Cuvânt și iubire

Era o dimineaţă senină de mai şi se anunţa o zi minunată. Familia termină micul dejun şi Paul se pregăti de drum. Iozefa, soţia, spuse că regretă că nu-l poate însoţi, dar tocmai în acea zi bona nu putea veni la serviciu, pe când mama soacră era ţintuită la pat cu o răceala zdravănă.

–   Venim cu toţii, ce zici. Paul protestă. Se ducea la un interviu la Ierusalim şi nu ştia cât va dura.

–   Ne vom plimba în oraş, vom intra într-o cofetărie sau la un film, haide iubitule, ia-ne şi pe noi. Rugămintea n-a fost acceptată.

Iozefa se întuncă puţin, dar înţelese că nu e cazul să insiste. Paul era încordat, puţin nervos, era pentru prima oară că se duce la o întâlnire atât de importantă. Avea ocazia de a primi un serviciu de mare responsabilitate şi un salar mare. Nu putea rata. Se despărţiră niţel supăraţi, Iozefa i-a urat un succes timid şi palid şi cei doi şi-au văzut de treburi. Paul zbură spre Capitală, iar soţia se întoarse la copii, îi luă în braţe pe rând şi le spuse că vor gasi acasă ceva pentru a petrece ziua în mod plăcut.

Asta a fost dimineaţa. Pe la patru, Paul trebuia să se întoarcă. Iozefa s-a gîndit la o cină festivă sau chiar la o ieşire la restaurant. Soţul întârzia şi nici măcar nu suna să spună cum a fost interviul. Iozefa apelă celulalrul, dar răspunsul invariabil era: ,,treceţi pe robot şi lăsaţi mesajul”. Femeia nu înţelegea. Să se fi prelungit întâlnirea, să fi plecat undeva, nu obişnuia. Erau în legătură totodeauna şi se informau reciproc dacă interveneau schimbări. Iozefa se simţea dezarmată, supărată, neştiind cui să se adreseze, unde să-l caute pe domnul soţ. Trecură în tensiunea aceasta câteva ore, când primi un anunţ de la spitalul Ichilov că Paul Kolman este internat acolo la terapia intensivă. A suferit un accident rutier şi e grav rănit. Iozefa primi un şoc. Luă copiii şi plecă la spital. De la intrare i se spuses că nu poate să-şi vadă soţul. abia a ieşit de la operaie şi este izolat într-o secţie specială a terapiei intensive.

–   Trebuie să-l văd. O soră apăru din pămînt, o luă de braț şi o conduse la un mic birou pentru a o calma. Copiii erau şi ei foarte speriaţi deşi nu ştiau excat ce s-a întâmplat. Doamnei i s-a administrat un calman puternic şi fu rugată să asculte povestea pe care sora deja o ştia.

–    Se întorcea de la Ierusalim spre Tel-Aviv, rula liniştit pe banda sa, când o camionetă care venea din sens opus deraiă şi se ciocni frontal cu maşina lui Paul. Izbitura a fost atât de puternică încât maşina s-a deplasat câţiva metri spre marginea şoselei, apoi s-a răsturnat într-o vale. Salvarea chemată la faţa locului s-a îngrozit de dimensiunea accidentului. Paul era aproape zdrobit, neputând fi scos decât după ce o echipă chemată de la centru a operat o descarcerare. Dus în grabă la spital, rănitul a fost dus direct în sala de operație. Avea lovituri pe tot corpul, bazinul a suferit cele mai cumplite răni, dar şi capul. Paul se afla în comă de gradul trei. Unii din medici nu-i dădeau nicio şansă de supravieţuire.

–   Când în fine Iozefa năvăli în camera rănitului, a rămas tablou. Nu-şi recunoscu bărbatul. Practic era într-o carcasă metalică, bandajat din creştet până-n tălpi. Respira cu ajutorul unui paratamedical, nu vorbea, era scufundat într-un somn adânc.

–   Nu era nimic de făcut decât să ridice rugăciuni cerului să facă o minune şi să-l salveze pe acest bărbat relativ tânăr, frumos şi foarte înzestrat din punct de vedere intelectual. Iozefa n-a fost lăsată să mai urce la volan, s-a comandat un taxi, rămănând ca maşina ei să fie adusă acasă de un salariat al spitalului. Pătrunse în apartament  împleticită, distrusă,  dezorientată, aproape de leşin. Copiii s-au dus singuri la culcare, iar ea a rămas în salon pe o canapea, cu ochii plutind de lacrimi, neştiind dacă mai e cazul să trăiască ori să se sinucidă. Cuplul acesta era atât de  sudat încât o clipă nu s-a gândit că va interveni un accident care parctic să-i despartă.

–   După luni de zile de recuperare, Paul deschise ochii, revni din comă, dar picioarele erau imobile şi chiar restul trupului purta urmele unor răni parcă de nevindecat. Natura l-a ajutat însă ca treptat să mai câştige ici-colea câte un dram de sănătate. A reînvăţat să meargă cu ajutorul cârjelor şi să se folosească de mâini pentru a se alimenta singur. Asta era cea mai  înaltă performanță la care a a ajuns. Picături de fericire alternau cu perioade de somnolenţă şi depresie. Medicii au făcut tot ce era omenesc, dar asta nu era destul. Bărbatul acesta avea nevoie de mult mai mult. Printr-un ajutor bănesc special, Paul a ajuns la o clinică de recuperarre în America. A stat aici un an. Ceva-ceva s-a mai îndreptat, dar nici acum nu se putea deplasa decât cu ajutorul unui scaun cu rotile. Psihic revenise, Era optimist, zâmbitor, rănile feţii s-au vinecat, braţul drept se mişca în voie, deci speanţele au renăscut şi omul s-a întors acasă. Iozefa îl veghea zi şi noapte. Foştii iubiţi au regăsit ceva din  trecutul lor sublim, dar încă multe lipseaua. Într-un moment poetic şi excitant, credeau că se pot topi unul în altul pentru o partidă de amor. Dezamăgire profundă. Paul era impotent. Această revelaţie a declanşat drama care mai apoi a stârnit atâtea suferinţe şi derapaje.

În ciuda situaţie stranii şi greu de suportat, Iozefa simţea nevoia de o reacţie sexuală, dacă nu aşa cum a fost, dar ceva asemănător. Îşi permise să discute chestiunea cu Paul. Fără succes. Bărbatul o înţelegea, dar nu o putea ajuta. Femeia încerca să se resemneze, însă trupul ei văduvit de dragoste îşi cerea drepturile. A făcut o socoteală simplă şi chiar îi spuse soţului pe un ton de glumă:

–   Ştii, am numărat lunile care au trecut de la acel stupid accident. O mie şi una de nopţi au trecut fără să facem dragoste.

–   E un basm trist şi apăsător, zise bărbatul. Trebuie să ne gîndim la o soluţie.

–   Care? Nu e niciuna, doar să inventezi un bărbat invizibil. Să mă posede, fără să-l vezi şi fără să-l văd, apoi să-şi reintre în lumea umbrelor. Există aşa ceva?

–   Nu, dar cum ai spus, putem să-l inventăm. Râseră amar, fără poftă. Gluma n-avea pic de haz.

–   Copiii creşteau, au început a merge la şcoală, mama se ocupa de ei ca şi de soţ în egalîă măsură. De multe ori se simţea istovită şi abia aştepa să se culce. Viaţa ei a luat o turnură neaşteptată. Bucuriile chiar cele mici au dispărut, grija pentru Paul lua proporţii pentru că nicio terapie nu mai ajuta, nu aducea niciun progres. Neputinţa, starea asta de chin într-un scaun de rotile, îl făcea nervos şi abătut. Depresia o atingea şi pe ea. Erau zile când nu scoteau o vorbă, treceau prin timp ca doi nefericiţi, pedepsiţi de un destin nemilos. Iozefa voia de ma muilte ori să dispară de acasă şi să nu se mai întoarcă. Era la capătul puterilor şi nu se ivea de niciunde un fir de lumină. În plus, simţea nevoia unui bărbat, avea nevoie de iubire şi nu doar trupească.

–   Când Paul i-a propus să diovorţeze, ea primi parcă o palmă. Nu se gîndise atât de departe.

–   Atunci caută-ţi un amant. Îmi voi închide ochii, îmi voi astupa urechile, voi încerca să trec peste orice pentru tine, pentru un dram de fericire fără de care ştiu că nu poţi supravieţui. Iozefa a cedat. S-a dus la un birou care mijlocea căsătorii. Spuse că are o soră văduvă şi caută pentru ea un bărbat. Ca din pământ răsăriră sute de fotografii şi filmuleţe. Bărbaţi de toate vârstele şi toate mărimile, tineri, maturi, bătrâni, frumoşi, urâţi, rasasţi, neciopliţi o priveau cu o anume lăcomie, dar ea nu se putea hotărî. Nu se vedea combinată cu niciunul. Se-ntoarse acasă şi spuse lui Paul că nu există niciun bărbat liber pe planetă, trebuind să poarte mai departe jugul singurătăţii şi al frustrării. Râse în sinea ei. Cum a ajuns de jos, de umilă, de unde se afla până nu de mult pe piscul iubirii şi al fericii conjugale.

 ***

Cum spune proverbul: nu aduce anul ce aduce ceasul. Aflându-se într-o zi la farmacia lor din cartier pentru nişte medicamente, l-a întâlnit pe Sergiu, un bărbat cam de vârsta lui Paul şi chiar semănând puţin cu el. Ştia că e divorţat, singur, dar nu ştia că e în căutarea unei noi tovarăşe de viaţă. Vorbiră de una de alta, se priviră cu un anume interes şi bărbatul îi propuse să aştepte puţin pentru că tocmai era ora de închidere şi vrea s-o conducă acasă. Acesta a fost începutul neproiectat, necăutat al unei relaţii care mai apoi se consolidă şi rezolvă într-un chip aproape rezonabil o chestiune care părea de nesolţionat. Sergiu avea două zile libere pe săptămână: miercuri şi sâmbătă. În aceste zile Iozefa putea veni la el pe ascuns şi să plece tot aşa. Paul nu ştia încă nimic. Femeia găsea totdeauna un pretext plauzibil, dispărea pentru o oră-două, revenea satisfăcută, luminată, bine-dispusă. Toate acestea nu putea fi ascunse pe termen lung. Paul deşi nu vedea, simţea o schimbare. Iozefa nu se mai plângea de nimic, părea resemnată, dar în culise trăia o altă viaţă, nepermisă legal, dar admisă moral.

Ca orice secret şi acesta fu în cele din urmă descoperit. Paul îi spuse într-o zi:

–   E totul în regulă? Ţi-ai găsit omul?

–   Iozefa care era atât de discretă, rămase blocată. Nu răspunse decât atunci când soţul reveni cu întrebarea, adăugând:

–   M-aş bucura sincer pentru tine. N-are rost să te prefaci. Citesc pe faţa ta schimbarea. Iozefa recunoscu tot adevărul, dar nu divulgă numele amantului.

–   Tu m-ai îndemnat. Tu ai dorit această legătură şi aud acum cu surprindere că eşti fericit pentru mine. Este chiar aşa? Să te cred?

–   Bineînţeles. Eu nu mai sânt decît un schelet rigid, aproape fără viaţă, pe când tu eşti în puteri, trăieşti, doreşti, ai dreptul să te bucuri de ceea ce viaţa îţi mai poate oferi. Iozefa i-a căzut în braţe şi a început să plângă. „ Eşti cel mai minunat om din lume. Niciun alt soţ în situaţia ta, n-ar fi de acord să trăiască cu o femeie care-şi petrece clipele sublime în braţele altuia. Cum de poţi fi atât de generos? Nu înţeleg. Paul tăcu semnificativ. Sau e doar un joc?

Iozefa se simţea vinovată şi hotărî să pună capăt legăturii păcătoase cu Sergiu. La prima întrevedere, i-a spus acestuia cum stau lucrurile, că regretă tot ce a făcut, deşi avea libertate şi aprobare din partea soţului. Nu mai poate continua această viaţă dublă, îl roagă să nu se supere, să o înţeleagă şi să accepte despărţirea fără scene dramatice. Sergiu o privea şi parcă nu înţelegea ce s-a întâmplat. De ce era nevoie ca ea să mărtuisească soţului această trădare de vreme ce nimeni  nu bănuia nimic şi nimeni n-avea dreptul să-i ceară socoteală.

–   Sufleul meu tremura de câte ori veneam la tine şi tremura şi mai tare când mă întorceam acasă. Parcă un ochi străin mă vedea, mă urmărea şi mă condamna. Iartă-mă, te rog. Fii rezonabil, eu îi aparţin doar lui. Îl luă pe Sergiu în braţe şi-şi culcă faţa pe umărul lui. Bărbatul deşi tăcea, ochii lui vorbeau. Plângea în hohote, cum nu făcuse niciodată. Iozefa îi şterse lacrimile cu mâneca bluzei de mătase. „Ce s-a întâmplat?”” Nu pot să-ţi povestesc, credeam că o aventură trecătoare, dar cu timpul m-am îndrăgostit de tine şi azi mă simt ca unul care a pierdut singura comoară pe care a avut-o. Fără tine, viaţa mea nu mai valorează un ban”.  Iozefa înţelegea ce se petrecea în sufletul acestui om. Ea însăşi se îndrăgosti de el şi nu ştia cum va fi viaţa ei de aici înainte. De unul dintre cei doi bărbaţi trebuie să se rupă definitiv, dar nu ştia cum. Întoarsă acasă, povesti lui Paul că a terminat cu amantul, i-a spus că această dublă viaţă nu e pentru ea.

–   – Ai greşit a spus soţul. N-ai fost sinceră. Vreme îndelungată aţi trăit împreună şi ne-a fost bine la toţi trei.

–   Totul are o limită, zise ea pe un ton neutru. Nu mă pot împărţi în două, cel puţin nu pentru totdeauna. A fost cea a fost, mergem mai departe. Nu spunea întregul adevăr. A lăsat în suferinţă un om care merita doar respect şi iubire. A provocat o rană acolo unde trebuia să aline şi să dăruie.

 ***

Atmosfera apăsătoare de dinainte a reveni în casa soţilor Kplman.  Rutina a luat locul unei anumite agitaţii familiare, neliniştea, nervozitatea spontană au perturbat calmul deja instalate, viaţa nu era viaţă. Şi nu se arăta la orizont nicio nouă schimbare. Aşa trecură cîteva săptămîni. Iozefa îl ocolea cu bună ştiinţă pe Sergiu, iar acesta o   căuta cu insistenţă. Uneori noaptea târziu o suna la mobil, şoptindu-i la ureche vorbe de iubire. Paul care auzea frânturi din discuţie uneori tăcea morocănos, alteori întreba cine era? „Sergiu, izbucnea Iozefa, cine altul. Mă pisează şi mă chinuie. Nu se poate domoli. L-am rugat de atâtea ori să înceteze, legătura noastră este închisă, nu înţelege. Ce să fac?

–   Şi tu te gîndeşti la el, voia să ştie Paul

–   Uneori, păcătuiesc oare şi prin asta?

 ***

Întro zi de luni, când Iozefa s-a întors de la cumpărături, nu-l găsi pe Paul acasă. Sună imediat la salvare, întrebă de el, nu se ştia nimic. Descoperi pe masă un plic şi o scrisoare. Paul o anunţa că a găsit o clinică nouă de recuperrare şi s-a internat acolo. Cere să nu fie căutat şi deranjat. Pe Iozefa o apucă isteria. Dădu telefoane la toate clinicile de acest gen, Paul nu era. Intrase parcă în pămînt. I-a trecut prin cap cea mai cumplită idee: omul s-a sinucis. Poliţia a fost contactată, nu s-a găsit nicăieri niciun cadavru. Fu chemat la telefon Sergiu.

–   Doar tu eşti vinovat, strigă Iozefa în receptor. Răul e din cauza ta. Pentru că nu te-ai astîmpărat, mă căutai noaptea, îmi spuneai cuvinte pe care le auzea şi el. Sergiu se apăra. Inutil.

Abia a treia zi, Paul o sună pe navestă-sa, îi explică motivul pentru care a plecat şi preciză că de fapt, se află la un azil pentru infirmi. Nu spuse exact unde, nu mai dorea nici o legătura cu familia. Nici pe copii nu-i mai dorea. Se scufundă în durere şi nu mai voia să iasă din ea.

Cu timpul, Sergiu se mută la Iozefa, copii s-au acomodat greu cu prezenţa lui, şoaptele târgului scorneau tot felul de poveşti care mai de care mai fanteziste, dar Iozefa, sleită de puteri şi golită de sentimente, se prefăcea indiferentă, resemnată, socotind că destinul i-a adus nenorocirea, şi tot el o mai loveşte, din când în când, pentru a-i aminti că nici măcar în dragoste nu este permis vreun abuz.

 HARRY ROSS

Israel