Cuvânt și iubire

Am scris această minunată „amintire” rămasă în urma excursiilor pe care le-am făcut pe „tărâmul moţilor”, locul unde, după ale mele gusturi şi plăceri, este un real „rai pe pământ”. Am colindat deseori prin el şi îmi  amintesc cu drag de „Cetăţile Ponorului” şi de „Valea Galbenei”. Aş dori mult să pot retrăi acele zile,  dovadă certă că au fost minunate. Ele s-au imprimat adânc în memoria mea selectivă alăturându-se la cea ce a fost plăcut şi frumos în viaţă.

***

Pornim la drum cu vechea maşina a bunilor mei prieteni şi ei iubitori de natură! Direcţia,  Munţii Bihor spre „Ţara Moţilor” prin comuna Arieşeni. Peisaje de vis, dealuri şi munţi împăduriţi, râuri repezi… Pe fiecare deal mai înalt o singură aşezare… Alegem una pentru odihnă şi suntem întâmpinaţi de un câine mare de culoare albă ce nu părea a fi agresiv. Urcăm spre căsuţă unde suntem primiţi cu bucurie de stăpânul câinelui al căruia nume îl aflăm: „Ţurţurii”!!! Ne împrietenim repede, şi cu dulăul şi cu moţul gospodar, pe care îl cheamă Teodor, şi cu soţia acestuia,  Saveta. Doi oameni fără vârstă, scunzi, bine făcuţi, cu o privire caldă şi luminoasă.

Atât Teodor cât şi Saveta sunt bucuroşi de oaspeţi! Oaspeţi… care apar cam rar în perimetrul lor. Ne primesc omeneşte, cu prietenie şi respect pentru cei care le sunt „mosafiri”. Gospodăria este curată, atât casa în exterior cât şi grajdul de animale. Şura, depozitul de fân şi celelate anexe gospodăreşti sunt destul de bine îngrijite.

Suntem invitaţi în casă. Odaia de zi este puţin cam intunecoasă. Gazdele ne poftesc să ne aşezăm la masă! Scoatem merindele noastre, iar ei pe ale lor. Le punem la comun! Noi avem mâncăruri mai orăşeneşti, şniţele, chiftele, roşii, castraveti, pâine albă. Ei ne servesc cu merinde tradiţionale: caş de oaie, slănină, ceapă şi desigur cu o gură de  „pălincă de prune”.

„Poftiţ, serviţ” ne îmbie Saveta… şi în scurt timp încep să ni se dezlege limbile, de parcă ne-am cunoaşte de-o vecie. Poate de la pălincă, poate de la ambient… Liniştea se transformă în comunicare. Ne impartăşim gândurile, sentimentele. Povestim fiecare despre locurile unde ne ducem viaţa, noi despre tumultul oraşului, ei despre liniştea munţilor. Interesant, simţim că cei doi nu ar schimba cu noi… chiar dacă noi avem apă curgatoare la chiuvetă şi încălzire centrală iarna. Nu acelaşi lucru l-am putea spune noi orăşenii, cei care tânjim după viaţa pastorală, după aerul de munte, verdele de smarald a ierbii, liniştea naturii…

Se miră baciul Teodor cum de câinele lui, Ţurţurii, stă atât de liniştit, atât de blând. Ne spune că e foarte inteligent, că simte cine este om bun, sau om rău! Uneori nici rudele sale nu sunt primite fără un lătrat agresiv. Ei, l-am mai îmbunat noi cu o chftea aruncată sub masă! Să nu uit… cam după un an de la acea vizită, când am revenit pe acele meleaguri, câinele ne-a simţit de la mare distanţă şi a alergat în întâmpinarea noastră manifestând atâta bucurie sinceră precum numai un câine o poate face.

După prânz m-am dus cu baciu Teodor să-mi arate imprejurimile. Am inspectat şi sursa  de apă. Un jgheab de lemn de unde curgea mereu apă bună de izvor. Curios din fire am vrut să văd şi izvorul care era cam la o sută de metri mai la deal. Acesta avea un debit destul de mare, dar multă apă se pierdea prin canalul de pământ care făcea legătura cu   jgheabul care ducea spre gospodărie. I-am sugerat lui baciul Teodor să facă un jgheab de lemn direct dela izvor până la el prin care să curgă apa şi care să capteze tot debitul izvorului… I-am promis că îi voi aduce de la oraş o ţeavă de plastic, un generator electric, cabluri şi altele necesare pentru a face o mica (hidro)centrală. Având apă mai multă ar fi putut pune în funcţiune un mic generator de curent şi astfel ar fi avut electricitate care ar fi produs lumină fără să mai folosească lampa cu petrol. Nu a comentat nimic, dar s-a uitat la mine curios şi interesat. I-am promis că îl voi ajuta să facă unele amenajări. M-am reîntors după un an cu ce i-am promis, dar acolo totul era la fel, neclintit… L-am intrebat de ce nu vrea să se modernizeze iar răspunsul său a fost unul simplu: „aşe a fost şi la taica meu şi aşe îi bine!”. L-am înţeles. Respecta natura şi nu vroia sa o industrializeze!

Din moşi-strămoşi aceşti moţi harnici trăiau din ce fabricau din lemn, ciubere, copăi, coveţi, butoaie, cofe, căuce, linguri, şi multe altele necesare oricărei gospodarii. Iarna la munte este lungă, grea şi ţine mai mult de şase luni, aşa că „muntenii” aveau timp suficient de lucru, de prelucrat lemnul. Vara, coboarau la câmpie cu căruţele încărcate cu produsele lor şi le vindeau gospodarilor de pe la satele de şes sau chiar prin târguri. Uneori executau un fel de troc de produse, întorcând-se acasă cu căruţa plină de făină de grâu, mălai şi alte alimente precum zahăr, sare, petrol lampant, vase, dar şi cu materiale de îmbrăcăminte, pânză, aţă, articole de pielărie, opinci, foarfeci, cuţite, dălţi, topoare… Îmi aduc aminte de un cântec pe care l-am auzit în copilărie cântat de cei bătrâni de la munte: „O plecat moţu prin ţară/ Cu doniţi şi cu ciubară/ Şi cu ciucuri de răşină/ Să le deie pă fărină// Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă/ Hai căluţ la deal, la vale/ Că n-am la copii mâncare// Du-mă Doamne-n pace acasă/ La pruncuţi şi la nevastă…”

Moţii respectau pădurea, nu îşi băteau joc de ea cum se întâmplă în zilele noastre. Culegeau lemnele uscate de printre arbori şi le foloseau pentru încălzit. Doar când aveau nevoie materie primă, de un lemn mai ca lumea, sănătos, din care să poată să prelucreze produsele artizanale, atunci doborau câte un brad falnic.

Odată, când eram în vizită la baciu Teodor, acesta mi-a spus că a doua zi are de gând să meargă la pădure şi taie un brad. „Din moşi-strămoşi, spune baciul Teodor, noi tiem lemne pentru a ne putea face lucrurile din care să treim, aşè că mâne dimineaţă la oara cinci mă duc la pădure să tai un brad”. Îl întreb, de ce aşa devreme, şi dacă aş putea să-l însoţesc şi să-l ajut cu ceva. Îmi răspunde: „Trăbă să mărg devrème, să nu mă vadă nime… Pă poliţai l-am plătit, dar mă tem de paznicu’ pădurii care-i neam cu un vecin de-al meu care stă aicè aproape, la vreo 2 kilometri, şi cu care am avut o neînţălègere ce am să ţ-o povestesc io odată şi ţie…”. Totul se întâmpla în perioada „Ceauşescu”, când oamenii   mai aveau frică de ceva… atunci când era vorba de tăiatul pădurii!

M-am decis totuşi să-l însoţesc. Eram curios! La ora cinci dimineaţa, după ploaie, Teodor ia calul, un lanţ, toporul şi pornim la drum. Eu sârguincios după el… convins că am multe de văzut şi de învăţat. Ajungem la o vale care desparte cele două dealuri împădurite adevărate „codruri” cum zice moţu’. Baciu Teodor dă drumul la cal… Îl întreb de ce face asta? Îmi spune că ştie el de ce şi că animalul ne va aştepta la locul potrivit.

Intrăm în pădurea plină de brazi de grosime mare şi Teodor se tot uită, cercetează şi bate cu palma câte un copac anume. Îl întreb ce caută, deoarece cu toţii sunt frumoşi, înalţi şi par la fel. El îmi explică că „Nu orice lemn îi bun de prelucrat! Uite, pă ăsta dacă îl tai şi fac din el butoaie or ţîne numa cinci ani… dar dacă le fac din ala pă care-l cot io amu, apoi ţîn o viaţă!”.

Se decide la unul care corespunde criteriilor numai de el ştiute şi prima surpriză:  apare cu un lung fierăstrău ce era ascuns din timp în loc numai de el ştiut şi începe să-l taie! Încă nu apăruseră ucigaşele drujbe. Mă ofer să-l ajut dar sunt refuzat! Încăpăţânarea lui mă surprinde. Îl avertizez, copacul poate să cadă peste el, la care-mi explică din experienţă… să mă uit mai atent la trunchiul acestuia şi am să văd că într-o parte ramurile copacului sunt mai mici din cauza curenţilor din vale şi atunci copacul va cădea în direcţia de el ştiută, acolo unde este mai greu. Şi aşa a fost. După ce l-a doborât, a urmat, cu ajutorul toporului, curăţirea acestuia de crengile mari, apoi, lungimea cozii toporului a folosit-o ca unitatea de măsură la care trebuie tăiat în bucăţi bradul… După tăierea în bucăţile dorite, acei „cilindrii” groşi şi grei i-a rostogolit la vale unde aştepta căluţul moţului. Acolo, a bătut un piron de fier în fiecare bucată de lemn şi apoi a legat-o cu un lanţ de jugul căluţului, care mai apoi, a târât-o până în curtea neîngrădită a stăpânului.

Când a avut toate bucăţile în gospodărie s-a bucurat ca un copil că nu a avut probleme cu pădurarul. Fiecare cilindru de lemn era lung de aproximativ un metru. Acum trebuia despicat în scânduri de cinci centimetri grosime. Am rămas surprins şi de astădată despre metoda folosită pentru a obţine doagele necesare construirii unui butoi. Mi-a explicat că despicarea trebuie începută precis din centru pentru a se crea un echilibru şi a nu permite toporului lovit cu un ciocan uriaş de lemn să se abată. Până la urmă totul a decurs conform planului ce părea că a fost de multe ori aplicat. Tot materialul finit a fost  depozitat în casă pentru a fi uscat. Am admirat toată munca executată în micul lui atelier, cu scule care păreau rudimentare, dar care răspund numai la mâini experimentate. Lemnul în mâinile lui se modela precum plastilina în mâinile copiilor. Totul se făcea cu iscusinţă, la precizia dorită, folosind doar un singur instrument de măsură – „ochiometrul” – adică ochii etalonaţi, calibraţi în timp de lungă experienţă.

Am fost curios să descopăr cum va afla diametrul precis al scândurii ce urma să fie fundul etanş al butoiului. Avea un compas de lemn cu două cuie la capăt pe care îl tot   plimba şi îl regla până s-a înscris precis de şase ori în canalul în care urma să fie plasate doagele. N-am înţeles totuşi cum a calculat acel diamentru să fie în concordanţă cu totalitate doagelor care alcătuiesc un butoi! L-am întrebat de unde ştie această lege matematică? Răspunsul sec, fără nicio altă explicaţie: „De la tata!”. Mi-a mai spus că răşină de brad asigura etanşitatea perfectă a butoiului.

Am mai dorit să aflu de ce uşa de la grajdul de animale este plină de cuie cu partea ascuţită în afară, ca o perie! Mi-a explicat că acele vârfuri ascuţite îl feresc de urşii care dau târcoale din când în când şi „duc” cu ei câte un porc sau chiar un viţel. Amintind de „viţel”, nu pot uita bucuria soţiei moţului, Saveta, întâlnită pe drum, când revenea dela veterinarul din comună şi care avea cu ea dovada scrisă că viţelul tăiat a fost bolnav şi că altfel, conform legii, nu mai trebuia predat la stat. Şi nu pot uita nici faptul că atunci când am dorit să cumpărăm la ţărani miniaturi artizanale din lemn, făcute în casă, pentru a le cadorisi prietenilor prietenilor noştri de la oraş, nu am fost serviţi de frică… deoarece nu era permisă vânzarea acestora decât prin magazinele cooperativei socialiste.

Am fost de asemenea curios să aflu cum a fost cu „neînţălègerea” cu vecinul care locuia  la distanţă de un deal – cam vreo doi kilometri – şi am aflat cu durere că şi eu am fost implicat în acea dispută!!!

Povestea e destul de scurtă! Iubind acele locuri şi mergând des pe-acolo a început să ne ştie lumea. Cu ocazia unei vizite, la reîntoarcere spre casă, la oraş, am fost opriţi de un moţ pe care îl ştiam cât de cât, fiind locuitor al dealului vecin de-al baciului Teodor şi  care ne-a rugat ca la următoarea dată când vom reveni pe acele meleaguri să-i cumpărăm o pompă, aceasta fiindu-i necesară pentru a umfla roţile de cauciuc dela căruţa sa… Ceea ce am şi făcut! La aflarea acestei veşti baciul Teodor a fost şi mai supărat pe vecinul obraznic care a îndrăznit să îi „exploateze” pe mosafirii săi. De fapt, conflictul cu vecinul era unul cu rădăcini mai vechi, datorat faptului că i-a intrat calul acestuia să pască pe păşunea lui. M-a întristat totuşi confirmarea că nici aerul curat, nici liniştea munţilor şi nici distanţa… nu reduc cu nimic ranchiunul, supărarea şi ceea ce este rău în fiinţa supremă numită om. Rămân totuşi în amintire cu acele minunate zile pe care le-am trăit în Ţara Moţilor atunci când am vrut să evadez de arsiţa verilor şi a vacarmului citadin. Şi totuşi, cât de plăcut a fost să scriu şi să rememorez acele clipe fericite…

——————————–

Notă: Moţii sunt foarte inventivi! Pentru a nu o lua la vale, căruţa încărcată este frânată de o anvelopă legată de aceasta cu o funie pe care se pune un bolovan, ca greutate, pentru a mări coeficientul de aderenţă. Vezi foto: „Căruţa moţului cu frâna de bolovan..”.

George GOLDHAMMER

Holon, Israel

15 iunie 2015