Iuliana Paloda-Popescu: Poesis
Trandafirii sălbatici
Doamne,
noaptea se stinge şi însetată
beau roua dimineţii, pe când pasărea
zorilor se roteşte aprinzând Cerul…merg
pe ierburi târzii, iar prin Valea Cireşului trec
amintiri, văluri de ceaţă se-ntind peste apele
Câlniştei dintr-un alt veac…singură ating
apa cu palmele, o strecor printre gene
şi-mi descopăr plutind în adâncuri
chipul suav, încă neatins de
suflarea morţii, iar
dinspre
câmpie aud
vocea străbunilor care
vin să asculte clopotul inimii –
biiing-baaang!…Trupuri de humă şi
Cer se ridică în vântul de seară, iar Soarele
se topeşte în apa de foc, din care trandafirii
sălbatici beau nemurirea şi se înalţă apoi, peste
spinii de aur, cum doar Tu Te înalţi şi aduni
lacrimile celor răniţi, umiliţi, părăsiţi în
dureri până la uitare, până la iertare,
până la primirea dragostei
Tale !…
Asemenea Îngerului
Asemenea
Îngerului, astăzi voi
invoca zorile – poate va
ploua peste câmpurile arse,
poate gura mea va sorbi aerul
proaspăt al crângului înflorit
lângă lacrima Cerului
şi îngândurată
voi rosti
cuvinte de lumină,
voi număra stelele albe şi
roşii din icoana în care Iisus
Hristos pogoară de pe Crucea
înaltă şi trece prin lanurile
vii, cu braţele deschise
într-un alt veac!…
Cred
Cred, Doamne,
ajută aşteptării mele!…
Oglinda mă arată cu ochii stinşi
peste noapte, numai zorile îmi aduc
pasărea cu zbor prelung, oprindu-se
pe zidul în care degetele mele
caută rana Ta!…
Doamne,
în zadar ştim durerea,
nimic nu putem schimba,
chiar dacă am urla, sfâşiindu-ne
hainele şi trăgând cu mâinile
amândouă de baierele
inimii!…
Chiar dacă
am întoarce timpul şi am
sângera, acolo, unde este încă
proaspăt locul prin care au voit să-Ţi
smulgă inima, locul de care ne-am
atins şi-am început să credem
veşnicia Ta!…
Azi, inima-şi întinde
ramurile peste Crucea pe care
singur stai cu braţele deschise şi
suspini, plecându-Ţi fruntea peste
lanurile vii şi luminându-le
cu lacrima de
foc!…
Într-o privire albastră
Seara
coboară, lungi pânze de
fum adie pe ziduri, pe străzile
albe, făclii se aprind la răscruci,
iar în pieţe, cei săraci se încălzesc
lângă focuri şi visează nopţile în
care Îngerul trece înveşmântat
în cămaşa lui de mătase
albă, Îngerul ce
ne cunoaşte
şi ne ţine de mână sub
felinarul aprins, şoptind vorbe
de neînţeles, Îngerul ce ne apropie
de vis şi de aura Lunii, fără să ştim
gândul lui, pentru că El este cel
ce veghează, să nu cazi, iar
de se-ntâmplă să
luneci pe
frunzele
reci, lăcrimând uneori,
El întinde o aripă şi te înalţă
încet, lângă inimă, pentru că ştie
cum treci, ca un cântec pe ape sau
pe ţărmul de aur, unde El, numai El
te cuprinde într-o privire albastră
şi te poartă în taină sub
pleoape!…
Ca o petală albă
Acum,
orizontul este departe,
numai dacă întinzi braţele vei
atinge mătasea Cerului şi-ţi vei afla
numele – spune Îngerul… iar pasărea
apelor te va trece dincolo şi te vei trezi
din somnul adânc, în care ai căzut pradă
vânătorilor, singur, pe câmpiile albe, cu
braţele deschise, purtând sub pleoape
amintirea mărului din care ai muşcat
cândva lumina dulce, azurie,
sperând ca
fructul
rumen să te poarte-n
veşnicie!… Biruinţa e a celor
ce-aşteaptă – spune Îngerul şi-ţi
pune-n palme tipsia de argint pe care
stă o carte ferecată, apoi, priveşte Cerul
şi îţi aminteşte că-n puterea nopţii piere
întristarea şi intrând în vis cu sufletul
curat, vei fi mereu mai tânăr
şi mai singur, plutind pe
ţărmurile vii, ca o
petală albă!…
Floarea pustiei
Doamne,
pe apele gândului,
o corabie trece, cu pânzele
albe şi catarg de rubin, iar în vis,
licăre steaua iubirii pe cerul de fum!
Scriu poeme lângă unicul far, pe când
Îngerul vine cu Floarea pustiei în dar şi
parfum de tămâie pe tâmple şi suflare
de viaţă pe pleoape adie, ca un dor,
ca o flacără vie, în care Îngerii
ascund păsări cu
aripi de
foc ce
se înalţă în zori,
peste uitare şi învaţă să fie,
să zboare şi cântă a veşnicie, pe
când singuri, cu sufletele deschise,
visăm că atingem zarea şi cu braţele
întinse vrem să cuprindem marea, în
care amintirile noastre se leagănă
şi se înalţă în vântul de seară,
cum numai trandafirii
ştiu, înfioraţi de
un sărut!
Semnul Îngerului
Când va fi,
nu vreau să ştiu dinainte,
ci doar să lunec precum frunza
de aur, pe apele râului străjuit
de arini – spune bărbatul
îngândurat, în timp
ce priveşte Cerul
înalt!…
Când va fi,
vreau să mă înfăşaţi
în vălul de fum al câmpiei,
dar să nu îmi acoperiţi mâinile,
pentru că va veni vremea când
Îngerul va suna din trâmbiţa de
argint şi mă voi închina –
spune femeia!…
Amin! Iar
când veţi adormi, eu
voi veni la puntea dintre lumi
purtând în slavă semnu-acesta –
şopteşte Îngerul şi-apoi, dispare
în cireşul înflorit, lăsând în
urmă o mireasmă vie
şi o adiere de
petale albe!…
Totul s-a petrecut
prea repede, încât nici nu
am văzut semnul Îngerului –
strigă bărbatul întristat, în
timp ce vântul înfioară
apa şi arinii
tineri!…
Nici eu
n-am înţeles nimic –
suspină-n zori femeia, în
timp ce-şi scutură petalele
din părul nins şi vede vălul
fumuriu cum se scurtează
încet, de la un
capăt!…
Iuliana Paloda-Popescu
Din vol. “Semnul Îngerului”, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2015
