Cuvânt și iubire

’MNEALUI, CA FILĂ DINTR-UN JURNAL DE AMINTIRI

– un punct de vedere mai mult literar –

                Unul dintre tristele adevăruri ale vieții politice a românilor în contemporaneitate este că, în ultima vreme, n-am mai avut deloc parte nici de alegeri entuziaste, nici măcar de posibiltatea de a merge la ele cu convingerea că vom putea găsi printre opțiuni ceea ce avem nevoie. Iar asta pentru că fiecare încheiere de mandat acordat de noi așa, cu jumătate de gură și cu inima îndoită,  s-a caracterizat printr-o și mai mare deziluzie.

Din păcate, deziluziile sunt previzibil asemănătoare și pentru o primă etapă viitoare: Toate bâjbăielile guvernelor Ponta – între o scădere de TVA care mărește prețurile la raft și o încercare eșuată de a redresa bugetul de stat prin impozitarea bacșișului –  ne conving că această guvernare care s-a lăudat cândva a fi tinerească dar este numai infantil-amatoristică, o va sfârși la fel de prost ca și celelalte. O va sfărși la fel de prost nu numai în fața electoratului, ci și în fața propriului lor partid. Fiindcă pentru țară a fost o guvernare (sau o serie de guvernări dacă luăm în considerație remanierile ce n-au folosit la nimic în plus), lipsită de priceperea tehnică și nu a putut aduce nici măcar servicii tehnocratice, lipsite de ideal; iar pentru partidul pe care ar fi trebuit să-l reprezinte ideatic, programatic și doctrinar, a fost total lipsită de vreo culoare și total incapabilă de a demonstra că guvernează în baza vreunei doctrine politice, nedovedindu-și capacitatea de a ridica astfel prestigiul acesteia în fața electoratului. Niște guverne în care n-am simțit a avea nici oameni politici a căror orientare să ne convingă, dar nici tehnocrați a căror pricepere să ne ajute să ieșim din marasm. Au fost, mai degrabă, niște guverne de mercenari;  mercenari de mâna a doua, care-și dau ifose. Dar asta numai dacă s-au aflat în slujba cuiva – pentru că în slujba unor idei ale partidului lor n-au fost și nici nu l-au ajutat, ca entitate politică, să demonstreze că ar avea vreun program de guvernare. Așa că, mai degrabă, arată a fi fost doar niște aventurieri ce au pus întâmplător mâna pe putere profitând de atmosfera de scandal pe care au întreținut-o împreună cu fostul președinte. Acesta le era doar în aparență adversar, ambele tabere fiind componentele ce dădeau funcționalitate aceluiaș sistem nefast al „coabitării” cu strâmbe unul către altul, celui mai vechi în rele convenindu-i diversiunea care distrăgea atenția de la multianualele lui nereușite și miniciuni, celor mai noi și juvenili în aceleași rele convenindu-le această distragere de atenție pentru că nu mai trebuiau să-șii dea măsura guvernării.

Din acest motiv, chiar și astăzi când etapa de scandal – gratuit pentru ei dar devastator pentru țară – pare a fi de domeniul trecutului, peste acest dezastru administrativ și social-economic ce se petrece cu ajutor venit din plin de la un guvern care a dus totul de râpă de vreme ce a fost în stare să recurgă și la ultima resursă, dacă a ajuns să impoziteze acel infinitezimal „pour-boire” provenit doar dintr-o mărinimie simbolică și nu din vreo tranzacție comercială, diversiunea prin invective continuă: Pe lângă malversațiile guvernului, o voce de gorgonă se revarsă din când în când asupra noastră, venită din furiile lui Băsescu, marinarul ce se răzbună astăzi pe vânturile pe care, ani de zile, el le-a chemat ca să sufle în velele sale și, de care, s-a bucurat chiar din plin când credea  că-i suflă în sprijin și în avantaj. Pentru ca acum, conform caracterului ’mnealui de belea, defecând și flatulând invective, să se vaite descoperindu-le macazul terorizant pe care el li l-a instalat astfel, dacă ne putem plânge de așa ceva în materie de justiție, de servicii, de diferitele forme administrative care îngrădesc democrația.

Asta îmi amintește de experiențele mele și a câtorva alți confrați din două generații apropiate, de la începuturile noastre gazetărești când, în fruntea ziarului care se numea „Cuget liber” a venit un fost căpitan de vas fluvial sau de convoaie de barje dunărene, adus de partid la noi, la mare, ca să nu-l taie subalternii pe care-i terorizase pe Dunăre.

Îl chema Cornel Vasilescu, avea o frizură creață neagră, zâmbet rău, dedesubtul pomeților oacheși, rotunzi ca și nasul ce trona între ei precum un nasture turtit. Nu era cârn și, totuși, nările nu-i respirau în jos ci se deschideau spre tine cu răutate dilatată, accentuând o expresie arogantă și priviri nemulțumite, puse pe imputare sau harță, precum ale celui obișnuit să dea dintr-un foc dușca mare pe gât, mult mai repede decât timpul în care cineva ar fi putut să-și dea seama cu ce se îndeletnicește. Își făcea veacul la restaurant la „Jubileu”, unde-i duceam mapele pe care nu le putea rezolva secretarul de redacție și, numai în orele de apariție, când începeau a veni paginile din tipografie, se muta mai aproape, la bodega de la cooperativa „Furnica” de unde, vedea peste drum ferestrele redacției și chiar prin ele, demonstrând astfel că știe el cum se supraveghează echipajul chiar și de la  distanța punții de comandă.

Chiar pretindea ca ferestrele de la stradă ale redacției să fie luminate, ca să vadă el, de dincolo, de peste drum ce se petrece înăuntru; după cum, la anumite ore, nu întotdeauna aceleași, urca el parcurgând coridoarele și deschizând ușile spre a ne controla din cadrul lor, cu privirile acelea neîncrezătoare. Dimitrie Stelaru, mai în vârstă și mai hârșit decât noi, ne taxase la contribuție în așa fel încât să-i rămână și lui de-un rachiu de pară și achiziționase de la telali un parpalac jegos, pentru agățarea căruia bătuse în cel mai vizibil loc din perete, ceva mai jos de portretul lui Stalin, un cui. Iar când ușa se deschidea descoperind privirea lui Vasilescu, acuzatoare sub fruntea îngustă încununată cu păr creț și pieptul lui bombat, ca și cum ar fi amenințat că ne-a prins asupra vreunui fapt nepermis, parpalacul își făcea datoria fluturîndu-și mânecile iar zbirul închidea ușa mormăind nemulțumit „Ăștia sunt pe-aici”… Metoda era bună, iar secretarul de redacție a mutat și el, chiar în dreptul ferestrei, panoul cu cârlige ascuțite în care se-nfigeau hârtiile cu articolele noastre care se duceau la tehnoredactare sau „ periile” venite din tipografie pe hârtie udă, ca să facem corecturile cu creion chimic. Panoul acela era, de fapt, placa turnantă a redacției pentru că în cârligele lui veneam să ne-agățăm operele când le terminam de scris și ni le semna de aprobare șeful de secție, din cârligele astea le lua curierul numit „trepăduș de redacție” care i le sorta secretarului tehnic, acela calcula mărimea literei și formatul coloanei trimițând în tipografie, de unde veneau înapoi sub formă de șpalte care se agățau pe partea cealaltă, ca să venim noi să le luăm, să ne facem corectura și să le punem înapoi, în alt rând de cârlige de unde se întorceau la tipografie. Era locul unde, chiar dacă nu se afla nimeni la birourile din încăpere, avea loc astfel mișcare continuă. Iar, în modul acesta mai puteau chiuli și cei de la secretariatul de redacție, comandantul cu autoritate polițistă văzând mișcare când întorcea capul de la masa lui de bodegă.

Pentru că patronul nostru era din fire convins că numai el poate să trișeze, iar vigilența lui perfidă, cu toate metodele de infiltrări și turnătorie, trebuia să știe tot despre cei din subordine care l-ar fi putut trișa. Adus de import din cealaltă parte a regiunii de partid, cum era obiceiul pentru a disloca oamenii și a face să nu mai funcționeze vechile rădăcini, avea polițismul în sânge ca toți acei șefi obișnuiți să dea ordine bătând cu cravașa în propriul carâmb sau cum erau învățați să se comporte, prin cursuri de neîncredere în semeni, liderii bolșevici. Iar după ce, din partea celor de la Dunăre pe care-i terorizase cu dictatura și suspiciunile lui, i-a venit o turnătorie abil redactată despre modul cum conlucrase cu nemții și „organele regionale” l-au dat jos, chiar la poliția portului a ajuns, organizând controale și provocând turnătorii pentru a-i prinde pe salahorii care ciupeau ceva din vamă, sau rujarii care își legau șireturile peste marginea de jos a pantalonilor, umplând cracii cu cereale din ce-ncărcau sau descărcau, de-și mișcau picioarele ca pe niște saci împinși câte unul înainte.v.u.

Șeful nostrum narinar înrăit, despre care vorbeam Avea oarece sinceritate de pahar față de un singur om, și nu pentru că ar fi avut încredere, că nu era în stare de așa ceva. Acela era Nea Mircea Mărcoi, poet nonconformist de cultură fină, abrutizat în milităria tranșeelor, războiului, prizonieratului și trecerii forțate în rezervă. Își câștiga pâinea ca publicist cu pană rapidă pe care Vasilescu nu-l putea trece pe la cadre ca să-l angajeze, dar îl ținea colaborator frecventând cu el cam aceleași bodegi și, uneori, acceptându-l la masa sa unde îi dicta vreo trei fraze banale înscrise-n carnetul cu care se ducea să ia instrucțiuni de la partid, din propozițiile neterminate ale cărora Nea Mircea făcea articolul de fond prin care redactorul- șef, semnându-l apăsat, dădea linia de atac a ziarului. Nea Mircea scria și bine și repede iar, uneori, n-avea nici măcar cele două-trei fraze de la Vasilescu, el venind de acasă cu câteva articole gata scrise în timp ce-și contracara insomniile și primind de la șef, drept răsplată, coniacul de dimineață – dușca ce reglează ritmul de viață făcându-i pe cei treziți mahmuri să se simtă mai în voia lor la început de zi nouă. Dar asta nu-nsemna că bossul era chiar generos: onorariul pentru articolul ales a fi de fond îl încasa el, lui Nea Mircea rămânându-i numai celelalte, plus micul bacșiș în băutură, plus certitudinea că, astfel, el, colonel scos în rezervă ca posibil reacționar care scrisese versuri despre eroismul românilor la Cotu Donului și Stalingrad, era acceptat colaborator la ziarul oficial al regiunii. Doar doi se bucurau de regimul acesta – de scribi secreți ai articolelor marelui redactor-șef; unul însă mult mai cu precauție la ale sale și numai cu pseudonim, pentru că numele lui adevărat era Agarici. Celebrul Agarici, pilot de vânătoare pornit „ca să vâneze bolșevici”. În vreme ce Nea Mircea, avea scriitura mai rapidă și mai inspirată, dar nu beneficiase de o atât de mare faimă sub comanda antonesciană, fiind cunoscut numai în cercurile poetice unde luase un mare premiu : Premiul de poezie al anului 1943 pentru volumul „Cu Ion vânător de munte” care fusese pus sub interdicție, printre cele de ars în piața publică. Al treilea din generația lor, l-am pomenit mai înainte, era Dimitrie Stelaru, care fugise din București de frica cenzurii de unde furase o stampilă punând-o pe spaltul unei poezii ce-i fusese respinsă din apariția unui grupaj.

De la Nea Mircea am aflat și de ce și cât de mândru era Vasilescu de pregătirea sa pentru a conduce diverse echipaje, considerându-se căpitan de vapor prin vocația de a ști să nu ierte oamenii pe care-i conduce, fapt pentru care partidul îi dădea acum tot funcții de conducere. Pentru că un echipaj este echipaj oriunde se depune o muncă pe care cineva o conduce și alții o execută, indiferent că e vorba de marinari, de hamali de port sau de scribi din ăștia de la fițuici de propagandă, adevărata calificare ne fiind a lor ci a comandantului care știe să domine și să pedepsească, să le-arate că vede tot, aude tot, află tot, observă tot, îți stoarce sufletul tot ca să știi că el te mânuiește și sub ordinele lui te afli… Păi ce, altfel cum ar fi putut el dirija echipaje formate de adunătură din ce găsești mână liberă de lucru prin porturi, completată  cu concesii față de caractere și năravuri urâte atunci când nu găsești om indicat pentru meseriile fixe pe care le presupune nava, sau când n-ai cum să-l plătești prea bine, sau vrei să-ți rămână și ție ceva din ce tocmești cu armatorii ca salarii și hrană pentru echipaj. Trebuie să fii și calculat și șmecher și neiertător ca să domini niște oameni ce nu se cunosc prea bine nici ei între ei, sau se cunosc numai din crâșmele lumpene ale porturilor pe unde perindă până își găsesc vreun angajament. Ca să eviți vreo nemulțumire a lor manipulată către alții, să pedepsești prompt nesupunerea, să nu-i lași să te șantajeze când ai nevoie de priceperea lor și pe vas să fie liniște, disciplină, comandă unică. E o viață dură care te obligă pe unii să-i debarci în primul port alungându-i, pe alții să-i momești să le ia locul dar să nu mai crâcnească și, mai ales, tu să tronezi pe puntea de comandă, nimeni să n-ajungă să te invidieze sau să te urască pentru modul cum o duci, ci  făcându-i să înțeleagă că superioritatea e dreptul tău din toate punctele de vedere, chiar și ținând pe puntea de comandă vreo muiere, după care tânjesc toți, dar nu-ndrăznește niciunul. Să nu-ndrăznească nimeni în fața ta; ăsta-i secretul ca să te impui  față de asemenea oameni de adunătură și, pentru asta trebuie să uzezi de toate mijloacele polițiste: supraveghere, tras cu urechea, cultivat turnători și pus intermediari duri care să-ți fie slugi credincioase. Așa că, pentru el, redacția noastră care avea niște condeieri modești sau chiar veleitari, era floare la ureche; iar condusul de la cârciumă, pe lângă faptul că nu se mai știa de cine erau scrise articolele trimise de acolo, unde-și aducea colaboratori ce nu erau salariații ziarului, era și un fel de distanțare care-i păstra rangul.v.u.

Asta era prima parte din motivarea pe care Nea Mircea i-o reproducea sau i-o rezuma. Fără să spună neapărat că și-o însușește, dar făcând, în discuțiile noastre de cafenea cu care ne continuam cenaclul, anumite considerente care o îndreptățeau. De unele, eram și noi convinși, ca tineri aspiranți în ale literaturii care învățam să facem observații psihologice și să studiem psihologii, să constatăm realități sociale și să ajungem la considerente de psihologie socială, așa cum se învăța pe vremea aceea temeinic, chiar la lecțiile de literatură în care romanele pe care le analizam presupuneau o structură artistică bazată pe rigori echivalente contrapunctului, sau legilor perspectivei; specia roman nu era încă o nebunie în care poți divaga cum vrei, ci se împărțea, academic în categorii precum romanul psihologic, social, istoric, romantic-adolescentin, rural-urban, etc. Mai mult decât atât: profesorii noștri de literatură bine formați exemplificau temeinicia unei atari  structurări literare prin câte un arhetip chiar în generația activă de scriitori precum Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Ion Agârbiceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, etc. cu corespondețele lor în străinătate la Dikens și Bernard Shaw, Tolstoi și Dostoievski, Mark Twain și Hemingway, Zola, Flaubert și  Proust, Thomas Mann și Feuchtvanger, D’Annunzio și Papini, Ibsen și Knut Hamsun, Sienkievicz, Unamuno, Kafca… Acești profesori de care am avut noroc, îi predau ca atare pe acești autori complecși, făcând distincția între literatura lor și alte romane care erau strict de acțiune, fie că era polițistă sau amoroasă dar, oricum, catalogate deasupra duzinelor de literatură comercială precum „dox”-urile, romanele de cinci lei, romanele de cincisprezece lei, ce se scriau în serie de către autori care aveau bunul simț să se ascundă sub pseudonime (uneori nume străine sau glumeț improvizate precum: EDGAR VĂLAS CUBINE) și se tipăreau pe hârtia cea mai proastă, capsată în grabă cu coperte de carton inferior, fușerite tipografic așa cum fuseseră și literar. Se vindea și această maculatură dar prezența ei era jenantă mai sus de frizerii, lustragerii și alte stabilimente asemănătoare, până când, nu numai că asemenea cărți au învins, favorizate fiind de comerțul literar în niște mari limbi de circulație și în condiții grafice tot mai pompoase, ci am ajuns, chiar și în importante țări de tradiție culturală, să fim fericiți astăzi dacă vedem pe cineva că mai citește, chiar și așa ceva.

În cadrul unor asemenea considerații, sigur că-l puteam încadra pe șeful nostru la categoria micilor duri dictatoriali hrănindu-se cu plăcerea dominării și pedepsirii altora; zbiri perfizi făcuți de și pentru un mediu lumpen și cosmopolit de relații superficiale, șmecheroase cel mult, dar nu de mare confidență ca-n categoriile stabile de la țară, din localitățile mici, chiar din mahalalele lucrătorilor sedentari, unde liderii se selecționează după calități umane și nu de sfidare a lor. Un mediu de neglijare a semenului și de urmărire egoistă a unor interese, provenite din regimul dur în care obișnuiau să trăiască; și cu răbufniri de cealaltă parte – a veseliei și spiritului acid, când dădeau de-un liman cu petrecere. Un mediu cu oarecari pretenții, deoarece se învârteau bani mai mulți și posibilități de ciubucuri mai mari decât în alte medii, deci și posibilități de înșelăciune mai mari; o viață nesinceră și cu lovituri sub centură și cu simpatice explozii exibiționiste în localurile publice unde se petrecea, ceea ce făcea din ei o lume mai alertă ca inteligență, cu promptitudine de replică, cinism glumeț sau umor cinic, glazură de indivizi umblați prin lume și spoiala unei anume parveniri, dar și cu mai multă răceală sufletească, fără sentimente temeinice, obligații morale sau încredere reciprocă, favorizând parvenirea unor caractere dubioase; așa, ca între oameni care se vedeau rar, sau întâmplător, mai mult în funcție de împrejurări decât de legături sociale. Un mod glumeț exterior care le dădea farmec și un fel de goliciune sufletească a răcelii nesentimentale  care, într-o anumită lume mai cinică a condus la acel „how do you do?” – întrebare la care, dacă faci prostia să răspunzi într-adevăr ce faci, constați că ești ridicol pentru că pe nimeni nu interesează lucrul acesta.

Dar întrebarea care se punea privea cariera lui în marina fluvială și nu în cea maritimă, fiindcă nu ne era limpede dacă se putea vorbi de prea multe asemănări; de aceeași îndepărtare de țărmuri care impune  echipajului legile mării, de existența comună în izolarea pe care o constituie un vapor transoceanic, de exemplu. Aceste trăsături care  justificau înăsprirea sufletului sub vântul oceanelor, veneau din povestea clasică a modului cum se formau și cum se completau echipajele pe vremuri, căpitanul păstrând la bord doar câțiva oameni de bază și angajând restul doar când avea comanda fermă și scopul călătoriei pentru care primea misiunea sau contractul respectiv. Atunci, da: el îți era și stăpân și judecător și temnicer; îți putea decide soarta pentru că acceptaseși să mergi cu el în valuri îndepărtate de  legile lumii unde oamenii își au organizarea lor socială. Oare e același lucru când pe malurile fluviilor sau râurilor se văd oamenii și așezările? – ne întrebam cu toții; iar Nea Mircea accepta odată cu noi că era vorba la omul acela și de vreo boală personală de șefie, un carierism periculos prin suficiența cu care nu te întrebi cât de morale îți sunt metodele și procedeele.v.u.

Pentru că istoria atotputerniciei căpitanului care, pe vasul său – și nu oricând, ci atunci când nu stă în acostare – înlocuiește toate rangurile și atribuțiile autorității materiale și morale, ca un mic despot pe puntea lui, nu numai cu echipajul, ci chiar asupra pasagerilor unui pachebot față de care se substituie în tot ce înseamnă autoritate administrativă până la debarcarea în portul de destinație, există. Iar asupra marinarilor are chiar dreptul de a proceda manu-militari.

Am văzut zeci de filme, mai ales cele de epocă, inspirate din poveștile marinăriei, în care căpitanul căsătorește, trimite la carceră, decide rațiile, pune sub urmărire, impune ținuta, rostește rugăciunea de înmormântare și are încă multe alte asemenea atribuții pe care le exercită numai personal, în vreme ce problemele cârmei și sextantului, ale căilor și direcțiilor, care par a-i fi cele mai importante profesional, le poate împărți cu cârmaciul sau ofițerul cu navigația. Dar asta se întâmplă datorită faptului că, pe termen limitat și fără vreo ingerință democratică în autocrația sa, el comandă o comunitate instabilă, formată ad-hoc și aleatoriu, în care nu mai e timp să te ocupi de alte reguli sociale de conviețuire decât cele care țin de comanda unică. Iar această comandă unică determină mentalitatea pernicioasă a oamenilor care o au sau tânjesc după ea. Apoi, atunci când e vorba de echipaj am văzut, mai ales în filmele de aventuri, precipitarea cu care se formează echipa, problema fiind a acoperirii posturilor cheie care presupun meserii sau îndeletniciri diferite, dar și a salahoriei de punte sau de cală unde, tocmai pentru că angajezi la grămadă, te poți trezi, într-adevăr, cu orice necunoscut care, pe parcurs, îți face probleme. Văzând diverse scene unde, în atmosfera și așa aventurieră a porturilor și speluncilor lor în care mișună personaje cu tot felul de probleme, căpitanul își găsește la o masă un cunoscut, cu care a mai lucrat, dar nu cine știe ce și, făcându-și-l secund încep să strige după alte meserii de care au nevoie: nostrom, cârmaci, bucătar, cambuzier, mașiniști și oameni de punte, etc, etc, văzând cum, în două ore, echipajul format începe aprovizionarea, portuarii care au lucrat până atunci la încărcare își termină treaba, vezi și mai bine că relațiile care se stabilesc sunt de la vătaf la zilier, iar ceea ce decurge de aici se va repeta pe parcursul călătoriei dacă nu cumva, unul care-i prea de belea e debarcat în primul port, iar altul care nu suportă corvoada impusă, așteaptă el primul port spre a scăpa. Dacă aceste aventuri au, ca majoritatea, și condimentări cu piraterie, dacă mărfurile transportate sau destinațiile lor sunt apăsate de un anume secret, dacă direcțiile de navigare pun și ele semne de întrebare, atunci clar lucru că te poți aștepta să-ți fie și infiltrați anumiți oameni care, în anumite situații periclitează misiunea. Și, atunci, clar că mâna forte a căpitanului trebuie să uzeze de toate mijloacele polițiste mai secrete sau mai puțin secrete de supraveghere, ne având încredere nici în umbra sa. În atari condiții ale relației umane, bine înțeles că se crează o anumită psihologie a nesincerității, suspiciunii, secretizărilor făcând parte chiar și dintre cele mai firești relații, formând o anume categorie umană ceva mai depărtată legilor morale desfășurate pe uscat, solidaritatea fizică, în fața furtunii sau a luptei ne presupunând și cealaltă solidaritate, cu sentimente de frățietate și interes comun de mare perspectivă în înfrumusețarea omenirii și sfințirea locului pe carte trăiești. Totul este episodic în relația umană, mărginindu-se la o deservire reciprocă pe timp limitat, fără nevoia de consolidare a unor relații interumane, cel mult pe o schemă de joc pe care trebuie să o respecți doar atâta vreme cât stai la masa de joc și ai de-a face mai degrabă cu adversari decât cu parteneri. Pe care, poate, nici nu vei mai avea ocazia să-i întîlnești. Totul este, deci, sub semnul rece, mai puțin uman și mai mult convențional al unor episoade scurte de viață fără altă perspectivă în semnificația socială ddecât nesinceritatea, precauția, pânda reciprocă, nepăsarea față de moralitatea relațiilor, dorința de a smulge cât mai mult de la cel care nu te va mai vedea vreodată…v.u.

Imi amintesc modul cum, nu neapărat pentru a comenta sau a bârfi, ci chiar cu plăcere cenaclistă de analiză literară noi puneam în cântar asemenea aspecte și trăgeam concluzii ca și despre personajele din romanele lui Balzac pe care profesorii cei buni ni le așezau pe masa de  disecție. Și făceam asta cu atâta pedanterie provenită din veleitatea de a ne forma ca analiști capabili de a interpreta personajul încât, Nea Mircea, poet sentimental și visător când nu scria editorialele despre drepturile  și succesele clasei muncitoare, se plictisea punându-ne la punct:

–          Da mai dați-l, mă, în mă-sa; e și ăsta un mic parvenit căruia îi place puterea!…

Cam așa ar trebui să spunem și noi despre fostul președinte care a spurcat Cotrocenii cu asemenea năravuri și să nu-i mai dăm atenție lăsându-l să se zvârcolească în suc propriu. Dar nu ne lasă el, originalitatea mesajului constând în schimbarea macazului cu un cameleonism de 180 de grade, dacă acestea or fi marcând antipodul comportamentului dinainte sau maximul labilității psiho-morale.

Pentru că, după ce l-am văzut timp de două legislaturi cum își construia cu îndârjire ceea ce îi lipsea din vechiul regim în care comandase  (indiferent ce comandase el și câtă întindere îi avea comanda) pe baza suspiciunii, turnătoriilor și imoralității sistemului securist de învrăjbire, ură și delațiune, după ce a luat denumiri din structura statului democrat-european și le-a dat conținut corespunzător golăniilor lui de portuar bolșevic, după ce ne-a demonstrat perseverența de a reface ceea ce știa el ca sistem de viață om-contra om și a realizat, dacă nu un întreg regim asemănător, măcar un  corolar sau un paleativ al aceluia, acum, când nu-l mai are în mână, s-a găsit ca tocmai el să tune protestând și să conteste ceea ce a încurajat mai mult.

Asta, chiar dacă nu ne pune pe gânduri, ne obligă să apreciem rațional și să evaluăm realist (așa cum se procedează și în articolul lui Adrian Severin), în ce măsură sistemul, stabilit de un om despre al cărui caracter malefic nu mai avem ce discuta, are vreo legătură cu democrația reală, cu nevoile noastre de afirmare ca societate modernă și cu imperiosul semnal de alarmă a multor căi greșite pe care ne aflăm față de aspirațiile unui cu adevărat stat de drept pe care le-am avut. Deoarece, cu unele ajustări caracteristice epocii, lumea porturilor din care provine Băsescu era aceeași, ocupând același loc în universul afacerilor dubioase, a intereseleor ascunse, a concurenței acerbe și a altor trăsături care fac altceva din omul trăitor în numele binelui: Îi modifică atât condiția cât și starea morală într-un mod în care în loc de „modificare” am putea folosi „ siluire”, „stâlcire”, „strâmbare”, „deteriorare”, etc. Iar zidul Berlinului, care se întindea oriunde peste mări și țări, accentua pentru ai noștri lucrul acesta diferențiindu-i de cetățenii din societatea obișnuită. Pentru că, de două ori mai mult decât aceștia, marinarii verificați spre  a putea „ieși afară” erau înfundați în lumea suspiciunii, a turnătoriei și pândei reciproce. În schimb,  cel puțin tot de două ori mai mult, beneficiau de unele avantaje ale posibilității de a circula între două lumi diferite, cu două sisteme economice diferite și cu valori total diferite atât în aprecierea omului, cât și a posibilităților sale de câștig.  Și, bine-nțeles, pe deasupra, la noi, adică în „lagărul” nostru care era al „păcii și socialismului victorios”, cu mâna lungă a securității, care în afara obligațiilor teroriste ale luptei de clasă, putea să te ajute dacă deveneai omul ei, să te înfunde dacă o dezamăgeai, sau să te excludă social dacă nu erai în ton cu ea, adaptându-te la acel cinic concept că fiecare trebuie să fie turnătorul celuilalt. Mai ales într-un asemenea mediu de mici colectivități care trebuiau să-și manifeste vigilența față de capitalismul putred cu care aveau de-a face mult mai mult și mult mai direct decât restul populației țării. V.u.

E normal ca, dintr-un asemenea mediu de formare, plus semnele atavice reprezentând cine știe ce sechele personale de pe vremea când făcea bișniță cu produse duse și aduse pe sub mână, cum îl dezvăluie în ultima vreme informația despre vechile relații cu căpitănia portului din Tartus, ajungând la Cotroceni, el a conferit palatului o parte din trăsăturile sale.

Cultivându-și în continuare sângele rece pe care l-a avut întotdeauna contrabanda, ajuns într-un alt mediu, exact ca redactorul meu șef de pe vremuri, omul a simțit nevoia de a practica ceea ce știa mai bine: suspiciunea și diversiunea în scopul unor mai ascunse interese personale și, mai ales, un sistem (în aparență nou, democratic) prin care să-și asigure această plăcere. Ca să n-o mai lungim, pentru persoana care, într-o primă jumătate de viață, s-a format și a beneficiat de sistemul existenței unei instituții atât de părtinitoare prin însăși rostul ei cum era securitatea – însumând nu doar poliția politică ci având la un loc cu ea și instrumentul coercitiv al urmăririi judiciare și instrumentul de spălare a creierelor din sistemul penitenciar – era unicul instrument cu adevărat util și indispensabil oricărei dorințe de dominare totalitaristă. Și, cu cinică demagogie, a construit prin toate eforturile sale, cum am spus, măcar un paleativ la așa ceva, care să-i fie cât mai bine subordonat.

Ca trăitor într-o Românie „prezidată” de Băsescu și condeier care, pe parcursul celor zece ani am și consemnat în articole, polemici, pamflete unele dintre actele antidemocratice și tendințele de instituire a unui sistem de avantajare polițistă a intereselor personale sau de grup pe care le reprezenta el, eu sunt convins astăzi de reaua credință cu care „sistemul” lui a impulsionat în dezvoltarea unor instituții ale statului de drept, practici care să semene cu posibilitățile de dictatură din trecut. Poate că, uneori, numai din instinct, dacă nu cu totul deliberat; din instinctul acela de om care prea s-a dedicat la viața lui unor practici securiste, pentru a putea renunța la ele. Poate că nu întotdeauna a făcut-o chiar programatic; dar, de impulsionat, a impulsionat! Luați numai lista participărilor lui la bilanțurile instituțiilor centrale pe care nu le scăpa din mână și veți vedea că acestea nu erau nici din domeniul agriculturii, nici din domeniul dezvoltării industriale, nici din cel al modernizării țării în trasporturi sau construcții, ale mediului, ale culturii naționale, ale pădurilor care, uite unde au ajuns! Nu-l interesau nici patronatele, prea puțină atenție dădea sindicatelor, educația nu reprezenta mai mult decât nivelul lui de cunoștințe, pe medici îi alunga din țară, iar desființarea spitalelor de către Boc a patronat-o. În schimb, nu era an să nu țină discursuri diriguitoare, dătătoare de linie pentru poliție, pentru justiție, pentru servicii, pentru ca astăzi, exagerările sau strâmbătățile din aceste domenii să-i poarte amprenta …

În plus, chiar și acum, după plecarea lui de la tribuna indicațiilor obligatorii (dar nu din interes național ci în scopul personal al deținerii controlului), constatând continuarea inadvertențelor dintre scopul și modul de  funcționare a unora dintre organismele și serviciile instituite astfel, am toate argumentele să semnalez pericolul continuării spiritului impus de el în undergroundul acestor instituții. Și să afirm că, numai în măsura în care vor ști să se debaraseze de acest spirit, activitatea lor curentă se va dovedi necesară și propice societății pentru a cărei cinstită evoluție au fost înființate. Vor servi scopul real al dezvoltării unei societăți democratice în care respectul pentru bunul personal, ca și pentru bunul comun trebuie să conducă la o administrație de stat – garant al binelui comun și să amendeze orice atac la adresa lui. V.u

Ei bine, exprimându-mi ca tot românul în democrație, asemenea nemulțumiri pe care le-aș numi politicos  „sechelele băsiste în funcționarea unor instituții care ar trebui să însemne mai mult pentru orânduirea noastră”, cine credeți că vine să-mi dea dreptate?.. Și cu ce vehemență?… Și cu ce nevoie de protest față de niște instituții pe care le-a cultivat vreme de zece ani?!…

’Mnealui!… ’Mnealui în carne și oase !… Ba, chiar și cu limbajul cel mai specific agresiunii mahalagești cu care ne-a obișnuit. ’Mnealui tună și fulgeră împotriva unui sistem pe care l-a instituit propriu manu, dar care acum, ne mai aflându-se în mâna sa, îi aduce și ’mnealui prejudicii. Ba, chiar mai mult, amenință : ca o mașinărie pornită fără să o mai poți opri. Amenință a nu se mai lăsa cârmuită cu direcționare numai împotriva adversarilor ’mnealui ci a-i trata cu aceeași monedă chiar pe apropiații săi, devenind o amenințare la soarta acoliților, dacă nu cumva, chiar și a ’mnealui personal.

Și e atât de vehement, băiatu, împotriva ucenicului vrăjitor care i-a scăpat din mână iar acum ar putea chiar să se-ntoarcă împotriva lui, încât nu m-ar mira, când i-o ajunge cuțitul mai la os, să-i acuze el, pe cei pe care i-a creat, de practici securiste.

Omul ăsta nu are nici demnitate, nici rușine ! Nu are nici măcar, în propriul său interes, măsura de a-și da seama că se coboară din ce în ce mai mult în ridicol și că televiziunile care încă îl preiau, o fac din motivul perfid al ratingului. Pe care el îl mai are, asemenea acelor dame bine trecute ca vârstă, care preferă să se facă de belea în public, numai să știe lumea de ele. Se agață de această prezență pe sticlă prin care își etalau cândva nurii ca să găsească suporteri pentru operații cu silicoane, tocmai pentru că n-au fost la vremea lor niște normale familiste care să-și poată vedea astăzi de scutecele nepoților.

Societatea de atunci, de la începuturile mele gazetărești, chiar dacă toată spuza se trăgea pe turta comuniștilor, l-a trimis pe marinarul nărăvit în suspiciune și polițism, de la prezența în presă la derbedeii și contrabandiștii cu care avea de-a face poliția portului. Dar gazetarii sub acoperire de la televiziunile de astăzi nu au demnitatea de a face front comun pentru a nu-i mai lăsa ăstuia abjecțiile pe sticlă. Din nefericire, cântarul josniciei nu există în materie de televiziune. Și, atunci, el strigă ; strigă sperând să sperie legile de coerciție de care prsonal a uzat ca să-și anihileze adversarii.

Asta înseamnă că am avut vreme de zece ani în fruntea țării un om care nu numai că nu cunoaște istoria ca obiect ce se învață, dar n-a tras concluzii nici măcar din istoria trăită. Fiindcă, în ciuda faptului că, la Constanța, se spune că era ocupat în zilele acelea cu distrugerea unor documente din dosarele securității, Băsescu avea o vîrstă destul de matură la momentul execuției lui Ceaușescu, spre a-și da seama că dictatorul plătea astfel și în virtutea legilor pe care, puternic fiind, le promulgase : Dacă guvernarea lui, chiar autocrată cum era, ar fi ținut seama de criteriile umaniste pe care le afirmase în epocă omenirea, atunci, cum îi plăcea să se dea mare reformator, dacă ar fi abolit pedeapsa cu moartea în România, oricât de legal sau nelegal a fost tribunalul care l-a condamnat, nici în cazul lui nu s-ar mai fi putut da sentința de condamnare la moarte. A suferit, ca atare, consecințele propriului său cod de legi.

Așa că, și astăzi : Degeaba strigă Băsescu, iar noi ne manifestăm oprobiul față de televiziunile care-i mai facilitează manifestarea publică a golăniilor de port cu care ne-am obișnuit. Trebuie să fie convins că, de legile în vigoare nu va scăpa, chiar dacă el este cel care le-a promulgat.

Pentru că, numai în felul acesta, organismele de stat care aplică Legea sau execută prevederile ei, se vor debarasa de scopul pentru care ’mnealui le-a dat atenție și importanță; se vor îndepărta de scopurile spre care el le-a dirijat,  încadrându-se firesc și democratic în sistemul onest pentru impunerea căruia au datoria să funcționeze.

Iar, ’mnealui, trebuie să accepte cu stoicism ideea că, de intrat, a intrat la apă, chiar dacă nu i s-a-ntâmplat asta câtă vreme a fost marinar. Că, și dacă suferă încă amprenta dată de el, ca să ființeze, organismele de dreptate ale statului de drept, au obligația să se orienteze și asupra lui, iar asta nu se rezolvă prin faptul că te dai mare răstindu-te la ele. În ultimă instanță, chiar ar fi dovadă de patriotism din partea lui să se predea singur: ar asigura țării un loc de seamă în cartea recordurilor. Am fi unica țară, democratică (și nu dintre cele cu lovituri de stat unde se arestează guvernele), care are în paralel două organisme complete de guvernare: Unul în libertate și la conducere, altul la pârnaie și cu condamnări definitive. Ar fi, după cum spuneam, o mândrie de performanță în lumea democratică, a alegerilor libere. Pe care fostul președinte nu i-o poate refuza poporului său. Pentru că avem până acum condamnați, sau în curs de condamnare un prim-ministru, un număr de miniștri cât Cabinetul plus câteva rezerve, destui parlamentari ca să constituie o Cameră cu reprezentare normală – și nu exagerată numeric precum cea  condusă de Zgonea, edili locali și președinți de Consilii județene cât să ocupăm toate funcțiile de autoritate locală, plus toată armata nevăzută a oamenilor de casă care trăiesc de obicei în complicitatea acestora. Un set complet din această floare a țării, la fel de complet ca și cel din birourile titulare ale bugetului de stat, cunosc, tot pe banii noștri, zodia penalului și custodia regimului penitenciar. O singură funcție din România nu e încă reprezentată acolo: Președintele.

Așa că, dacă ține cât de puțin la țărișoara lui, trebuie să-și dea seama că e dator să o facă. Chiar dacă protestează, chiar dacă acuză și chiar dacă mai face rating la televizor, asta e inexorabil!

Corneliu LEU

Ultimul articol primit de la Corneliu Leu, trimis spre publicare …

Dumnezeu să-l odihnească !