Cuvânt și iubire

Eu am pitici pe creier, de aceea scriu

„Şi ne dăruieşte nouă, Doamne, cu inima neadormită şi trează să petrecem toată noaptea vieţii acesteia priveghind şi cuvântând la lucrarea poruncilor Tale cele negrăite. Pentru ce, Doamne, stai departe de noi? Pentru ce treci cu vederea la vreme de necaz? Cel ce face nedreptatea, pe sine se binecuvântează. Dar face pe altul să sufere! Cu limba noastră ne vom mări, cu cuvintele cercăm să înţelegem, cu ele ne rugăm. Ce bine ar fi dacă ura noastră ar rămâne înaintea înveşmântării ei în cuvinte! Cuvântul artistului, al celui care propovăduieşte ar trebui să fie curate, argint lămurit de foc, curăţat de şapte ori de pământ şi tot ce-i întunecă strălucirea.

În sufletul omului se ascunde gândul. În gând, omul nefericit încearcă să-şi ascundă durerea, care durere zace acolo zi şi noapte. Durerea cea mai mare este aceea că nu totdeauna ne putem face înţeleşi, că nu-i înţelegem pe ceilalţi …

 Ce ar fi să o scoatem la lumină? S-o lăsăm vântului s-o bată, soarelui s-o ardă, ploii s-o cureţe, frigului s-o congeleze, zăpezii să-i facă flori de gheaţă, apoi o ducem sub fum de lumânare, pe care să picure ceara. Iertării şi toleranţei. De ce, Doamne, omul simte tot timpul dorinţa de a vicleni prin cuvinte? Nu ca să facă rău, nu să ocărască, ci din plăcerea de a mângâia cuvintele într-o ţesătură de idei neaşteptată, aruncată pe hârtie … De ce mă simt adesea pom neroditor şi mă tem că va sosi vremea tăierii, dar nu mă sperii, nu ţip, nu plâng, dimpotrivă, caut să înţeleg mersul lucrurilor, să accept că sunt aproape de capăt, să-l accept ca pe un dat … Dă-mi, Doamne, inimă curată, minte trează, cunoştinţă nerătăcită spre câştigarea şi încredinţarea adevărului!”

 C.T.C.

————————–

 Taina scrisului? Nu cred. O meserie, da, are o taină pe care meşterul o comunică ucenicului. Am citit kilometri de mărturii şi studii legate de aceată idee. Concluzia mea: Scrisul este un talent. Sunt mii sau poate milioane de oanmeni care au încercat să scrie. Au rămas cei consideraţi genii sau mari talente: Homer, Shakespeare, Balzac sau Tolstoi, Eminescu, Creangă, Caragiale şi alţi şi contestaţi, dar mai ales apreciaţi. Dacă ar exista o „taină”, oare să se fi păstrat aşa de bine că nimeni n-a descifrat-o?

 Sunt feciorul unor ţărani care au rămas la coada vacii, fiindcă s-au grăbit să se însoare de tineri. Fraţii şi surorile părinţilor au plecat la meserii sau la şcoli. Ruda cea mai celebră a noastră era vărul drept al mamei, scriitorul Eusebiu Camilar, căsătorit cu Magda Isanos.

Se vizita cu unchii şi mătuşile care locuiau la Suceava sau Bucureşti. Nu era normal ca idealul meu să fie acela de a ajunge scriitor? Din cei 14 fraţi, au trăit 8, doar eu a făcut o facultate. Simţeam că am ceva de spus oamenilor, asta mai ales după ce am citit cărţi măsurate în metri cubi (majoritatetea traduse din ruseşte). Prin clasa a VI-a, fiind săraci, ne dădea mâncare la cantina şcolii. Eram conducătorul unităţii de pionieri din sat – prima generaţie. Am scris un articol la „Scânteia Pionierului”: “Soarele nu răsare la noi în casă!”.

 „Aşa se numeşte intovărăşirea din Udeşti, Suceava. Tata n-a semnat cererea, deşi a căpătat mai multe semne de lămurire pe coaste.

– De ce, mă tată, l-am întrebat cu lacrimi în ochi.

– N-am putut, băiete.

– Ştii că m-au dat afară de la cantină? Iar să rabd de foame, asta vrei? Spune-mi de ce n-ai semnat!

– Fiindcă nu ştiu să scriu”

Pe mine m-au scos în careu, mi-au luat funcţia şi cravata. Cică nu le mai meritam.

Nici la colectiv n-a vrut să se scrie tata şi la dispoziţia unui Bob, la care am fost cu alte zeci de oameni în audienţă ne-a spus textual: „Partidul nu are nevoie de oameni deştepţi, ci de soldaţi care să urmeze linia!”. Eram o mână de om, dar ştiu că am întrebat: „Dumneata eşti un om inteligent sau un linior?” A râs şi ne-a dat voie să dăm admiterea la Botoşani. 94 feciori de ţărani nelămuriţi şi meseriaşi. Patru locuri. Am intrat, dar fără bursă, deşi aveam o medie foarte mare …

Am scris al doilea articol, tot la „Scânteia tineretului”. care a apărut prin februarie: „Sunt fecior de Bolohan!”. „Străbunicul meu era din Reusenii lui Ştefan cel Mare şi aşa se numea: Bolohan! A fost printre cei care s-au alăturat preotului Andrei din Udeşti, care la 1777 s-a opus semnării tratatului de supunere a bisericii ortodoxe faţă de împărăteasa Maria Tereza. 30 de ani, părintele şi cei care au refuzat să semneze petiţia de supunere au fos prigoniţi. Tata a fost prizonier la ruşi şi a lucrat patru ani la colhoz. De aceea nu vrea să semneze. E problema lui. Cinci dintre fraţi sunt muncitori şi funcţionari. Dacă n-aveţi nevoie de noi de ce nu ne lăsaţi să emigrăm în lumea largă?”

După o lună mi-au dat bursă şi fraţii mei au fost reangajaţi. Am fost coleg de clasă cu Mihai Ursachi. Eram îndemnaţi să ne batem joc de el şi de cei care scriau poezii. Dar eu acasă aveam câteva caiete cu povestiri şi un proiectat roman: “Zodia cumpenelor”. Aveam, fiindcă mama a rupt foi ca să înfăşoare ouăle când mi le trimitea la liceu, iar tata spunea că foaia de maculator scrisă e mai bună ca foiţă de ţigară decât cea curată … La reproşul meu, mama m-a consolat: „Lasă, băiete, că o să scrii altele, că fabrica de caiete merge!”  Student în anul al doilea m-a „debutat” Geo Dumitrescu într-o culegere de „Cei care promit”, în „Gazeta literară”, la „Poşta redacţiei”, cu schiţa „Ideile mari se nasc în pat!” Mai ţin minte că printre condiţii era şi materialul din care e făcut patul, salteaua şi momentul când vine ideea … Majoritatea celor celebre au fost mai întâi visate şi fiindcă + 99% dintre oameni uită visele, eroul meu, un Şef de CAP nu avea decât idei mici …

Din anul al treilea de studenţie, în urma unui concurs am devenit, până în 1965, secretarul subredacţiei revistei “Viaţa studenţească” din Iaşi. Au mai concurat doi băieţi cu nume de haiduci, alţii spun că de bandiţi, care au devenit, unul prozator de talent, celălalt publicist infatuat … Îndrumător era domnul profesor C. Ciopraga. M-a rugat să nu le spun asta colegilor mei. „Cât trăiţi!”. O fac acum cu adâncă recunoştinţă fiindcă ne întâlneam la „Celula 11, o cămăruţă fără geam, joia, la Casa Studenţilor, când tineretul dansa madison şi pinguinul, iar noi, cei patru, căci mai era o Cornelie, ( Of, doctoriţo, că multe nopţi mi-ai furat)”. Dar acum te întreb de ce n-ai insistat să “evadez” şi eu. Pe unde mai eşti? Doamne, că multe am învăţat atunci despre cum ar trebui să se scrie. Şi am înţeles că lampadoforii ca Maiorescu şi Lovinescu îşi au marele lor merit …

În acei ani mă întălneam cu domnul Eusebiu Camilar, care venea mai des pe acasă, fiindcă o avea pe maică-sa, mătuşa Natalia cam bolnavă, iar eu aveam un frate felcer pe care-l căutam prin sat sau satele din jur – împreună – ca să-i facă injecţie noaptea … şi discutând… „am pus” de un volumaş de proză scurtă, cu o povestire, „Dor şi Dora”, care a apărut după … 37 de ani, în 2001. Asta fiindcă în 1965, când mergeam cu visata mea carte de debut la Bucureşti să mai stăm de vorbă, unchiul meu a plecat dintre noi.

 Am avut promisiuni de la Mihai Gafiţa, dar l-a luat Cutremurul … La „Cartea românescă” un oarecare Escu mi-a băut vinul, dar nu mi-a schimbat destinul. M-a dat pe mâna unui referent, care m-a dat pe alte mîini, gradate, fiindcă nu erau mulţumiţi cu varianta propusă. Mi s-a cam lehămeţit de amânări, prelucrări. La un moment dat romanul meu „Războiul chibiţilor” nu-mi mai plăcea nici mie, parcă nu mai era al meu. După un BT, în 1973 am renunţat să mai caut varianta dorită de redactor. Tot după peste 35 de ani, aduând ce am mai putut recupera am rescris romanul care a apărut în … 2011!

La sertar au stat ani buni şi „Securiştii au fost extratereştri”, varianta „Girueta”, şi „Suflete casante”, dar mai ales „Piticii pe creier”, roman gândit la liceu ca o „Zodie a cumpenelor” şi apărut la Timişoara prin îndemnul şi sprijinul a doi oameni-prieteni îi consider eu, Adrian Dinu Rachieru şi Constantin Călin.

Credeţi în teoria existenţei unor Linii astrale ale sufletelor noastre? Că la un moment dat ne sunt date nişte întâlniri cu oameni care ne schimbă, curbează sau buclează traiectoria vieţii? În anul 2000 mi s-a spus de acasă că m-a căutat Mircea Mortici, consătean-reporter teritorial la „Radio România”. Publicasem trei cărţi, una de umor, două de teatru scurt, radiofonic. În Teleorman eram cunoscut, acasă, deloc. L-am găsit alături de alţi viitori prieteni, George Muntean, Liviu Popescu şi Emil Satco. „Transfug, trădător” şi alte epitete fiindcă mă „lepădasem” de bucovineni şi nu participam la Festivalul naţional „Isanos-Camilar”. M-am scuzat că nu voiam să profit de pe urma asta, dar … prin ei şi mai ales prin fratele de suflet C.Blănaru am „revenit” pe meleagurile natale, am fost primit în Societatea Scriitorilor Bucovineni, am publicat în „Bucovina literară” …

Primirea în U.S.R. îmi lasă un gust amar, deşi George Muntean mi-a dat prima recomandare. Alţi amici au ezitat: cred că merită să reproduc motive: „N-am avut timp să te citesc. Ce-ar fi să-mi sintetizezi, la un mic şi un şpriţ … Acasă trebuie să-mi scriu capodopera” (Cred că mai ciobesc sau cioplesc la ea, încă n-am cunoştinţă că a fost tipărită!). Şau că şi aşa sunt prea mulţi scriitori … Mi s-a reproşt că n-am bătut la anume Porţi Împărăteşti! Mă tem că mia de cuvinte n-ajunge pentru a epuiza acest subiect.

Amintesc doar că în 2009 mi s-au publicat trei povestiri în antologia „Memorie di una Dittatura”, 2009, Torino, Italia. În acelaşi an Fundaţia Culturală a Bucovinei îmi atribuia „Premiul pentru proză Satirică”, pentru romanul „Securiştii au fost extratereştri”, care în anul următor, 2010 fost traduas în spaniolă: „Los securistas fueron extraterrestres”, Madrid, 2010, (Prologo per Fabianni Belemuschi. Editor, Tudor Şerbănescu…) Am deschis colecţia „Propuestas” a Editurii „Niram Art”, urmat de Vozganian, Lungu, Ştefan Mitroi şi alţii.

În 2010 primeam premiul pentru creativitate iniţiat de „Casa Naamans” pentru scriitori francofili şi apăream în Antologia „Naji Naaman’s Literary Prizes”, 2010, Liban. În 2011 mi s-a tradus parte din cartea despre „Spania şi Căpşunarii care protestează între Picioarele Europei”, varianta română: „Ole! Ole! Ole! Unde mi-am băgat picioarele”, cea spaniolă (lansată la Madrid, noiembrie, 2011) s-a numit „Aventura en tirra de Cervantes”, prologo de Diego Vadollo Lopez. Editura „Niram Art” (Editor Tudor Şerbănescu) Madid-Lisabona-Berlin.  Unii nu pot să scrie, alţii nu ştiu, majoritatea nu cred că ar putea face asta, nici că se poate şi altfel. Şi mai sunt mulţi dintre cei care pot, eu am avut cel puţin o sută de elevi care aveau o sensibilitate deosebită, simţul metaforei, dar fie că nu credeau în ei, fie că cei din jurul lor i-au descurajat. De fapt noi, românii n-am cultivat scrisul.

 De ce scriu? Încerc să-i feresc pe oameni de banalitatea existenţei, să le relev frumosul din ei şi din jurul lor. Pentru că revin, noi mai degrabă vegetăm, vieţuim deşi avem o tradiţie în cultivarea frumosului aplicată mai ales la lucrurile din jurul nostru, la cântece şi-n proverbe, toate acestea şi celelalte care formează cultura populară şi au fost moştenite.

Pentru cine scriu? Pentru puţini care mai citesc. Pentru cei care descoperă că dincolo de fiinţă există şi sentiment, suflet, afecţiune. Să le ofer o altă variantă la existenţa pe care o duc. Eu n-am nici o amintire veselă. Motivam doamnei Simona Botezan că „America din inima mea”, vol I, „O româncă la Washington D.C.” şi “Iarba verde de aiurea” (vol. al UU-lea de C.T.C.) aduc o cu totul altă prezentare a Americii … Dar de doi ani cartea stă la sertar. Criză mare, monşer! În memoria mea şi a familiei am rămas un plângăteţ. Pentru că am avut altfel de jucării? Pentru că din căştile găsite pe câmp, prin pădure mi-am făcut oliţă de noapte? Din proiectile, popice? Că am mutilat copaci şi schilodit păsări fiindcă pistoale erau peste tot? Că am fost aşa de slab încît la vizita medicală, după ce am mâncat trei pepeni mi-au pus pietroaie-n buzunar ca să am greutatea necesară? Apoi am plâns de frică …

Din liceu am devenit eu jucăria fricii că voi fi retrimis la sapă, deoarece tata nu voia să se facă colectivist. Tot l-au făcut! Cinci ani am uitat de frică, în anii de studenţie.

Ca angajat frica de a nu deveni ciripitor a ţinut cât a durat şi regimul. Au fost anii botezaţi „Frica de frică”. Şi totuşi, în tot acest timp, pe furiş, mi-am făcut o jucărie numai a mea: cuvintele. Cu ele-mi construiam castele, mă îmbrăcam împărăteşte, îmi mobilam vastele mele apartamentele imaginare. Ca să nu mă fac de râs, am botezat cuvintele „pitici”. Pentru că scriitorii nu sunt oameni obişnuiţi. Părinţii, bunicii lor au fost morari, blănari, ciubotari. Ne-am păstrat numele, dar având pitici pe creier, am devenit scriitori.

Scriu mai ales fiindcă am constatat că mulţi dintre cei din jurul nostru au uitat de război, tifos, de secetă, de abuzurile foştilor şi actualilor potentaţi. De zilele când camioanele cărau grâul spre marele frate şi ţăranii furau în săculeţi special făcuţi cât să aibă de o colivă. Ştiţi că în timpul evacuării fraţii mei mai mari, apoi şi eu, treceam linia frontului ca să „furăm” de la casele noastre o traistă de boabe, de fasole? Şi că unii au fost împuşcaţi? Că pe timpul tifosului morţii erau căraţi ca lemnele, fără sicriu, fără prapuri, fără să-i plângă cei dragi şi erau îngropaţi într-un fost tranşeu unul peste altul? Că jumătate din sătenii plecaţi au făcut grevă fiindcă au fost daţi afară deoarece părinţii lor nu voiau să se înscrie la colectiv? Că satele s-a golit fiindcă sărbătorile trebuiau transformate în zile de muncă voluntară. Că acum satele sunt şi mai pustii ca oricând? Nu ştiţi de ce? Oare cineva n-ar trebui să consemneze astea pentru ca să se afle cum au dus-o bunicii?  Unele se uită, pe altele noi le facem uitate tocmai fiindcă ne punem întrebarea: „De ce să scriu?” Pentru că sunt unul dintre fericiţii familişti virtuali! Da! Fac parte din cea mai originală familie, cea a iubitorilor de cuvânt frumos exprimat sau a metaforiştilor!

 Anul trecut, în Madrid mi-am găsit o soră geamănă întru metaforă: Ionela Flood. Tot aici l-am descoperit pe vărul Marin Traşcă, asta prin doi mari prieteni, Romeo Niram şi Teo Şerbănescu.  De aici am mai plecat cu alţi prieteni care au scris despre mine, despre care am însăilat câteva cuvinte: George Roca, din Sydney şi prin el pe Octavian Curpaş, Arizona, iar acesta mi-a făcut „cunoştinţă” pe net cu doamna Simona Botezan, din Washington DC, care va deveni „năshica” mea, eu fiind „finul Funny”. Şi aşa familia mea de metaforişti s-a mai mărit cu câţiva amici precum Fabianni Belemuski, primul traducător al meu în spaniolă. Cu Diegon Vadillo Lopez, al doilea. Cu profesorul universitar, exegetul, Hector Martinez Sanz. Cu artistul şi omul cu cea mai caldă inimă, Antonio Calderon de Jesus! Cu istoricul şi pictorul Constantin Popa. Cu poeta Ariadna Petri. Cu doamna Sanda Darolti şi publicista Giorgiana Stroe, poeta şi pictoriţa Eugenia Dumitriu, Alexandru Toma şi Maricica Manciuc, iar mai nou cu doamna Elena Buică (teleormăneancă) şi Veronica Pavel Lerner, ambele trăind în Canada, cu Georgeta Resteman din Cipru… Poate scriu pentru poetul George Filip şi Alex Cetăţeanu din Canada de care mă leagă o sinceră amiciţie … metaforică. Sigur scriu şi pentru finanţista Cornelia (Salcher) Stănescu şi domnul Hanes din Viena!

Pentru cine scriu? Pentru milenarii împrăştiaţi în toată ţara, de la fratele de suflet C. Blănaru şi confratele Emilian Marcu din Iaşi, la doamna Doina Cernica, Carmen Veronica Steiciuc, Nic. Cârlan, Liviu Popescu, C. Arcu, Ion Beldeanu din Suceava, la C. Călin şi Calistrat Costin colegi şi amici din secolul trecut, la Ion Păjişteanu, din Bacău, Mihai Merticaru din Piatra Neamţ, Vasile Ghica, Tecuci, Loredana Dănilă, Slobozia, Emil Iliescu, Chitila… Entuziasta şi poate cea mai sinceră prietenă de pe net, Mihaela Dordea, sau Mircea Coloşenco, sau Vladimir Alexandrescu, din Bucureşti?

Pentru Corneliu Vasile, Caracal, Ion Georgescu, Tufeni, Gigi Smarandache şi ceilalţi metaforişti din Slatina?  Poate pentru cele peste două duzini de „milenişti” din Teleorman, care au scris despre cărţile mele, care le-au citit şi m-am îndemnat să mai păcătuiesc?!? Pe care să-i citez ca să nu-i supăr pe ceilalţi? Liviu Comşia sau Mihai Petrescu? Stan V. Cristea, Vasile Delceanu sau prof. Alex. Dina, Şt. Marinescu? Florina Isache, Stelian Ciampuru, doctorul Viorel Dinu, Nicoleta Milea. George Tutcălău, D. Ciocan, Ciprian Anghel, Costel Păun? Şi poate mai scriu măcar pentru 2-3% dintre cei 15.000 foşti elevi?

Ce este o carte, m-a întrebat Eusebiu Camilar. O construcţie. Care are conţinut şi formă. Din cărămizi, ciment, marmură şi alte materiale cu care poţi ridica un palat, o vilă, o casă obişnuită un grajd şi un coteţ! (Un baron local a adus marmură de Carrara şi a proruncit să se ridice cea mai cea cocină. După ce i-a pus troc spoit cu aur a băgat acolo câţiva porci. Ştiţi ce au constata cu uimire martorii? Că foarte repede măreaţa construcţie a devenit cocină!). Cărămizile din care se face o carte se numesc cuvinte. Arhitectul va ridica un palat, o operă de artă. La fel se poate întâmpla şi cu scriitorul. Să realizeze o capodoperă sau cea mai banală maculatură. Cartea este însă şi altceva. Copertele, conţinutul, tehnoredactarea, sunt părţi componente care presupun oameni cu o anumită pregătire … Odată conţinutul realizat orice editură o va transforma în carte … Dacă „spune” ceva nou, va interesa pe cel care o deschide, deci va stârni curiozitatea cititorului. Dacă nu, va ajunge maculatură…

Prof. Constantin T. Ciubotaru