedând subiectiv, îşi dă în petec la sfârşitul unei cariere închinate gândirii şi prosperităţii”, pentru că nu acceptă ideea că românismul şi ortodoxismul coincid, în opinia lui fiind entităţi diferite.

   Naționalismul, la ora actuală, poate avea implicații majore asupra securității europene, „el este în același timp factor al integrării societale și politice, dar și impuls distructiv, generator de conflicte ireductibile”, scrie doctorul în filozofie Mircea Naidin (n. 1967) într-un eseu. El se ocupă de asemeni de gândirea lui Jurgen Habermas (n. 1929), cel mai important și influent filosof german contemporan, unul dintre principalii intelectuali publici din Europa, creionat de unii ca idealist, dar și criticat de alții ca fiind oarecum demodat pentru zilele noastre, care consideră că s-a intrat într-o „constelație postnațională a istoriei”, ceea ce face ca statul național să devină dependent de forțele economice și politice. Pentru el, Naționalismul – aidoma lui C.R.Motru – este o soluție care și-a epuizat utilitatea și nu mai prezintă soluții viabile pentru problemele sociale contemporane, problema crucială pentru Uniunea Europeană fiind „o Constituţie care să consacre democraţia postnaţională şi să asigure patru performanţe: ocuparea satisfăcătoare a forţei de muncă, corelarea eficienţei pieţei cu dreptatea socială, înzestrarea Uniunii cu competenţe de decizie, formarea unei identităţi europene în realitatea practică a vieţii oamenilor”.   Oricum am gândi, o societate umană nu poate exista în afara unui ideal, așa precum fiecare individ îl are. Veșnic căutăm o lume mai bună, mai dreaptă, mai sigură și mai frumoasă.

   Și revenind la autorul cărții aduse în discuție, mai amintesc pagina transcrisă din amintirile lui C.R. Motru, de către Constantin Noica (1909-1987) în cartea sa „Între suflet și spirit”, în care tânărul filozof, nehotărât pentru cariera pe care trebuia să o aleagă, scria: „Suntem așa de înapoiați noi românii, că orice specialitate aș lua, nu voi putea ajunge la ceva de seamă…”, Noica adăugând sfatul pentru tinerii pe care-i încearcă aceeași amărăciune, să existe în ei „aceeași vitalitate, aceeași putere de a depăși resemnarea și de a lucra cum a făcut-o acest exemplar rar de muncă și productivitate, care a fost și este Constantin Rădulescu Motru”.

Vavila Popovici – Carolina de Nord