Harry Ross: Ziua marilor surprize
(povestire)
Linda, goală în faţa oglinzii uriaşe de cristal, se privea cu ochi mîhmiţi. Cândva, îşi admira corpul cu aroganţa tinereţi: sânii rotunzi, fermi, abdomenul plat, talia de viespe, umerii înalţi, picioarele lungi, cu pulpele arcuite. Acum arăta detestabil. Parcă nimic din ce a fost nu a mai rămas. Nu e de mirare că soţul ei, Tobias, nu o mai doreşte. De peste douăzeci de ani, dorm în camere separate şi abia îşi mai vorbesc. Să fie de vină anii, vârsta? Hachiţele sănătăţii? Adesea îşi recapitulează viaţa trăită împreună. N-a fost rea., ba dimpotrivă, au convieţuit fericiţi. Tobias era plin de atenţii, o alinta cu fel de fel de diminutive: ba îi spunea Lindi, ba Lin, ba Li sau, pur şi simplu,” ochii mei”. Ea la rîndul ei îşi admira soţul, îl răsfăţa, chemîndu-l Tobi sau numai To. Era omul ei drag, ţinea la el, chiar şi atunci cînd era morocănos şi ursuz ca bătrînii. În ultimii ani, părul i s-a rărit, ochii fugiră adânc în orbite, mâinile aveau un tremur uşor, faţa căpătase o paloare pămîntie. Şi totuşi, pentru Linda acest om era încă şarmant, atrăgător, demn de admirat , omul alături de care viaţa avea un sens profund. Nu l-arFI schimbaT cu nici un alt bărbat din lume. Se întîmplă adesea ca între doi oameni care au trăit mult timp împreună să se creeze o legătură subterană insesizabilă şi inexplicabilă. Dar la ce bun să filozofeze, nu e momentul acum. Linda are o idee mult mai grozavă şi arde de nerăbdare s-o realizeze. Luă noul sutien , model „opush-ap” şi-i potrivi cupele ASTFEL ca sînii să cîştige înălţime îmbrăcă apoi un corset în care trupul ei îşi recăpătă silueta de odinioară “Azi e ziua marilor surprize”, îşi spuse în gînd. Scoase din dulap rochia de mireasă, o scutură uşor de naftalină şi o admiră un timp, pe urmă o îmbrăcă lent, de teamă ca nu cumva, ferească sfîntul, să se destrame undeva. Încă îi venea de minune. Se aşeză să-şi facă machiajul, dar era peste puterile ei. Renunţă. Cândva, nu era nevoie nici de pudră, nici de ruj. Acum i-ar trebui o solidă operaţie plastică. Prostii! Plecă la coafor aşa îmbrăcată în rochia de mireasă, stârnind nu puţine comentarii din partea trecătorilor. Desigur, apariţia ei depăşea ceea ce oamenii erau obişnuiţi să vadă la orele dimineţii, în plin centru al oraşului. O mireasă la vârsta asta nu-şi mai pune o rochie albă de dantelă, cu o trenă care mătură trotuarul. Dar tocmai această ciudăţenie îi procura Lindei un sentiment de euforie. Să uluieşti nişte necunoscuţi aşa dintr-o toană într-o zi neînsemnată pentru care merita să te dai un pic în spectacol. Capriciu patetic, poate, dar unii erau convinşi că femeia e nebună. De fapt, aşa arăta. Trecând în goană, cu capul în văzduh, cu ochii pierduţi în depărtări, cu mîinile întinse ca nişte aripi ce-s gata-gata să-şi ia zborul, părea o pasăre plutitoare, desprinsă dintr-un tablou suprarealist.
***
Cineva îl sună pe Tobias, la birou. Un necunoscut. Îi spuse doar atât: “Cred că soţia dumitale a înnebunit” ş închise aparatul. Lui Tobias îi venea greu să înţeleagă despre ce era vorba.”Cum adică, a înebunit? De la ce? Şi de ce tocmai astăzi, joi?
Relaţia lui cu nevastă-sa era departe de a fi ideală. Îşi vorbeau doar cele strict necesare. “Cum te simţi?”, “Ţi-ai luat tensiunea?”,, “N-ai uitat medicamentele?” Şi ea punea cam aceleaşi întrebări. S-ar zice că erau două umbre care-şi duc viaţa într-o fragilă armonie. Le era comod astfel? Cine ar fi putut să spună? Tinereţea s-a dus demult, lăsînd la malul vieţii două epave încă vii, golite de entuziasm, de exaltare , de nevoia de comuniocare şi mai ales de tandreţe.
“Oare Linda a înnebunit?, se întreba Tobias pentru a nu ştiu câta oară. Imposibil. Azi dimineaţă arăta perfect normală. N-a scos o vorbă despre o stare aberantă . Cu siguranţă el ar fi obsevat semnele unei deraieri. Linda era tăcută şi solemnă, ca în oricare altă zi”. Tobias zâmbi cu acel zâmbet şters şi senil cu care zâmbea cam de multă vreme. “De ce să fii înnebunit?” Pentru el, femeia asta, cu care a trăit o viaţă, nu-i era deloc indiferentă. E drept, nu făcea mărturisiri, dar o iubea sincer la fel ca în timpurile juneţi lor. Numai că iubirea lui era mută, lipsită de ae efuziuni care stîrnesc valuri.
Îşi luase bastonul şi plecă să-şi caute soţia. Încerca s-o descopere prin mulţimea cenuşie a străzii. Nu era. Ajunse acasă. Încăperile goale.. O striga, o căuta, dar nicio voce nu-i răspundea. „Desigur, plecase după târguieli sau într-o vizită la o prietenă. Nu poate fi departe”. La toate se gândea Tobias, dar fără acea îngrijorare care putea să semene a panică. Linda va veni acasă şi vor mânca împreună, ca şi altădată, în tăcere, ascultând, poate, Anotimpurile lui Vivaldi, piesa lor preferată.
Orele treceau enervant de încet. Orologiul din perete, deşi mergea, nu părea ă-şi urni minutarele. Încetul cu încetul, aşteptarea deveni ameninţătoare. Parcă vestea o catastrofă. Tobias simţi deodată un gol dureros, o rătăcire într-un pustiu dincolo de simţuri. Pentru prima oară, după foarte mulţi ani, îşi dădea seama că Linda face parte din el, din universul lui afectiv, din fericitul său nucleu familial. Fără ea, nici el nu exista. Dar unde putea să întârzie atât?
Linda era la coafor. Ceru o freză foarte tinerească, cu breton, care s-o readucă la anii când se măritase. Coaforul făcu în adevăr minuni. Îi revopsi părul în roşu aprins, îi adăugă un coc artificial, apoi îi aplică un make-up din cele mai eficiente, acoperindu-i ridurile şi cearcănele de sub ochi. Obrajii vestejiţi prinseră culoarea juneţii. Linda întinerise cu douăzeci de ani. Acum se va putea mărita din nou. Cu Tobias, bineînţeles.
Comandă un taxi, ceru şoferului să ia viteză, era nerăbdătoare să ajungă acasă şi să vadă ochii înmărmuriţi ai bărbatului ei. Intră pe uşă ca o furtună. Tobias nu-şi putea reveni din uimire. Se holbă la ea ca la o arătare picată din cer. Era aproape ca atunci când o văzuse la un bal studenţesc. Numai farmec şi foc. S-au plăcut din prima clipă. Şi apoi tot ce a urmat semăna cu un vis frumos. Dar de ce vremea a aşezat atâtea umbre peste dragostea lor?
Tobias se ridică în picioare şi veni în întâmpinarea ei. Îi luă mâinile şi i le sărută pe rând.
– Te simţi bine, draga mea?
„O, de când nu mai spuse draga mea”! Linda strălucea de fericire. Se rotea ca un titirez, degajând o energie teribilă.
– Îţi plac?
“O, se gândea Tobias, de când nu mai întrebase dacă o place”.
– Eşti adorabilă. Dar ce-ţi veni de te-ai mascat în mireasă?
– Mascat? Ţi se pare că m-am mascat? Mi-am pus rochia de mireasă ca să ne cununăm. Am crezut că te voi găsi în frac. Poate nu-ţi aminteşti, azi sunt cincizeci de ani de la căsătoria noastră. Avem nunta de aur. Vreau să-ţi cer mâna şi să accepţi să-mi fii soţ pentru încă o jumătate de veac.
Tobias rămase năuc:
– Nu e prea mult ? întrebă el, schiţînd un zîmbet îndoielnic.
– Dacă te vei purta frumos, îţi voi face… o reducere de sfîrşit de sezon.
Totul semăna iarăşi a vis. Ce-i drept, nu din acelea pe care le-au trăit în tinereţe. El cu greu se ţinea drept, ea, în rochie de mireasă, aranjată, fardată , cu părul arzând ca un rug, părea o eroină dintr-un roman de epocă, gata a juca, din nou, comedia ori, poate, drama căsniciei. Puteai crede orice despre ei. Vîrsta s-a topit undeva în neant, luîndu-i locul o adiere neaşteptată de tinereţe. În atmosfera aceasta ireală era un sâmbure de poezie, care plutea deasupra lor, luminându-i şi amintindu-ne de versurile lui Paul Eluard: „Stăm faţă-n faţă şi nimic nu scapă privirii//Delir neîntrerupt. Noi ne-am spus totul//Şi totul avem a ne spune”.
Harry Ross
Israel
iulie 2015