Viorel Roman: Dialoguri principiale despre condiția religiei
Scrisoare deschisă domnului profesor Viorel Roman
Am citit cu atenţie, ca de fiecare dată, şi cele trei texte elecronice primite de la Dv. mai în urmă: „Papa Francisc în România”, „Traian Băsescu la Roma”, precum şi tezele comunicării prezentate la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
Mă simt îndemnat să comentez primul dintre ele; celelalte două privesc în bună măsură speranţele iluzorii ce vi le-aţi spus în promisele demersuri ale fostului şi de tristă amintire preşedinte Băsescu în adâncirea dialogului ortodoxo-catolic. Însă, ca şi mulţi dintre noi, aţi pariat – o spun abrupt! – Pe un cal mort. Mort politic şi moral, dar foarte penal, cum se vede mai bine acum!
Textul la care mă opresc reia într-o formă concentrată materia cărţilor deja scrise de Dv. pe subiectul „Uniaţiei şi al rolului modelului latinist al Şcolii Ardelene în occidentalizarea românilor”. Constat însă că acum priviţi şi mai apăsat acest rol ca fiind în opoziţie şi superior aceluia operând în a doua jumătate a secolului al XIX în Principatele Unite şi apoi în Regat în perioada modernizării României.
Deşi am dat un răspuns mai amplu la timpul cuvenit interpretărilor Dv. asupra fenomenului românesc, textul ce îl semnaţi această dată cuprinde enunţuri mult prea radicale ca să nu provoace controverse, poate chiar luări de atitudine. Cele ce susţineţi au ca premisă o idee formulată apodictic: pentru istoria românilor, „Carpaţii despart Orientul de Occident atât fizic, cât şi spiritual, social-politic”. E o afirmaţie gravă, de-a dreptul nihilistă. Întreaga evoluţie a poporului român demonstrează tocmai contrariul. Ar fi cu totul de prisos aici să încerc măcar argumentarea elementară pe măsură, ca să vedem ceea ce de fapt realitatea noastră naţională a consfinţit indubitabil: Carpaţii fac parte din fiinţa noastră metafizică, aşa cum noi aparţinem destinar orizontului lor istoric protector. Fruntea lor eternă, cu tot ce o înconjoară, dă adâncime sufletului nostru. Arcul carpatic a fost şi este coloana vertebrală geografică, dar şi istorică, politică şi cultural-spirituală a poporului român, la care etnogeneza şi creştinarea s-au produs, semnificativ, în acelaţi unic şi organic proces.
Aşadar, cum să mai căutăm peste timp motive pentru ceea ce ne-ar despărţi, implicit confesional, de noi înşine? Cu atât mai mult cu cât există şi mai încoace o logică a devenirii noastre: constituirea naţiunii române în secolul al XIX, Unirea Principatelor şi apoi desăvârşirea unităţii statale româneşti în urma Primului război mondial. Toate acestea au fost însoţite de creşterea culturii româneşti şi înscrierea ei în circuitul valorilor europene, rezultat la care a contribuit şi spiritul critic al Junimii şi, ulterior, al „Vieţii româneşti”. În raport cu progresele obţinute, ideologia culturală a latinismului Şcolii Ardelene era deja depăşită.
Pe de altă parte, în pofida susţinerilor Dv. nici geografic România nu este la marginea orientală a Europei, afară de faptul că locul unde existăm ne-a permis să realizăm o sinteză culturală aptă să valorifice şi, mai mult, să valorizeze creativ influenţe spirituale diverse. De aceea, împărţirea absolutizantă a Europei între Est şi Vest, îndeosebi astăzi, într-o lume în care spaţiul şi timpul au desfăşurări, respectiv ritmuri predominant integrative, exprimă o optică infirmată de realităţi. Voi face însă, în cele ce urmează, alte câteva referiri la consideraţiile Dv. Afirmaţi, mai întâi, că în 1054 Marea Schismă a produs „anatemizarea reciprocă” a Constantinopolului şi Romei, dar, aşa cum se ştie, ea, Roma, s-a despărţit şi de celelalte trei patriarhii creştine, nu doar de aceea bizantină.
Departe de adevăr este şi enunţul după care „în 1214 cruciaţii refac pentru scurt timp unitatea creştină”. Dar ei au „refăcut-o” dărâmând zidurile de apărare ale Constantinopolului, prădând şi chiar ucigând locuitori. Actele lor de barbarie au pregătit o severă breşă în ocuparea ulterioară de către turci a centrului răsăritean al romanităţii. Biserici catolice din Occident se mândresc şi astăzi cu odoarele prădate în Est şi aduse în Vest. Halal refacere a unităţii creştine!
La un moment dat formulaţi o frază ce adună laolaltă, în opinia mea, destule imprecizii. „La 1700, spuneţi, ortodocşii români din Transilvania se unesc cu Roma, descoperă astfel originea latină a neamului şi Şcoala latinistă Ardeleană formulează Programul de emancipare naţională, care intră în conflict atât cu maghiarii, cât şi cu greco-slavii din Ţările Române”. Mai întâi, să reţinem că Uniaţia nu a angrenat chiar întreaga suflare românească de peste munţi. De asemenea, nu prin Uniaţie s-a descoperit originea noastră latină: ea fusese afirmată de cronicarii „de dincoace” şi des invocată de Cantemir moldoveanul. De aceea, mai degrabă, Uniaţia, pentru a se legitima, a preluat ca argument istoric ideea originii noastre latine (origine susţinută nuanţat astăzi, în baza progreselor istoriografiei). Iar „Programul emancipării naţionale” era incipient, la stadiul idealului, al năzuinţei de unitate naţională. Cât priveşte „conflictul” acestuia cu „greco-slavii din Ţările Române”, e de discutat nu doar asupra presupusei sale manifestări, cât cel puţin în aceeaşi măsură, asupra alegaţiei că la sud şi est de Carpaţi locuitorii pământului românesc erau… „greco-slavi”! Însă nici cei mai subiectivi istorici străini, învederaţi antiromâni, nu au susţinut un atare „adevăr”.
În 1859, nu „Alexandru Cuza uneşte Moldova cu Muntenia”; voinţa populară, în contextul politic european, a realizat Unirea. Ea nu a fost rezultatul întâmplător al unei iniţiative personale. Cuza a reprezentat, desigur, simbolul ei personalizat. Să precizăm şi faptul că Unirea Principatelor angaja un larg orizont problematic ca să se fi putut concentra, dacă ar fi fost cazul, pe obiectivul „Unirii cu Roma”. Pe linia unei false legături cauzale, afirmaţi net că, după 1918, „Unirea cu Roma eşuează/România Mare se dezmembrează”. Ce simplu ar fi să putem da efectiv această explicaţie pentru dezmembrarea Ţării, produsă în realitate ca urmare a ultimatumului sovietic şi a diktatului de la Viena din vara fatidicului an 1940! Atunci, teatrul politic european, cu ţesătura sa de interese transnaţionale şi antinaţionale, însoţite de laşităţile occidentale cunoscute a permis-o.
Susţineţi, totodată, că „Modelul de viaţă occidental e interzis, cel ortodoxo-comunist moldo-valah devine dictatorial până în anul 1989”. Dar cine l-a interzis? Noi românii, care am aşteptat ani postbelici la rând „să vină americanii” sau, dimpotrivă, ocuparea militară sovietică a României, făcută cu bună înţelegere a aceloraşi aliaţi occidentali ai Moscovei! Construcţia conceptuală „modelul ortodoxo-comunist”, care pe deasupra să fi fost şi „moldo-valah” nu este doar logic-formal incorectă, ci şi neadevărată material, ca să nu spun, cu regret, că e negativ provocatoare. Logic-formal e inadecvată prin natura să oximoronică: comunismul a fost prin natura să antireligios; ateismul a constituit emblema să. În România, mai ales aceea a „obsedantului deceniu”, condusă de comuniştii desţăraţi în frunte cu Ana Pauker, Vasile Luca, Chişinevschi şi alţii, preoţii creştini în general, nu doar uniţii, au fost persecutaţi şi nu puţini dintre ei, întemniţaţi. Aceeaşi sintagmă folosită de Dv. atribuie aşa-zisului model ortodoxo-comunist apartenenţă „moldo-valahă”. Rezultă, vrând-nevrând, că Ardealul a suportat opresiunea acestuia pentru că, nu-i aşa?, dacă nu ar fi fost „moldovalahii” în cauză, ardelenii ar fi scăpat de oroarea celor trăite în anii ştiuţi! De altfel, o şi spuneţi negru pe alb: „Modelul moldo-valah încearcă să domine Transilvania şi Banatul”. Adăugaţi tot aici şi afirmaţia şocantă că o face „cu ajutorul maghiarilor/UDMR-ului”.
Dar să mergem mai departe.
Amintind de Ceauşescu, scrieţi că atunci „când a ieşit la iveală reaua credinţă a dictatorului, e lichidat”. Datora cumva Ceauşescu bună-credinţă acelora care l-au lichidat având ei atâta dragoste pentru noi? I-au atras moartea interesele puse în pericol de proiectul său financiar-bancar împotriva internaţionalelor spoliatoare. El a fost asasinat nu de poporul român, căruia îi greşise cu dure constrângeri, ci de mâna agenţilor internaţionalişti de la noi, transformaţi în apostolii democraţiei de carton ce a permis mai apoi jefuirea Ţării. Ca urmare, România de azi nu reprezintă, cel puţin economic, mai nimic!
Vă întreb, domnule profesor Viorel Roman, cât de „ortodoxo-comunişti” şi cât de „greco-slavi” suntem noi, „moldo-valahii”, adică aceia ce întâmplător nu suntem ardeleni, dacă, aşa cum recunoaşteţi, Fericitul Ioan Paul al II-lea, la venirea în Bucureşti, „a fost primit călduros de sute de mii de credincioşi”? Veţi consta1a că şi promisa vizită a Papei Francisc va produce acelaşi ecou generos. Ce s-ar proba astfel? Că am fi noi, cei de dincoace de Carpaţi, nişte „greco-pravoslavnici”? Oricum, Papa are a se întâlni şi cu grecii-greci şi, de ce nu, şi cu pravoslavnicii-pravoslavnici la ei acasă întru dialog de aşteptată unitate creştină!
Cultura românească, aşezată sub vremi pe tărâm de confluenţă, şi-a înfrumuseţat limba, patrie a spiritului, cu parfumul irepetabil al ad-stratului slavon. Mentalul, însăşi fiinţa românească adună în cuprinsu-le reprezentări şi caracteristici care le îmbogăţesc, întreţinându-ne astfel şi mai viu conştiinţa de noi înşine. Toate acestea nu sunt un neajuns; ele constituie un fericit adaos la dăltuirea personalităţii colective, cu care putem astfel spori prinosul nostru la edificiul comun al Europei.
Sub noul pontificat vine să se producă o largă deschidere a dialogului catolicismului cu ortodoxismul. Ce poate fi mai promiţător în acest sens decât mesajul Papei Francisc? El ne asigură, conform însuşi citatului Dv., că „Biserica catolică nu doreşte să impună nicio condiţie în afara celei a profesiunii de credinţă comune. Suntem gata să căutăm împreună modalităţile prin care să garantăm unitatea necesară a Bisericii în condiţiile actuale”.
Aşadar, „unitatea cu Roma” înseamnă astăzi, deopotrivă, unirea Romei cu ortodoxismul, presupune o mişcare cu reciproce angajări. Unitatea adevărată a creştinismului, implicând însă şi creştinii de alte confesiuni, cere, ca repere fundamentale, atât regăsirea originarităţii credinţei, cât şi făurirea unui orizont de largă deschidere spre toate zările şi izvoarele de spiritualitate ale umanităţii, într-un dialog apt, între altele, să pună pavăză marasmului moral al individualismului şi libertinajului erodând speţa umană.
În viziunea teologilor eliberării, cu o prezenţă tot mai vie în mişcarea creştină a Lumii a treia, reperele amintite se condiţionează organic. Pentru nu puţini gânditori creştini, Dumnezeul revelat de Iisus nu este Dumnezeul Vechiului Testament, al mentalităţii tribale, de dominare a altor neamuri. Fiul, se ştie, poartă mesajul divin al iubirii universale, al altei religii şi morale, depăşind viziunea Torei. Deschiderea spre universalitate înseamnă astăzi, totodată, plasarea învăţăturii creştine în câmpul fertil al spiritualităţii popoarelor ce au îmbrăţişat-o. Numai sădindu-se în solul tradiţional al vechilor culturi amerindiene, africane, ori asiatice, ea îşi asigură acolo vitalitatea. Creştinismul amerindian, de pildă, este, indiscutabil, moştenitorul mentalului arhaic în care a putut prinde rădăcini noua credinţă. Fondul precreştin a constituit în fapt patul germinativ de reprezentări pe care a încolţit aceasta. Cum ar fi putut omul îndepărtatului tărâm să păşească pe luminosul drum printr-o negare oarbă a experienţelor sale primordiale?
Pentru creştinul Americii Latine, ca şi pentru acela african ori asiatic, pentru fiecare în felul lui, moştenirea precreştină a constituit un tezaur de valori comparabile, cum s-a afirmat, cu acelea ale Vechiului Testament. Evident, formele culturale ale creştinismului occidental s-au regăsit în spaţiile extraeuropene, dar omul creştin al acestora a descoperit un Dumnezeu mai puţin occidental. Acest om nu se putea întâlni cu sine într-o metafizică creştină dedusă din modelul absolutizant al etnocentrismului european, el însuşi cu baza în cultura iudeo-mediteraneeană. Creştinismul – se ştie prea bine – nu este ab origine occidental; afirmat iniţial ca religie orientală, a fost asumat de Occident într-o inerentă formulă proprie, promovată însă ulterior ca model absolut.
Aşa cum s-a observat, mişcarea creştină extraeuropeană aşază, de o vreme, credinţa în relaţie directă cu problematica existenţială specifică, marcată de subdezvoltarea economico-socială cu alarmantele sale manifestări, pentru care „monoteismul” economiei de piaţă este departe de a fi o soluţie a globalizării raţionale. În aceste spaţii îndeosebi, demersul teologic nu justifică deductiv, din textele sacre, Ideea socială şi angajarea în eliberarea omului. Operează, dimpotrivă, o raportare inductivă la istoria concretă, la realităţile nemijlocite, în măsură să ofere învăţăturii christice mobilul practic al descifrării mesajului umanist al Fiului. Altfel spus, pentru teologii eliberării, îndeosebi la ei, transcendenţa divină nu este o exterioritate a refugiului salvator, derobându-l în consecinţă pe individ de responsabilitate şi angajare; e transcendenţa asumată călăuzitor în istoria reală, trăită şi modelată în spiritul mesajului divin. Istoria, s-a spus, se salvează de nimicnicie prin lucrarea îndrumătoare a transcendenţei, iar aceasta se viabilizează, se deschide omului prin istorie. Ceea ce înseamnă că raportarea la transcendenţă este una de asumare, cu inconfortul politic al protestului ce îl incumbă faţă de statu-quo-ul înlănţuitor, oricare ar fi el. Pentru lumea a treia, îndeosebi pentru ea, aceasta este calea autentică a receptării mesajului christic.
În ultimă analiză, conceptul transcendenţei propus de teologiile eliberării induce acel suflu universalist propriu ecumenismului veritabil. Deschis la diversitatea şi bogăţia ireductibilă a civilizaţiilor şi culturilor lumii, el îngemănează constantele universale ale spiritului omenesc luminat de valorile eterne.
Din această perspectivă umanist-reformatoare, angajând în aceeaşi măsură şi Biserica Romană odată cu celelalte care priveşte în egală măsură şi reformarea mişcării catolice, cum vi se mai par, domnule profesor Roman, clamatele deosebiri, căutate cu acul, dintre uniaţi şi ortodocşi şi, pe un plan şi mai forţat de generalizare, dintre ardeleni şi „moldo-valahi”? Dacă nu ar fi atât de vetuste, pentru că temei nu au avut niciodată, cât de operante ar putea fi ele într-o lume a integrării planetare în care au a păşi, laolaltă, şi românii?
Ioan Humă
1 iunie 2015
Iaşi
***
Mult stimate domnule profesor Ioan Humă,
M-a bucura scrisoarea Dvs. din 1 iunie 2015 în care vă referiţi la: refacerea unităţii creştine; relaţiile preşedinţilor ortodocso-comunişti moldo-valahi cu Sfântul Scaun; vizita în România a papei Francisc; modelul greco-catolic al Şcolii Ardelene versus celei greco-ortodoxe Moldo-valahe, Ideea şi Fapta naţională la romani şi teologia eliberării. O să mă refer mai jos la fiecare problemă la care mă faceţi atent.
Românii sunt un popor la Limes victime colaterale sigure în lupta pentru refacerea unităţii creştine dintre Imperiul Sf. Petru, Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană şi Imperiu Sf. Andrei, Imperiul Bizantin, Lagărul ortodoxo-comunist. Cine are dreptatea? Roma sau Constatinopolul/Moscova? Fără unitate creştină, războaiele şi neînţelegerile se vor perpetua, remarca recent papa Francisc în demersul său privind refacerii unităţii în întâmpinarea Marelui şi Sfântului Sinod Panortodox – 2016.
În vremea Cortinei de Fier a Sultanului turc sau a Ţarului rus, orodocsii moldo-valahii nu aveau de ales decât supunerea necondiţionată în fata despoţilor asiatici. După 1989, Lagărul moscovit se destrăma şi milioane de români au emigrat s-au pus sub protecţia, au voatat cu picioarele, pentru Sfântul Imperiu Roman. România a aderat la UE/NATO, dar Partida ortodoxo-comunista/socialista moldo-valaha – PMR, PCR, FSN, PDSR, PSD, USL, PC – domină. Moldova aspira şi ea la Europa, dar Vladimir Putin, Şeful Statului şi Bisericii Ruse, protectorul tututor ortodocşilor, e împotriva orientării lor spre spre Roma, nu numai în Ucraina orientală.
Românii au două modele de viaţă, cel greco-catolic al Şcolii Ardelene, care a formulat IDEIA, programul de emancipare naţională şi socială a românilor şi cel greco-ortodox moldo-valah, care a realizat FAPTA unirea din 1859 şi 1918. De atunci, încercarea greco-ortodocsilor de a lichida Biserica unită cu Roma, Şcoala Ardeleană, (după 1989 de a o persecuta şi periferiza), de a fi ei singurul medulul de urmat, face din România/Moldova cel mai sărac stat din UE. Ideea şi fapta au fiecare rostul lor, dar încercarea, chiar şi în zilele noastre, a ortodoxo-comuniştilor/socialiştilor moldo-valahi de a-şi însuşi cu forţa atât idea cât şi fapta, a creat un climat, ce blochează energiile românilor.
Desigur, cronicarii moldovenii au receptat, au avut acces primii, dintre români, la civilizaţia catolică de la Cracovia. Polonezi n-au ocupat militar ţara, pe când ardelenii au avut de suferit secole, din cauza maghiarilor. Totuşi ardelenii au găsit forţă spirituală în anul de graţie 1698 să se unească cu Roma, să se definească ca naţiune şi ea să fie ca atare recunoscută în Sfântul Imperiu Roman, împotriva protestelor maghiarilor, sârbilor, grecilor şi a pravoslavnicilor. 1948 Biserica Unită din Transilvania a fost lichidată de moldo-valahi în alianţă cu toţi duşmanii pomeniţi mai sus, în timp ce Bisericile unite cu Roma din Ungaria, Serbia, Bulgaria n-au fost desfiinţate nici în vremea celei mai teribile terorii anticreştine staliniste.
Comunismul este o quasi religie mesianică, care se suprapune de regulă pe credinţă a diferitelor neamuri sau civilizaţii, aşa că avem un comunism precolumbian, catolic, confucianist, tibetan şi, în cazul nostru… ortodoxo-comunism moldo-valah. Preşedinţii Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu nu şi-au ascuns aversiunea, sau poate lipsa de intalegere pentru greco-catolicismul Şcolii Ardeleane şi s-au aliat cu Partidul Maghiarilor împotriva Bisericii Unite, garantul emancipării ardelenilor, bănăţenilor şi atuturor romanilor. Cu o Biserică Unită cu Roma, ca în perioada interbelică, UDMR-ul n-ar avea nici pe departe importanţa de după 1989 şi toţi românii ar fi avut o poartă deschisă spre occident, nu individual, ca acum, ci în totalitate, ca naţiune. Ortodocşii aveau statul de toleraţi în Sfântul Imperiu Roman, acum, după experienţa în UE cu grecii, bulgarii, moldo-valahii, se pare că se revine la vechiile prejudecăţi.
Cei patru preşedinţii ortodocso-comunisti moldo-valahi nu au făcut altceva decât să continue lupta ideilor de sorgite greco-slava inpotriva influenţelor greco-catolice a Şcolii Ardelene, care n-au putut astfel să trecă Carpaţii decât cultural, fragemtar şi au fost mereu oprimate. Cu toate astea, preşedinţii moldo-valahii au simţit că legăturile lor cu occidentul, cu UE, sunt numai cu paleative culturale, laice, masonice, fără Dumnezeu, insuficiete, aşa că s-au dus mereu la Roma şi Fericitul Ioan Paul II-lea a venit şi a fost primit cu entuziasm la Bucureşti. Greu de presupus că acest lucru s-ar fi întâmplat sub domnitorii Fanarioţi greci sau regii germani.
Faptul ca preşedinţii ortodoxo-comunisti moldo-valahi erau adepţii teologiei eliberării e firesc – face fără doar şi parte din bagajul ideologic greco-slav tradiţional antioccidental de la Dunărea de Jos – dar că şi Dvs. sunteţi încă atras de cântecul de sirenă al încercării marxist-leniniste de a-l transforma pe Mântuitor într-un activist al Partidului Comunist, a la Che Gevara, Fidel Castro, Ceauşescu sau Iliescu, oarecum mă surprinde!
Am încercat în mai multe articole să abordez atât ideologia lui Karl Marx, cât şi teologia eliberării, care s-au dovedit construcţii intelectuale inumane şi au generat, cum este poate şi firesc, nihilismul şi relativismul. Dacă şi aceste mari teorii „eliberatoare”, care voiau să împlinească aspiraţiile omului spre adevăr, libertate şi progres, au eşuat, atunci poate că nu exista nici o teorie sau perspectivă, care să valoreze mai mult. Totul este o apă şi un pământ. Şi dacă oricum nu există adevăr, poate că doctrina n-a fost înţeleasă sau aplicată cum trebuie. În acest context, n-ar fi de mirare dacă fantoma care a bântuit prin Europa, marxismul, exilat acum în cimitirul ideilor, sau teologia eliberării, şi-ar face din nou apariţia, desigur într-un nou veşmânt, dar la fel de demonic.
Permiteţi-mi să reiau o ideie din articolul meu „Credinţa şi raţiune”, care v-a făcut „o plăcută surpriza.. (la) intermezzo metafizic” (Huma, I.: Ortodoxie şi uniaţia, Iaşi 2014, p.59). La început, creştinismului şi raţionalismul, iluminismul făceau casă bună împreună şi la ascensiunea istoricismului creştinii au ţinut oarecum pasul, însă curentul care vede adevărul în schimbarea lumii a dus la Războiul Rece. Ortodocşii s-au baricadat în mesianicul lor Lagăr ortodoxo-comunist, iar occcidentali erau încercaţi şi ei de cântecul de sirenă al adevărului din viitorul mai bun cu ajutorul teologiei eliberării, de aceiaşi sorginta. Anii 60 şi 70, pe când eram tineri.
Criza generată de implozia Lagărului ortodoxo-comunist şi iluziei viitorului de aur a omului nou în est şi de eşecul teologiei eliberării în vest, continuă, pentru că refacerea armoniei pierdute dintre credinţa şi raţiune şi pe această bază, refacerea unităţii creştine, se lasă aşteptate. Atâta vreme cât adevărul este de realizat în viitor, ca până acuma, desigur în forme noi dar cu aceisi măduvă, criza se va perpetua şi ea în forme la fel de diverse. De aceea aderarea românilor la Europa se poate realiza numai printr-un dialog cu Roma şi refacerea unităţii creştine. Celelalte strategii, romantice, culturale, naţionaliste, fasciste, eliberatoare, socialiste, comuniste, nihiliste, relativiste etc. ne induc în eroare.
Constatarea profetică a lui Ion Iliescu din luna mai 2006: „Preşedintele este sinteza subconştientului colectiv al poporului şi asta se va vedea şi la următoarele alegeri” “(Dilema. Saptamanal de tranziţie, Bucureşti, 28 mai-3 iunie 2015, p.1) este valabilă desigur şi pentru preşedintele Klaus Werner Iohannis, catolic, care a trecut prin Reforma lui Luther, care la câteva luni de mandat a fost la Roma cu soţia şi l-a invitat pe papa Francisc în ţară. Vizita e fără îndoială o încercare de a reface unitatea creştină, condiţie sine qua non a integrării şi a emancipării tuturor românilor din Europa.
Cu speranţa unei revederi, primiţi, vă rugăm, domnule profesor Ioan Huma, asigurările mele de profund respect şi recunoştinţa pentru interes,
Viorel Roman
Bremen, Germania
29 iunie 2015
***
Dragă Viorel,
Cred că mă repet în mod plictisitor atunci când îţi reamintesc că nu cred în nicio religie, toate fiind compromise de-a lungul istoriei omenirii, din punct de vedere moral. Din păcate homo sapiens neputându-şi controla spaima existenţială şi acceptă moartea eternă aşa cum este ea, se agaţa de mistificări fantastice şi trăieşte în speranţe false!
Dar, „ferice e cel ce crede”! Cu un singur Dumnezeu care vede şi ştie tot şi care are puterea de a schimba starea lucrurilor, este de nenţeles că, în primul rând au existat şi încă mai există o sumedenie de religii şi, în al doilea rând, că în sânul aceleiaşi religii, creştinismul, există atâtea ne-intelegeri, schisme, etc.
Cu toate acestea, eu accept şi chiar îmi încurajez semenii înspre judeo-crestinism care, de bine-de rău, a ajuns la un nivel acceptabil de ingăduinţă şi înţelegere faţă de ştiinţă sau spirite pierdute ca al meu, neobligând pe nimeni să creadă în mod orbeşte în doctrinele judeo-creştine (cu excepţia unor părţi mari ale SUA). Acest „scut creştin” ar putea să ne apere de expansiunea şi de totalitarismul musulman, care se extinde cu repeziciune în lume şi mai ales în Europa.
Nu pot să-mi dau seama care din cele două ramuri ale creştinismului, ortodoxismul sau catolicismul, va rezista mai bine şi mai îndelungat religiei lui Muhammad. Religie care ne-ar transporta necruţător 400 – 500 de ani în trecut… Religia întotdeauna a făcut pact cu puterea şi amintesc printre altele, pactul Constantin cel Mare cu Creştinismul, apoi pactul Vatican – Hitler oficializat, cred că de Papa Pius XII şi cel de interes local între Patriarhul Justinian Marina (ortodoxism) cu PCR şi Securitatea.
Cu toate că nu sunt religios am avut în familie mai mulţi protopopi greco-catolici şi am auzit multe despre Justinian (ce nume glorios!), care în numele lui Dumnezeu a grăit din altar: „Stalin, conducătorul Partidului Comunist, duce la îndeplinire legea istoriei, cu alte cuvinte acţionează aşa cum doreşte Dumnezeu, motiv pentru care trebuie să ne supunem lui. Cristos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare Cristos este sovietic”.
La 6 Iunie 1948, Patriarhul Justinian, la ceremonia de investitura din aulă Palatului, şi-a prezentat programul de activitate ca patriarh, printre care: pregătirea clerului în duhul ortodoxiei şi cerinţelor vremii (aservire totală la comunism şi securitate), reorganizarea învăţământului teologic (credinţa în Stalin şi partid în primul rând?), desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma, etc., etc. Dece şi cu ce drept divin şi-a permis acel prelat corupt să interzică altă biserică înrudită?
În concluzie (opinie doar personală), nici ortodoxia şi nici catolicismul (+ protestantismul şi alte subramuri) nu sunt mai bune una decât cealaltă, compartiv vorbind. Schisma lor îşi va pierde importanţa în următorii 150 -200 de ani când vasta majoritate a creştinilor actuali vor fi musulmani, iar restul omenirii hinduşi şi budişti.
În aşteptarea viitorului, închin un pahar de vin în sănătatea voastră!
Dimitrie Grama
Gibraltar
2 iunie 2015
***
Dragă Dimitrie,
Unii oameni CRED, pur şi simplu, alţi afirmă că nu CRED. În fond şi unii şi alţii CRED, sunt obligaţi de condiţia umană să creadă în ceva (vezi Istoria religiilor a lui Mircea Eliade sau opinia în acest sens a Papei Benedict al XVII-lea), şi este uşor de observat cum CRED-inţa lor (a tuturor homo sapiens) le determină comportamentul cotidian, social-politic.
De la tine am învăţat astfel de a lungul anilor cum CREDinţa musulmană, de o simplitate şi brutalitate remarcabilă, ameninţa CREDinţa europenilor în statul de drept, în raţio, în şcoală, în ştiinţele naturi sau/şi în drepturile omului, în standardele de civilizaţie a Mântuitorului Isus Cristos.
Tot ceea ai scris tu pe această temă, cu precizie lucidă, inegalabilă a chirurgului şi misterioasă inspiraţie clarvăzătoare a poetului, despre invazia şi primejdia Isamului, se poate acuma constata pe toate drumurile. Mai prozaic şi mai modest, eu m-am oprit asupra comportamentului uman determinat de CREDinţă şi mă tot mir că se duce o luptă milenară, surdă între fraţi, creştinii orientali şi occidentali, în timp ce discursul oficial, dominant, ştiinţific, laic, nu vrea, refuza să bage asta de seamă. Nu-i politic corect. Oricum în conflictul actual dintre greco-ortodocsii falimentari financiar şi occidentalii falimentari ideologic, se ocoleşte cu grijă faptul că fiecare crede în altceva şi se comportă ca atare, sincer cu el însuşi.
În ce măsură Marele şi Sfântul Sinod Panortodox va reuşi anul viitor să limpezească apele şi să restabilească pacea între fraţi este speranţa fiecărui creştin. Oricum faptul că greco-ortodocşii sunt în UE/NATO inainte de restabilirea unităţii creştine creează confuzie şi neînţelegeri, după cum vedem în mod acut în Ucraina, Moldova, Grecia, Cipru şi mai difuz în România, Bulgaria.
Dictatura de dezvoltare ortodoxo-comunistă a fost un proiect eroic şi puţin demonic comunisto-ortodox antioccidental, care s-a încheiat brusc în anul de graţie 1989. De atunci, fără restabilirea unităţii de credinţă, s-a instalat o jenă, o lehamite generalizată şi un potenţial de conflict pe care încă nu-l putem evalua la adevărata capacitate de autodistrugere.
Dar trebuie, suntem obligaţi, să ne reamintim de tragedia celor două războaie mondiale, de cele o sută de milioane de victime, a căror mize a fost mereu CREDinţa. Pe centurile soldaţilor germani era gravat în metal „Dumnezeu cu noi”, soldaţii ruşi mureau cu „Trăiască Stalin”, cei japonezi cu gândul la Împărat, fiul soarelui, etc.
În concluzie, eu nu cred că europenii au pierdut deja lupta cu teroriştii sau imigranţi musulmanii, credinţele asiatice etc. Criza actuală, conflictul pe frontul sudic, mediteraneean, musulman şi pe cel estic, balcanic, greco-ortodox îi va trezi la realitate pe toţi creştinii şi ei vor fi în stare de decizii eroice, ca în secolele trecute, pentru a salva standardele de civilizaţie creştine la care aspiră, în fond, toţi oamenii.
În acest sens, închin şi eu un pahar de vin roşu!
Pe curând,
al tău,
Viorel Roman
Bremen, Germania
3 iulie 2015