Aniversară – George Anca 71
Radu Gyr
voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle
cum scârţâie osul când frigul pătrunde
cum în noi insul se vinde pe sine
şi morţii vor prinde să urle
Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane
morţi sfinţi în lupte şi furtuni,
noi am făcut din voi icoane,
şi vă purtăm pe frunţi cununi
Când am plecat de mult în Cruciadă,
Mai ştii Bertrand?
Îţi mai aduci aminte, Alberic?
Şi tot mai tainic, cornul trist ne cheamă
Tot mai departe de Ierusalim…
Gotfried, Gotfried, de ce ne înspăimântă
O rană-n piept
Şi-aşa întins pe-o targă-nmiresmată,
Purtaţi-mă spre ţară îndărăt.
Şi braţele s-or ridica mai treze
Sfinţite-n mirul rănilor de ieri
Ţi-or sta în faţa porţii Cruciaţii,
Ierusalime, care nu ne vrei.
Şi ei sau alţii tot te vor supune,
Strălucitorule Ierusalim
Lupii beznelor rânjesc la pânde
Ţara-i toată temniţe flămânde
Apele facă-te
Ape ca ele
Lanţuri şi gemete
Plâns din zăbrele
Aiudule, Aiudule,
Fiară năucă,
Face-te-ai crudule
Scrum şi nălucă!
De ce nu se face aşa, o lumină,
Să văd că-n celule răsare
Maica Domnului, c-o strachină mare
Cu lapte şi azimă plină
Fac un pas, vă aud zornăind fierăria
Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,
Pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună
Lanţuri, lanţuri
Tot voi m-aţi legat de grozave ardezii,
Vulturi de foc să rupă aşchii din mine
morminte fără poveste
unde nu-ngenunchează neveste
Cât îi lună pe coame
crucilor parcă li-e foame
Cât bat stelele-n osânde
crucile-s haite flămânde
Aici stau de vorbă cu celula mea, pe-ndelete,
o-ntreb de voi, o dezmierd, apoi o zgârii, o muşc şi-o blestem.
Câteodată, umbrele voastre pâlpâie pe un perete,
şi-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem.
şi-n timp ce corbii vin să-i roadă,
leg altă rană c-o basma,
şi trec încet pe gloaba mea,
‘naintea lor, pe gloaba mea.
Mă pipăiţi pe umeri, pe veşminte,
încredinţaţi că am venit-napoi,
ci eu sunt numai sute de morminte
în leşul care umblă printre voi.
Noi n-am cules aur din soare
Ci-n roşii amurguri zbătute,
Am strâns stropi de sânge-n urcioare
Prelins de pe cruci nevăzute.
Pândeam numai ştreanguri din stele,
Din zările roşii, sâneţe,
Priveam cum amurgul măcel e.
Noi nu am avut tinereţe.
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri şi funii,
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,
Şi sus, ca lumina din urma furtunii
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!
Dar, hămesit, subt lacăt, chei şi zăvoare,
de tine, sălbatice, viule soare Soare,
din carne îmi rup, din dogorâta mea smoală,
aceste cântece în pielea goală.
ploşniţă soră, guzgane-cumnate,
mătuşă libarcă.
Şi voi, lighioane surate
– păienjeni, păduchi şi gândaci –
numai voi din pereţii posaci,
călcaţi cu inimi de frate
prin orele mele înveninate.
Voiam să-mi învăţ zodia pe dinafară
şi-o visam scrisă cu litere-nalte, citeţe.
Credeam că steaua mea e o caleaşcă la scară,
să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi şi podeţe…
Cum caută azi ochiul, cu duşmănie,
Steaua nemernică şi blestemată!
Ce târfă de stea, ce năpârcă spurcată,
cum aş rupe-o cu dinţii, din puşcărie!…
Sub marii amari bolovani,
Cineva urlă de-o mie de ani,
cineva cântă de-un veac,
cineva n-are geamăt, nici leac,
altul cheamă şi cheamă,
altul blesteamă,
altul, cu-ntreg cuţitul,
ucide granitul…
Sub marii amari bolovani,
sângele temniţei fierbe de-o mie de ani.
Vecine,văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele.
Vezi? Calea laptelui, sus, peste noi?
E drumul ocnaşilor: uite, i-am întâlnit printre stele
din lanţuri sunând, în convoi.
Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna,
/acest lucru e strict interzis./
Dar s-a făcut o tăcere moale ca lâna,
peste noi cădea cerul ucis.
Sunt temniţe sus, ne fac semne, ne dau de veste,
Eu stau şi culeg depărtatul lor zvon,
şi parcă zăresc după gratii celeste
surâsu-ţi, Cervantes, şi tifla-ţi Villon.
Sunteţi acolo, verilor, fraţilor,
în carcere strâmte, de nestemate…
Salut, smintiţilor splendizi, salut deşuchiaţilor,
Ave, nălucilor întemniţate!
Din toate minunile Tale,
nu văd o zdreanţă, nu pipăi nimic.
Pentru-osânditul calic
ai numai ziduri în pieile goale…
S-a zgribulit patul, celula e de hârtie
ghetele-au tremur şi mârâit de potăi…
Mi-e frig, m-aş vrea opărit cu leşie,
aş mesteca tăciuni, aş bea vâlvătăi.
Fetid şi putred, somnul miroase-a pansamente,
dar pernele vibrează, prind aripi transparente,
şi unul după altul nemernicele paturi
fug pe ferestre-afară, în lacrimi şi-n oftaturi,
şi-n noapte zboară-acasă, la ţânci şi la neveste,
plutind pe subt arcada miresmelor celeste…
Numărul zodiei mele,
două sute optzeci şi unu.
Până-n celulă, la mine,
alte două sute optzeci
de lanţuri, de cuşti, de jivine
zăngăne, hăpăie, urlă ca mine,
alte două sute optzeci
de bestii, cu gheare haine,
zgârie pietrele reci,
gâtuie viaţa ca mine,
rup hălci din aduceri aminte,
muşcă, prin somn, o ţâţă fierbinte,
se izbesc de pereţi ca nişte lilieci,
sau doar putrezesc înainte
ca nişte morminte,
alţi două sute optzeci…
Două sute optzeci şi unu.
Numărul cu care mă târâi
prin sângele cuştei, şi latru, şi mârâi…
Două sute optzeci şi unu.
Numărul cu care râd ca nebunii,
scriu coapse şi sexe pe zid,
şi-n fiece clipă, ucid…
Dorul de tine mi-e aşa ca o furcă
proptită cu dinţii în beregată.
Din fundul Aiudului ochii tăi urcă
pe cer ca doi luceferi de piatră.
Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:
şchioapeţi, alături, în fiare.
Aprind o văpaie la iconostas:
cad lacrimile tale din lumânare.
Prin somn, vine lanţul tău, blestematul,
cu mari zornăeli să mă scoale.
Strig: Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,
ferecă-mi mie gleznele goale.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta, n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos în pulberea amară…
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e c-ai murit în lacrima de-aseară.
Azi noapte Isus mi-a intrat în celulă.
O, ce ‘nalt şi trist părea Crist.
Lun-a intrat după el în celulă
Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.
Mâinile lui păreau crini pe morminte
Ochii adânci ca nişte păduri
Luna-l bătea cu argint pe morminte
Argintându-i pe mâini vechi spărturi
Uimit am sărit de sub pătura sură
– “Doamne, de unde vii? Din ce veac?…
Isus a dus lin un deget la gură
Şi mi-a făcut semn ca să tac.
A stat lângă mine pe rogojină
– “Pune-mi pe răni mâna ta!”
Pe glezne avea urme de răni şi rugină
Parcă purtase lanţuri cândva.
Oftând şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci
Prin somn lumina, iar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada lui vărgi.
Celula părea munte, părea căpăţână
Şi mişunau păduchi şi guzgani
Am simţit cum tâmpla îmi cade pe mână
Şi am dormit o mie de ani.
Când m-am ridicat din afunda genună
Paiele miroseau a trandafiri
Eram în celulă şi era lună
Numai Isus nu era nicăiri.
Mi-am ridicat braţele, nimeni, tăcere…
Am întrebat zidul; niciun răspuns…
Doar razele reci ascuţite-n unghere
Cu suliţa lor m-au împuns.
Unde eşti Doamne?… am urlat prin zăbrele
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit şi pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui.
Zidim destin, Parâng de ziduri sfinte
Dar nu din var şi piatră ctitorim
Ci tencuim cu albe oseminte
Din cărămida rănilor zidim.
Mi-oi năluci atuncea, că am înins toţi zmeii,
că sunt biruitorul întregului pământ,
îmi va închide ochii, blând, mâna Dulcineii
şi voi muri departe de morile de vânt…
Nichifor Crainic
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Înrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.
Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,
Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,
În arena morţii, Dumnezeul meu,
Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,
Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!
Podgorii bogate şi lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Hristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne
Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,
Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.
Tu munte, doboară o stâncă de sus
şi dă-o de-a dura pe omul răpus
că-i plin de iubire ca stupul de miere
dar nimeni n’o ştie şi nimeni n’o cere,
că poate sub stâncă i-ar fi mai uşor,
decât sub povara gemutului dor.
Ionel Zeana
În murmurul puţinelor cuvinte,
Bolborosim cu inima fierbinte:
Îndură-te de noi, o, Doamne Sfinte!
Cu Ivan, cu Boris şi cu Vasia
Asia, Asia, Asia!
Uite, frate, fiarele
Cum şi-mplântă ghiarele
Şi ne seacă soarele
Am îmbrăcat
Armura grea de cruciat
Copiii azi se roagă sub icoane,
Să le aducă Moş Crăciun în zori,
Mălai în locul pungii cu bomboane
Şi taţii îngropaţi în închisori.
Ehei, temnicer,
Trăzni-te-ar Sfântul din cer
Peste-ale porţii
Zale de fier,
Sună prin ger
Tropotul morţii,
Tropotul morţii
De când stăm aici şi putrezim?
Umbrele,
Sumbrele
Hei! Cine umblă la vizetă
Hei! Cine oare-a părăsit pământul?
Galbeni ca gutuia
I-nfulecă pământul.
Ca un ţârcovnic vântul
Îngână: Aliluia!
Hei, m-am logodit cu tine,
Moarte, într-o zi de mai,
Când doineau înalt în mine
Codrii pe-un picior de plai!
Joacă-n ochi ca o bacantă,
Peste munţi de pâini şi poame,
Groaznică, halucinantă:
Foame… foame…foame… foame!
Ascultă, bucătare Ladislau,
Răstoarnă-n blid pogon un polonic,
Că-mi arde gura fierea ce o beau
Şi-un gol imens mă suge sub buric!
Între pereţii mucezi cu libărci,
Cu trupul vânăt, răsucit covrig,
Azi noapte-n iadul blestematei Zărci
Am tot gemut de foame şi de frig.
Nu mi-am găsit o clipă adăpost
Şi-am tropăit precum un armăsar,
Că gardianul furios din post
M-a târnosit cu-ntregul calendar…
Mi-a sângerat în inimă o rană
Şi-un înger trist îmi lăcrima sub coastă…
Doar luna durdulie, roşcovană,
Râdea cu gura ştirbă ca o proastă.
Te-am aşteptat, în cuşca zăbrelită
Să vii ca un îmblânzitor de fiare
Să simt curgând mocirla aburită,
Ca aurull topit în mădulare.
Să-nşel o clipă apriga potaie
Ce-mi latră trupul destrămat în ceaţă,
Cu gheara-i crunt înfiptă-n măruntaie…
Luceafărul şi steaua ei de viaţă!
Dar va suna odată pân’ la astre
Şi ceasul învierii noastre
Şi neamul tot, trezit la o chemare,
Se va scula năpraznic în picioare,
Cu coase-n mâini, cu furci şi cu topoare,
Vuind şi bubuind din zare-n zare,
Ca o pădure uriaşă de goruni
Sălbatic biciuită de grindini şi furtuni.
Şi veţi pieri în hăuri de-ntuneric,
Cu prăvălirea unui bolovan,
Hoarde ale Spiritului Luciferic,
Hoarde ale lui Satan!
Doamne, izbăveşte-mă de suferinţă!
De-atâta chin mi s-a sfinţit şi cel din urmă strop de sânge.
Şi iar te prosternai adânc la denii,
În zvonul cuvioaselor ectenii
Şi-n leagănul bolnavelor vedenii,
Ah, arde-te-ar vâlvorile gheenii!
În salturi uriaşe ca jivina,
Sub zodia delirului tău tific,
Atâtor neamuri stinsu-le-ai lumina,
Din Baltica şi până la Pacific,
Rozându-le soarele
Cu colţii şi cu ghearele
Bucur Stănescu
Mă învârt de ieri într-o elipsă
Mânat cu biciul de satrap.
Mi-e gândul putredă eclipsă
Alerg mereu, alerg la trap.
Alerg de nu ştiu când într-una
Şi sensul vieţii a pierit.
Deasupra mă pândeşte luna
Să-mi soarbă creierul topit.
Voi sunteţi oare ai lumii cârmaci?
Unde e băţul cu vrajă de vraci,
Să-l zvârlim din adânc de închisoare
Peste ocean năpraznic să zboare
Să vă-nveţe slovă curată
Că timpul e crud şi nu iartă!
O.K., O.K.
Şovăielnici yankei!
Apoi când plin de Cel ce nu eram,
Mă risipeam în spaţii şi clipite
Din buchiile vremii învăţam
Să nu mai fiu, dar să pulsez-nainte.
Virgil Maxim
Cine are Potirul
sau ştie să cânte
să poftească!
Să intre la Cină!
Numai cine are potirul
sau… ştie să cânte…
Lacrimi fierbinţi
pe care
“copacul-cu-mintea-în-braţe”
le urcă spre ceruri în şoapte
De câte ori pământul, fără splină,
se duce, taur negru, rostogol,
de câte ori îl săgetează-n gol
harapi cornuţi, mereu în nehodină
Ce să-ţi cânt, mamă, ce să-ţi cânt?
Pe unde-am fost eu lumea nu cântă!
Ci numai tremură sub bici,
plânge şi priveghează
şi scuipă sânge…
Ce să-ţi cânt?
Aurel Pastramagiu
Aiud, galera destinelor noastre,
Ne poartă pe-a timpului unde albastre
Spre-un ţărm neştiut, spre-un port neatins,
Spre-un far ce în noapte de mult stă aprins.
Ne frângem în grelele lanţuri sub bice,
Sleiţi, unii trupuri se zbat să-şi ridice;
Pe rând, tot mai multe zac ramele-n loc,
Galera-i o frunză-n al vântului joc.
Şi azi ca şi ieri, mor pe nava cu vele
O ziuă cu soare, o noapte cu stele
Şi-asemeni bătrânilor zei din Oplimp,
Ni-i viaţa un zbor peste spaţiu şi timp.
În suflet purtăm paradisele ninse,
Parfumul pierdut din grădinile stinse,
Iar gândul se frânge-n tăcerea de mort:
Câţi oare vedea-vom intrarea în port?
Dar vie ni-e dragostea în pieptul ce moare,
Credinţa ni-i cântec, ni-i rază de soare,
Când viforul soartei, când crivăţul crud
Ne murmură-ntr-una: Aiudul, Aiud…
Grigore Zamfiroiu
Şi augură diafani
Anii ce înflor
Zâmbetelor cui mi-i dor
Şi-i e dor de ani…
Plânge, plânge, prizoniere
Scrisa ta amară
Pe destinul tău şi ţară:
Lacrimă şi fiere…
Iar pe cine ştie unde,
Tot în hrubele afunde,
Un flăcău cuprinde gratii
Cu pumni grei ca-n visul tatii…
Şi în anii care vin,
noapte sfântă, zi-mi,
ce bătrâni Ierusalimi
voru-mă vecin?…
Ori e Cerul care-apleacă-n
umbra ta cu bură
zare lină… şi se-ndură:
lună pe-un mesteacăn?
Ion Constantinescu Mărăcineanu
Trei zile-a curs pe uliţă şuvoi
din sângele înfierbântat pe rug,
mulţimea de strigoi flămânzi şi goi
s-a înfrăţit sub greul tăvălug,
iar satul smuls din tagma celor mulţi
s-a prefăcut în flacără şi fum
în care gem copii flămânzi, desculţi,
în căutarea unui fir de drum.
Andrei Ciurunga
Numai mieiii, prin pustiu,
pasc din trupul, câteodată,
cine ştie-al cărui fiu,
cine ştie-al cărui tată.
Plouă stelele cu har,
luna ne trimite veghe,
iarba înveleşte iar
pieptul dezbrăcat de zeghe.
Mâine poate va veni
legea cumpenelor drepte.
Doamne, nu mai zăbovi,
morţii ştiu să se deştepte.
Anii noştri schingiuiţi
stau de strajă. Pace ţie,
cimitir de osândiţi
de la margine de glie!
Măicuţa mea, primeşte ca pe-un dar
aceşti arginţi, cu sunet de osândă.
Puţini or fi, dar i-am plătit amar,
cu toată tinereţea mea flămândă.
Sângele cald pe care mi l-ai dat
l-am cheltuit ca pe-o nimica toată.
O bună parte, darnic, s-a vărsat
sub târnăcop, sub rangă, sub lopată.
Iar restul ţi-l trimit acum senin,
să-l dai pe pâine şi să-l plângi la masă
căci pentru mine mi-am oprit puţin
atâta cât să pot ajunge-acasă.
Primeşte, Doamne, fumul rugăciunii
ce se înalţă tremurând în grai
şi urcă până sus, pe scara lunii,
spre scaunul pe care ştim că stai.
Îngenuncheaţi pe lanuri secerate,
rugămu-ne, stăpâne de apoi,
să-i vindeci cu azur şi bunătate
pe duşii prea devreme dintre noi.
Ei au plecat cu rănile deschise
de sub înalte maluri ce se rup,
cu visele din gând făcute trup,
cu rănile din trup făcute vise.
Şi până ieri i-am tot avut alături,
au stat aici, cu noi, pe vagoneţi,
au dat tribut aceloraşi lopeţi
şi-au ars de friguri sub aceleaşi pături.
La masa cu castroane uniforme
au luat şi dânşii ciorbele la rând,
dar, prăbuşiţi sub cizme şi sub norme,
s-au desfăcut de lanţuri mai curând.
Primeşte-i, Doamne, cum primeşti tămâia –
şi dacă-i culci în raiul tău cu flori,
să pui, ca pe morminte, doi bujori
pe-obrajii storşi şi galbeni ca lămâia.
În ochii goi , plecaţi fără lumină,
sădeşte câte-un pui de viorea.
Ei pot stropi toată grădina Ta
cu cât au plâns aici pe rogojină.
Şi gurilor care-au strigat în stradă
că vin blesteme mari peste norod,
mai caută-le; Doamne, prin livadă
câte-un cireş întârziat în rod.
Flămânzi au lunecat spre cele sfinte
şi de ruşine poate nu ţi-au spus,
de-aceea te rugăm să-i laşi, Părinte,
să bea din calea laptelui de sus.
Iar dacă n-ai cumva destulă pâine,
în loc de mămăligă ai putea
să le împarţi la masă Luna Ta
şi să zideşti o altă lună, mâine.
Iar sfintelor căzute-n rugăciune:
mame, surori, logodnice, soţii,
poartă-le paşii către morţii vii
să le găsească gropile comune.
Şi dă-le tot alintul, toată mierea
din fagurii nescriselor scripturi –
Izvoarele, pe frunte, din păduri,
şi din adânc, în suflete, puterea.
Îngenunchind pe lanuri secerate
sau la troiţe scunde de trifoi,
se roagă, Doamne, într-un glas cu noi
un neam întreg de frunţi însângerate.
Sărută rana ţării cu senin
şi miluieşte-i cu oglindă blândă
pe cei ce-au dus a crucilor osândă
şi dorm sub dâmburi fără cruci. Amin.
Emanoil Paraschivaş
Venit-a vremea să-mi măsor şi fruntea.
Vroind să ştiu cât e de-adâncă marea,
luai valu-n piept, purtat de lumânarea
negaţiei ce zilnic mi-a fost puntea.
Iubind nespus m-ai dăltuit ca Tine
şi m-ai pitit în lut ca să-mi dai form’.
În lacul fără ţărm m-ai pus să dorm,
făcându-mi pat din cedru şi hermine.
Roibul de rând ce-mi legăna armura
sosea norul din urmă,
Cum? Mi-a fost insul turmă?
Cu fieru-n piept am repezit custura.
Răpus de fier, mi-a-ngenuncheat fugarul
amar privind în zare,
Hei, Galbene de Soare!
Eşti firav tu sau eu îmi sunt tâlharul?
Serafim Pâslaru
Se lasă noaptea straniu
Pe umbre-ncrucişând
Ciolanele-i sub craniu
Cu cioc de corb flămând!
Lovind un braţ de cruce,
Aripi de lilieci,
Jilave şi năuce,
Stropesc pereţii reci…
O bufniţă-n orbite,
Cu stropi de chihlimbar,
Pătrunde pustiite
Ferestre de altar!
Lugubră trombă urlă
Tăcerea în urechi
Când lacul nopţii-n turlă
Ascute coase vechi!
Şi, palidă, o rază
De undeva-nflorind,
Prin noapte luminează
O cruce-nchipuind!…
Simion Giurgeca
Doamne,
Cu gândul mâine de-oi trece,
La lut şi la piatră, la apa cea rece,
Pe bolta senină fără de ceaţă
Trimite ţării augur alt soare
Şi-o altă viaţă!
Oraş bătrân,
ce stai pustiu în mine
şi eşti numai cenuşă
o urmă a focului de ieri,
când vor veni furtuni
pe străzile-ţi înguste
şi viaţa curge-va-n şuvoi,
lucind în razele de soare,
ridică-te din spuză iară…
şi luminează-mi calea
spre-o zi de sărbătoare
Fronea Bădulescu
Lasciate ogni speranza
Voi che entrate qui…
Astfel hotărî instnţa
Soarta sutelor de mii
Ce-au fost condamnaţi să moară
În infernul cel mai crud
Al Jilavelor din ţară:
Piteşti, Gherla sau Aiud.
Dar ei nu ştiau că-n minte
Noi păstram ca-ntr-un muzeu
Un tezaur de cuvinte
Şi credinţa-n Dumnezeu.
Din cuvânt făcut-am armă,
Din credinţă-am făcut scut,
Care spulberă şi sfarmă
Lanţuri, gratii, ziduri, cnut.
Fără să avem hârtie
Ori cerneală sau condei
Am făcut din poezie
univers de epopei.
Înfruntând teroarea cruntă
Ne-a unit, ne-a-mbărbătat
Cuminecătura sfântă
Dintr-un vers întemniţat..
Din celulă în cetate
Au zburat ca un lăstun
Versurile zgâriate
Pe o coajă de săpun.
Un coridor îngust şi nu prelung
În care patru paşi, ori cinci ajung
Ca să-l străbaţi până la cap şi este
Rece şi gol, cavou fără ferestre,
Din care poţi să ieşi nevătămat
Dacă te mişti mereu, neîncetat.
Pornesc cu pas mărunt, încetişor
Şi dornic ca să ies învingător
Las sufletul să plece-n lumea mare
Şi evadez astfel din închisoare,
Doar trupul meu ca un automat
Se mişcă, du-te-vino-neîncetat,
Şi zile-ntregi, în beznă şi în frig
Eu trec de gratii şi de orice dig.
Mă regăsesc afară-n libertate
Unde trăiesc momente minunate,
Fără călăi şi fără turnători,
Până când sună clopotul în zori
Şi la vizetă vine un bandit
Şi mă întreabă: Încă n-ai murit?
Mă reîntorc din lumea mea sihastră
Şi îi răspund: Nu, după dumneavoastră!
Tot ce mă înconjoară e din fier:
Şi uşa şi zăvorul şi vizeta
Şi gratii şi gamela şi tineta
Şi patul e făcut din cornier.
Şi lanţul greu pe care-un temnicer
L-a prins cu nituri groase la picioare,
M-am învăţat cu el, nu mă mai doare,
Că şi voinţa mea e tot de fier.
Că-n jurul meu e-atâta fierărie
Nu-i lucrul cel mai greu de îndurat,
E mult mai greu regimul de sclavie.
Dar răul cel mai rău din închisoare
Sunt paznicii cu sufletul de fiare
Pe care comunismul i-a creat.
Cu sufletul gătit ca de paradă
În păr cu diademă de minuni,
Cu zalele ţesute din zăpadă,
Cu scutul împletit din rugăciuni
Broda-vom din speranţe o pocladă
Şi din virtute salbe şi cununi.
Aşa cu el, vărsat ca o cascadă
Pe beznele acestui veac ateu,
Din adevăr călim tăiş de spadă
Şi din iubire platoşe de zeu,
Să-ncepem cea din urmă cruciadă
sub steagul unui fiu de Dumnezeu.
E tăcere. Nu s-aude niciun zgomot, nicio notă.
E-ntuneric cum e noaptea într-un fund adânc de grotă.
Ca o boltă grea nimicul mă apasă, mă-nconjoară
Şi un gol ca golul morţii m-a cuprins şi mă-nfioară.
Nu e nimeni lângă mine. Inima-a-ncetat să bată,
Dar o simt cum sparge pieptul, iese-afară şi deodată,
Ca o candelă micuţă fumegă şi se aprinde.
O fantasmă de lumină văd din ea cum se desprinde.
Vaporoasa arătare, fantomatica lumină
Se încheagă în contururi, prinde formă cristalină.
Un cristal cu mii de feţe oglindind în ele viaţa,
Transparent precum e golul, ici şi colo cum e ceaţa.
Şi pe multele lui feţe, pe nebănuite cute
Zeci de mii de semne scrise de condeie nevăzute.
Descifrez şi-mi trec prin minte, parcă vin să se prezinte
Tot trecutul, toată viaţa, toate-aducerile aminte.
Tremură uşor scristalul şi cu unde umple spaţii,
Liber, glasul Conştiinţei se încheagă din vibraţii.
Omule! Cristalu-acesta suflet îţi e dat şi are
În reţeaua lui răspunsuri pentru orişice întrebare.
El e cartea vieţii tale şi puntea de legătură
Între cel Atotputernic şi umila ta făptură.
Cât timp feţele lui fi-vor transparente şi senine
Poţi vedea în ele calea înţelegerii depline,
dar când umbrele şi ceaţa i-or întuneca lucirea
Ai trăit zadarnic viaţa. Nu i-ai înţeles menirea.
Viaţa este simbioza dintre suflete şi formă
E minunea zămislirii lutului ce se transformă,
E cărarea neîntoarsă din neant spre veşnicie,
Este jertfă, suferinţă, bucurii şi poezie.
E tributul dat în lupta dintre rău şi dintre bine,
E sămânţa care naşte generaţia ce vine.
Eu sunt glasul Conştiinţei. Îţi îndrum a vieţii cale
Şi îţi ocrotesc fiinţa pe măsura vrerii tale,
Că tu ai cum n-are nimeni, nesfârşită libertate
Să îmbraci haina virtuţii sau să bâjbâi în păcate.
A tăcut. S-a stins lumina. Toate cele nepătrunse,
Înţeles-am, nu în cosmos, ci în suflet sunt ascunse.
Gabriel Ţepelea
Un dangăt de clopot deschide
Duminicii cale spre noi…
Prin sânge buznă şuvoi
Tristeţea-şi sapă firide
Şi iarăşi mi-e gândul strigoi
Ce-mbracă bătrâne hlamide
… Şi clopote vin, clopote rar, clopote plâng
Mă frâng
mă cufrâng,
De zare m-anin, cu unghii de jar,
… Bat clopote lin, bat clopote rar…
… Departe, văd satul… departe,
Pierdut într-o glugă de munţi
Cu cerul albastrelor nunţi
Şi anii prunciei, de-o parte,
Iar zvonul de unde împarte
Armindeni din anii mărunţi
… Şi clopote vin, clopote rar, clopote bat
Răsună ciudat, sub bolţi de amar, o undă de crin.
Bat clopote rar
Bat clopote lin.
Vasile Voiculescu
Doamne, m-am plâns că viaţa mi-e cumplit de grea,
Te-am rugat să mi-o iei… n-ai vrut să mă asculţi…
Mi-ai spus atât: să nu mai fie numai a mea,
S-o împart cu alţii, cu cât mai mulţi…
Am pornit atunci să-mi arunc: unora haina
Altora pita, sandalele, banii;
Am colindat lumea, m-am despuiat, mi-am pierdut anii…
Tot mai copleşitoare mi se făcea povara şi taina…
Din nou m-am întors şi m-am jăluit:
Doamne, sarcina iată sporeşte…
Abia mai pot, priveşte, sunt strivit…
“Nu mai da tu!” m-ai sfătuit
Atunci ce să fac? “Tu de-acum primeşte!”
Şi-am început să iau… de la unii un sfat,
De la alţii necaz ori durere
Am primit tot ce mi s-a dat;
Câţiva hulă şi ură mi-au aruncat,
Am împărţit cu mulţi deznădejdi, răni, suspine,
Mi-au dăruit atâta chin.
Atâta chin mi-au dăruit, cât mă mir, c-a încăput în mine
Rar de la cineva o lumină, şi mai rar o tăcere…
Toţi în căuşul sufletului mi-au turnat
Numai zbătăi, ruşini şi sfâşiere…
Doamne, darul a crescut mereu, nemăsurat:
– un munte de obidă şi nemângâiere –
Nu mă-ndur din inimă să mi-l smulg,
E al meu, l-am cules, milă de la el şi gând de la Tine
Fără niciun păs ori grijă de mine;
Ca să-l duc, mi-ai hărăzit atâta putere
Că de atunci povara mea n-o mai simt nici cât un fulg…
Când n-o mai fi nici urmă din noi în amintiri,
Cu spaimă dezgropa-vor dintre hârţoage roase
Un alb colos de versuri mai tari ca nişte oase
Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.
De-a pururi ard în ele, din focul cel etern
Ca-n măgura de stâncă titanicele febre
Un osuar de patimi, năpraznice vertebre
C-un cap s-atingă cerul, cu celalt în infern…
Şi-or întreba, ce-arhanghel s-a prăbuşit din zbor
Şi-a-nsămânţat ţărâna cu marea-i fulgerare?
Slăvitelor fărâme clădi-le-vor altare
Popoare-ntregi, cu fruntea sub frumuseţea lor;
Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsat
Nu va-mplini statura iubirii ce-au purtat.
Ion Caraion
Am fost acolo unde trebuia să fim
Cred numai în oamenii ale căror vorbe sunt oameni
ia crucea mea şi urc-o mai departe
cântă apa neagră
Întotdeauna am venit la gară, Doamne,
mai devreme decât pleca trenul.
Şi te-am aşteptat la toate trenurile vieţii mele,
să te-ntâmpin.
Mă vedeau cum bat câmpii-n
zadar – copiii, acarii, vântu’ limbut.
Tu n-ai venit. Sau ai trecut
fără să cobori.
Trezeşte-te, Doamne,
să n-ajungi în ţară străină!
Constantin Aurel Dragodan
Dar surd, câteodată s-aude ceva:
Un V ciocănit uşor în perete.
Atunci tresărim bucuroşi că ne va
Purta pe aripă chemarea discretă.
Serafică orgă, destoinic strigoi!
Pereţii par clapele claviaturii
Pe care măiestrele degete moi
Morsează cereşte poemul culturii.
Şi zidul dispare topit în azur.
Porniţi peste vreme p-o tainică frunte,
Pioşi ascultăm cu mulţimile-n drum
Cuvintele predicii Lui de pe munte.
Din nou patriarhii şi sfinţii apar,
Din nou Academos grădina-şi deschide.
Prietene Platon, mai plimbă-ne iar
Prin lumea ideilor tale splendide!
S-au strâns laolaltă poeţii-n pridvor:
Pe mantie, Charles cu-amurgul Citerei,
Fantasticul Edgar plângând pe Lenore,
Mihai, strălucind ca luceafărul serii.
Un K deodată zări prin pereţi,
Şi toate minunile-n gol dispărură.
Semnal de pericol e K, şi, înceţi,
Apar pe la uşi temnicerii cu ură.
Măi Radule, măi Ştefane,
Vasile, Nichifore, Ioane băiete,
aţi scris fiecare perete?
tavanul, podeaua, zăbrelele, uşa,
lăcată, zăvorul, cătuşa?
Să nu rămână nimica nescris
niciun ungher, nicio coadă de lingură,
să vorbească temniţa singură
cu litere strâmbe şi lungi, de proscris.
Întâiul şi-al doilea an, cu ardoare
Am fiert în tumult, ca şuvoiu-n zăpoare;
Al treilea: jarul şi chinu-aşteptării;
Al patrulea: temeri şi semnu-ntrebării;
Al cincilea: gol de iluzii pierdute;
Al şaselea: zbateri în mlaştini stătute:
Al şaptelea: culme de mari disperări;
Al optulea: calme, adânci împăcări.
Şi anii crescură, şi nouă şi zece,
Odată cu liniştea, cremene rece.
Pe drum de restrişte, alţi trei ani mai trecură:
Găseam apă vie şi mană-n Scriptură.
Când patrusprezece pe frunţi ne-au apua,
Vegheam împreună cu Domnul Iisus.
La şaptesprezece, socoteam surâzând
Adânci înţelesuri, cu ciuturi de gând.
Şi douăzeci, vii ne-au găsit prin ruină,
În candela rănii cu flori de lumină,
Cu morţii în jur, strălucind în halou,
În suflet cu vrerile omului nou.
O! Doamne! Ce rază de verzi primăveri
Ne-o unge pe frunte cu mirt de-nvieri?
Ţara toată este plină de strigoi.
În amurguri, apă de sorbim în cană
Ne rămâne-n gură sânge cald de rană.
Vântul ne aduce paşii lor prin foi.
Tresărim prin somnul nostru cu vedenii
Şi-i vedem, dun umbră cum năzar la geam.
N-am fi zis c-aievea ar fi ei, de n-am
Respira veşmântul lor de mirodenii.
(George Anca – DIN MARTIRI)
GEORGE ANCA (n. 12 aprilie 1944, Vâlcea) Poet, eseist, specializat în indianistică. Operă vastă, de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant.
Studii şi titluri academice: Doctor în filologie (Univ. Bucureşti, 1975). Director general al Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I.C. Petrescu”; Visiting Lecturer University of Delhi (1977-1984; 2002-2003); scriitor – membru al Uniunii Scriitorilor din România; traducător. Preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash.
Cărţi publicate (selecţii): Invocaţii (1968), Eres (1970), Poemele părinţilor (1976), „Ardhnariswara” (1982), Parinior (1982), Mantre (1982), Pancinci (1982), Upasonhind (1982), Indoeminescology (1994), The Buddha (1994), Orientopoetica (2000), Gitagovinda de Jayadeva (trad. 1983), Meghaduta de Kalidasa (trad. 1984); Eminescu’s Luceafărul in Sanskrit (1983); Sanskritikon (2002); Dharma hindusă (trad., 2002); Tangoul tigrului (2005); ciclul Apokalipsa indiană; Gramatica sanscrită în versiunea lui Eminescu (2004); Cenuşa lui Eliade (2007); reviste de indianistică: Bibliotheca Indica, Trivium.
LA MULȚI ANI !
12 Aprilie 2015
