Cuvânt și iubire

Perioada care debutează cu prima zi a săptămânii în care Domnul Iisus a intrat în Ierusalim, călare pe un măgăruş şi până la înviererea Sa din morţi, în mod tradiţional, această săptămână a fost numită Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare a Paştilor. În această perioadă, ne aflăm în cea mai măreaţă, binecuvântată şi cea mai minunată perioadă a anului, indiferent de programarea ei calendaristică sau de acceptarea ei între Marile Religii ale Lumii.

Au trecut aproape două mii de ani şi an de an, ne aducem aminte că Domnul Iisus, întrupat de la Tatăl prin Fecioara Maria, a venit şi a locuit printre oameni, S-a făcut Om ca să înţeleagă nevoile şi problemele noastre, ca apoi, să fie răstignit pe o cruce, un stâlp de tortură, ca să aducă oamenilor, celor care cred în jertfa şi învierea Lui, mântuirea. Faptul că tradiţia acestei sărbători nu s-a întrerupt până în zilele noastre sau nu s­-a „ pierdut ” undeva în timp, dovedeşte clar că Iisus Christos nu a fost vreun mit, invenţie sau vreo teorie născocită de preoţi sau agnosticii din aceea vreme, ci REALITATE.

Pentru iudei, sărbătoarea pascală are cu totul o altă semnificaţie, chiar dacă poartă în ea profeţia morţii şi a înviereii Domnului Iisus. Cu mii de ani în urmă, Dumnezeu, prin Moise,  a salvat poporul evreu din robia egipteană, prin sacrificarea unui miel de parte bărbătească, fără cusur. Cu sângele mielului sacrificat, evreii ungeau uşiorii caselor, pentru a fi recunoscute de îngerul Domnului care trecea pe lângă casele israeliţilor, stropite cu sânge, lovind în acelaşi timp casele egiptenilor. Noaptea aceea, a fost numită de către israeliţi, Noaptea Salvării sau Sărbătoarea Pascală, sărbătoare în amintirea evenimentului, dar şi a animalului sacrificat, care prin sângele său a salvat familiile evreilor de la moarte.

O lecţie împortantă, pe care o avem cu toţii de învăţat de la Sărbătoarea Pascală a iudeilor, este că, ceea ce faci aproapelui tău, la rândul tău, la fel ţi se va face. Evreilor li s-au omorât întâii născuţi de parte bărbătească, iar Dumnezeu a aplicat acelaşi tratament poporului egiptean, omorând  întâii născuţi. Familiile egiptene au simţit aceeaşi durere pe care le-au provocat-o evreilor. Şi ori de câte ori neîndreptăţim pe cineva, într-o zi vom simţi şi noi aceeaşi durere pe care o pricinuim semenilor noştri. Dar totodată, ştim că există sângele unui „miel pascal” ,nevinovat, care ne poate salva de la pedeapsă şi moarte, atât timp cât vom sta ocrotirea acestuia.

Niciodată să nu crezi că vei fi scăpat de răul pe care îl faci altora. De aici şi zicala românească: „Cum faci, la fel ţi se va face!” (Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!) Vei fi judecat, după cum ai judecat. Iar dacă ai avut milă pentru aproapele tău, dacă l-ai iertat când ţi-a greşit, la rândul tău, în ziua judecăţii, vei fi judecat cu milă şi iertat de faptele tale, prin sângele Mielului Pascal.

Sărbătoarea Pascală evreiască poartă amprenta salvării din robie de sub puterea egiptenilor. Acesta a fost primul Paşte profetic din Biblie, pentru că mai târziu avea să vină pe lume Adevăratul Miel Pascal, trimis de Dumnezeu – Tatăl. Perioada cuprinsă între Intrarea Domnului Iisus în Ierusalim şi Învierea Sa, se numeşte Săptămâna Patimilor şi este plină de evenimente semnificate pentru creştinii din lumea întreagă.

În Sfânta Scriptură, în cartea apostolului Ioan 12: 1, citim: „Cu şase zile înainte de Paşti, Isus a venit în Betania, unde era Lazăr, care fusese mort şi pe care îl înviase din morţi”. Simţind că I se apropie Ceasul, Iisus a dorit să mai petreacă câteva zile în casa prietenilor săi, Maria, Marta şi Lazăr. În timp ce era aici, Maria i-a uns picioarele cu mir de nard, un parfum mirositor de mare preţ, ca un act al smereniei şi al adoraţiei ei pentru Fiul lui Dumnezeu. Această manifestare plină de dragoste, a dovedit devotamentul Mariei faţă de Iisus şi bunăvoinţa de a-L sluji. Ungerea lui Iisus de către Maria, era un act de mare sacrificiu deoarece mirul era foarte scump, dar ea ştia că posibilitatea de a-şi exprima devoţiunea faţă de El, va dispărea curând. Astfel, Maria s-a folosit de ocazia care s-a ivit atunci. Credinţa ei în Domnul Iisus şi devotamentul faţă de El, sunt exemplul cel mai înalt pe care îl doreşte Dumnezeu în noi. Din acest motiv, a spus Domnul Iisus că gestul ei de dragoste va fi spus oriunde se va propovădui Evanghelia. Gestul Mariei a fost expresia profundă a devotamentului şi slujirii faţă de învăţătorul ei.

Credinţa creştinilor, învăţăm din exemplul Mariei, înseamnă mult mai mult decât a lucra pentru Hristos. Este în primul rând o slujire personală a Lui. Învăţăm că devotamentul nostru sincer şi iubirea noastră pentru Hristos, constituie cele mai preţioase aspecte al relaţiei noastre cu El. În ziua următoare, pentru că era sâmbătă, iar legea poporului evreu cerea ca ziua a şaptea, sâmbătă, să fie o zi de odihnă, rămânând în casa prietenilor săi din Betania, Domnul Iisus a petrecut ziua în mod tradiţional, respectând ziua de Sabat. În prima zi a săptămânii, duminica, Iisus a călătorit spre Ierusalim călare pe un măgăruş. Când Domnul Iisus a intrat călare în Ierusalim, după cum era obiceiul poporului evreu, mulţi credeau că Mesia va restabili pe Israel ca naţiune şi va domina peste popoarele din jurul Iudeii, în sens politic.

Nici până în ziua de astăzi, mulţi iudei nu au înţeles că scopul venirii lui Iisus în lume, nu era ca să domnească peste vreo ţară anume. Deşi El îşi exprimase cu claritate scopul Său, zicând: „ Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” şi făcuse atâtea minuni printre ei. Dezamăgiţi, aceeaşi mulţime care îi strigase „Osana!”, va striga mai târziu: „Răstigneşte-l!” constantând că nu este Mesia pe care şi-l dorise. (oare, de câte ori nu suntem şi noi dezamăgiţi când planurile noastre nu sunt în concordanţă cu cele divine?)

…Domnul Iisus mergea călare spre Ierusalim… Prin intrarea Sa pe măgăruş, Iisus da mărturie public, că El este împăratul lui Israel şi Mesia cel profeţit de proroci. Această intrare triumfală, a fost profeţită cu mulţi ani în urmă de către proroocul Zaharia 9:9: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine. El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgăruş, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.”

Intrarea smerită în Ierusalim, este un act simbolic menit să arate că Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta şi că El nu a venit să domnească asupra lumii prin forţă şi violenţă. Refuzul Său de a se compara cu un învingător militar dovedeşte că Împărăţia Lui este spirituală. Dar noi? Lăsăm noi slava acestei lumi pământeşti pentru cea a lui Iisus sau negăm existenţa Mântuitorului pentru diferite ocazii şi câştig personal?

…A doua zi, luni, Domnul Iisus s-a intors la templu. Găsind curtea templului plină de negustori şi schimbători de bani (zarafi) care realizau un mare câştig din schimbarea monedelor evreieşti pe banii păgânilor, Isus i-a alungat biciuindu-i pe negustori răsturnând mesele lor pline cu mărfuri de negoţ şi monede. Aceasta este a doua oară când Isus a intrat în Templu curăţindu-l de necurăţie. Cei ce poartă numele lui Iisus Christos, trebuie să ştie că făţărnicia, lăcomia, interesul personal, imoralitatea şi necuviinţa în Casa lui Dumnezeu şi în inimile noastre, va aduce judecata şi dreapta lui indignare.

Cristos este Domnul Bisericii Sale şi cere ca ea să fie o Casă de Rugăciune, un loc în care credincioşii să se întâlnească cu El, în devoţiune spirituală, rugăciune şi închinare. De aceea, Casa lui Dumnezeu nu trebuie profanată, transformată în mijloc de propăşire socială, de câştig bănesc sau divertisment. Inima noastră poate deveni o locuinţă pentru Duhul Sfânt cât timp în ea nu domneşte imoralitatea, făţărnicia, interesul personal, necuviinţa sau alte lucruri care nu aduc cinste numelui Său. Ori de câte Casa lui Dumnezeu, ( Biserica )şi inima noaastră sunt folosite în  astfel de scopuri, atunci ele devin „ o peşteră de tâlhari” De ce Iisus a ales să biciuiască neguţătorii în templul Său? Acest gest este urmat de o serie de motive.

– Cea mai mare grijă a lui Cristos este sfinţirea noastră şi sinceritatea plină de evlavie în Biserica Sa.

– Închinarea în Biserică trebuie să fie în „Duh şi-n Adevăr”, deoarece Biserica este un loc al rugăciunii şi al comunicării cu Dumnezeu. Iar El, nu se prezintă într-un loc unde se fac tot felul de tâlhării şi mârşăvii profanând astfel Sfânta Sfintelor, unde prezenţa Lui era simţită de către preoţii din vechime. Oare câţi slujitori ai lui Dumnezeu şi câţi preoţi mai pot spune în ziua de azi că simt prezenţa lui Dumnezeu în timpul slujirii?

– Christos va osândi pe toţi cei care folosesc Biserica, Evanghelia sau Împărăţia Sa pentru câştig, slavă personală sau auto-promovare, indiferent din ce confesiune provin aceştia.

– Christos doreşte ca dragostea sinceră pentru Tatăl Ceresc şi scopul Său mântuitor pentru oameni, să nască o dorinţă mistuitoare în inimile noastre pentru Casa şi Împărăţia Lui. Cu alte cuvinte, asemănarea noastră cu Cristos, implică intoleranţă faţă de păcatul din Biserică şi din viaţa noastră personală.

În urma acestui act făcut de Iisus în Templul Său, mulţimea începuse să cârtească, căutând un motiv ca să-l pârască „ mai Marilor Preoţi ”

Ziua de marţi a fost ziua controverselor şi a pildelor. Evanghelistul Ioan scrie: Într-una din aceste zile, când Isus învăţa norodul în templu şi propovăduind Evanghelia, au venit deodată la El, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii, cu bătrânii” ( Ioan 20:1). Aceşti preoţi, cărturari şi bătrâni, au venit la Domnul Iisus ca să-L ispitească şi să-I găsească vreo vină. Dar pentru că Iisus era sfânt, în el nu s-a putut găsi nicio vină. Aceştia, ştiind că este Fiul lui Dumnezeu şi, pentru că nu vroiau să aibă pe cineva mai înţelept decât ei, pierzând astfel influenţa poporului, au căutat un motiv ca să-l omoare.

În Ierusalim, Iisus a evitat capcanele întinse de preoţi şi de farisei. Dar în aceea zi, pe muntele care predomină Ierusalimul, Muntele Măslinilor, El a vorbit în pilde şi a prevenit poporul de farisei. Fariseii erau oamenii care mărturiseau cu gura credinţa lor în Dumnezeu, dar în inimile lor nu simţeau nimic pentru El şi mântuire. Tot pe Muntele Măslinilor, El a prevestit distrugerea Marelui Templu al lui Irod şi a vorbit ucenicilor despre evenimentele viitoare şi revenirea Sa. Domnul Iisus a spus ucenicilor:„Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere, să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se văd şi să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului”

Domnul Iisus a vrut să spună că cei care îl urmează pe Christos, trebuie să se păzească de păcat şi să se roage ca dragostea lor faţă de El şi Biserică să nu se micşoreze. Astfel, vor putea primi har şi putere pentru a înainta în credinţă. Doar prin credinţă şi stăruinţă vom putea scăpa de toate lucrurile îngrozitoare care vor veni în zilele din urmă, peste lume. Fariseii şi preoţii auzind aceste lucruri, au hotărât între ei să-L omoare pe Iisus, ademenind pe unul din ucenicii Lui.

În ziua de miercuri, în timp ce Iisus se odihnea, în curtea Sinedriului ( consiliul bisericesc), preoţii stabileau cu Iuda Iscarioteanul, preţul trădării. Un preţ de numai treizeci de arginţi. În momentul de faţă, mă întreb: „Oare, pentru câţi «arginţi», pentru câte lucruri pieritoare şi nefolositoare, trădăm deseori pacea, dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu?” Aceşti arginţi pot deveni idoli în viaţa noastră, punând preţ mai mult pe lucrurile materiale, ignorând Jertfa Mântuitorului şi Învierea Sa.

Joi, pentru că a simţit că a sosit ceasul morţii Sale, Iisus a vrut să servească ultima cină de Paşti împreună cu toţi ucenicii Săi. În casa unui prieten, într-o cameră de la etaj, numită în Evanghelii „camera de sus”, în timpul servirii Cinei, Iisus S-a pregătit pe Sine şi pe ucenici pentru evenimentul morţii Sale. Totodată, Iisus descoperă pe trădătorul Său, zicându-i: „Fiul omului, negreşit, se duce după cum este scris despre El, dar vai de omul acela, prin care este vândut Fiul omului. Mai bine ar fi fost pentru el, să nu se fi născut”

Iisus judecă şi apreciază viaţa dintr-o perspectivă spirituală şi veşnică. El spune că mai bine ar fi pentru cineva să nu se nască, decât să nu-L primească pe El ca Domn şi Mântuitor, alegându-şi singur să îşi petreacă veşnicia în Iad. „După ce a spus Domnul Isus aceste cuvinte, ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte”. Este atât de interesant că, deşi au umblat ca fraţii timp de trei ani şi jumătate, ei nu au putut observa dublul rol pe care îl juca Iuda Iscarioteanul. Rolul de trădător al lui Iisus dar şi ucenicul Său, mascându-şi făţărnicia cu multă iscusinţă.

Unele persoanele care nu poartă in inimă teama faţă de Divinitate, au capacitatea de a-şi ascunde faţă de oameni, adevăratul caracter, înşelându-i pe cei din jurul său. Şi încă un amănunt foarte important, memorabil: Iuda Iscarioteanul umblase împreună cu Cristos. Fusese prezent la minunile şi predicile Sale, totuşi, dragostea de bani şi lăcomia, l-au împiedicat să vadă în Iisus Fiul Lui Dumenzeu. Chiar şi astăzi există în Biserică oameni din aceea care apar neprihăniţi în ochii altora, dar în inima lor găseşti multă răutate şi făţărnicie. Prin aceasta, Iisus ne învaţă că nu mersul la Biserică, (deşi este foarte important să te întâlneşti cu Domnezeu în Casa Lui), nici ritualurile vreunui cult nu îţi mântuie sufletul, dacă inima ta nu crede cu adevărat în El.

În seara de joi, Christos a dat mesei de Paşti o nouă semnificaţie. Pâinea şi Potirul au reprezentat trupul Său care avea să fie curând sacrificat şi sângele său care avea să fie vărsat, astfel a instituit Legământul Cel Nou, Legământ făcut prin Insăşi jertfa Sa. Sângele lui Iisus Christos a curs pentru noi ca să ne aducă iertarea păcatelor şi mântuirea. Moartea Lui pe cruce a încheiat un nou legământ între Dumnezeu şi toţi aceia care îl primesc ca în viaţa lor personală. Cei care se lasă de păcate şi se întorc la Dumnezeu, prin credinţă în El, vor fi iertaţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan. Aceia vor  primi o viaţă spirituală nouă, vor fi făcuţi copii ai lui Dumnezeu, vor fi botezaţi în Numele Sfintei Treimi şi vor avea trecere oricând înaintea Lui pentru a primi milă, har, putere şi ajutor în nevoi.

Dragostea Tatălui Ceresc pentru omenire, l-a împins până într-acolo încât să îşi dea singurul Fiu ca să fie răstignit. Există sute de religii în lumea întreagă şi respectăm religia fiecărui om. Dar niciodată nu am auzit de o dragoste atât de mare, încât cineva să privească cu durere sfâşietoare cum fiul său moare în chinuri groaznice pentru salvarea unei vieţi. În agonia morţii, Christos ar fi putut să coboare de pe cruce. Dar nu a coborât, tocmai ca noi astăzi să îi înţelegem dragostea-I minunată. Preţul neascultării noastre a fost plătit acolo, sus, la Calvar, prin vărsarea sângelui sfânt pe cruce. Ce facem noi astăzi, cinstim sângele Lui cel sfânt sau îl călcăm în picioare ignorându-l?

***

Vineri…. Creştinii au dat numele acestei zile de vineri şi „ Vinerea Mare” sau „ Vinerea Patimilor lui Christos”. Pentru că în această zi, Cerul, Pământul şi Adâncul au fost martorele celei mai groaznice bătălii din istoria omenirii. Oricâte lupte, războaie, bătălii umane, crucificări au existat de-­a lungul anilor, despre niciunul istoria nu pomeneşte atât de mult. Şi la niciunul nu s-­a întunecat Cerul de durere în mijlocul zilei, devenind dintr­-o dată, întuneric.

Despre niciun război din lume nu se vorbeşte atât de mult, cât se vorbeşte despre bătălia spirituală care a avut loc pe Dealul Golgotei. Niciun cutremur de pământ, nicio catastrofă sau uragane, erupţii ale vulcanilor, nu au înspăimântat Iadul aşa cum a făcut-­o jertfa lui Iisus. La jertfa Sa, nu doar pământul a fost zguduit din temelii, ci întreg Cerul a fost zguduit  de durerea Fiului celui Sfânt. Dar mai mult, locuinţa morţilor şi adâncul s-­au cutremurat, s­-au înspăimântat. Sunetul ciocanului care au bătut cuiele în crucea de pe Calvar, a răsunat nu doar pe întreg pământul, ci l­-au auzit şi morţii din morminte şi chiar demonii şi­-au dus ghearele la gură de furie şi frică, recunoscând în fiul dulgherului din Nazaret, pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Durerea morţii Sale a fost simţită nu doar de Maria, mama Domnului Iisus sau de către prietenii Săi apropiaţi. Durerea morţii a fost simţită de inima de Tată a lui Dumnezeu, dar şi de cei care au „adormit” cu speranţa că într-­o zi vor fi scăpaţi din locuinţa morţii. Atât de tare au răsunat cuiele pe Golgota, încât patriarhii „trezindu­-se” din somnul lung, au recunoscut în El pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu.

Nu au existat vreodată torturi mai mari ca cele de pe Golgota. De aceea, ziua morţii lui Christos a fost numită de către Părinţii Bisericii, „Vinerea Mare” sau „Vinerea Patimilor”. Oricât am încerca să înţelegem evenimentele care au avut loc cu două mii de ani în urmă, tot nu vom putea înţelege pe deplin. Ziua de vineri a fost ziua marilor evenimente care au fost numite de către teologi, stadii ale suferinţei Domnului Iisus. De exemplu: În cartea Evanghelistului Matei, citim: „ Iisus a început să se întristeze” ( Matei 26:37)

Tristeţea lui Iisus reprezintă primul stadiul al suferinţelor Sale. In noaptea de joi spre vineri, Domnul Iisus a mers cu o parte din ucenicii Săi în Grădina Ghetsimani ca să se roage. Aici, sufletul lui a atins o stare maximă de întristare, încât la un moment dat a spus: „Tată, dacă este cu putinţă, îndepărtează acest pahar de la mine. Dar totuşi, nu cum voiesc Eu, ci voia Ta să se facă.” Ştiind că va fi dat pe mâna judecătorilor, bătut şi crucificat, omul Iisus Christos, pentru o clipă se văzuse neputincios de a „bea paharul”. Însă, nu s-­a opus cu nimic Tatălui, care l­-a trimis cu un scop bine determinat pe pământ. Dacă Omul Iisus ar fi refuzat să urce Calvarul, Satan ar fi avut de câştigat, întreg Iadul, ar fi jubilat că l­-a învins pe Mesia făcându-­l să renunţe la planul de salvare al omenirii. Şi aceasta aştepta Satan. Să-­l vadă pe Iisus învins. Însă Iisus a fost ascultător, acceptând să îşi ducă crucea până la moarte.

Dacă copiii noştri ne­-ar ruga să le împlinim o anumită dorinţă, probabil că noi, părinţii, la început reflectăm asupra dorinţelor copiilor noştri. Însă când copilul începe să insiste şi să plângă, rugându­-ne cu glas atât de duios, desigur că inima celor mai multi părinţi, cedează îndeplinind până la urmă rugămintea fiului sau fiicei lor. Oare cât de mult a trebuit să sufere Dumnezeu văzându-­şi Fiul rugându­-se cu lacrimi amare în Grădina Ghetsimani, iar El a trebuit să îşi întoarcă faţa de la el ca să nu-­i îndeplinească această rugăminte, lăsându-­l să-­Şi bea paharul suferinţelor?

Noaptea de joi spre vineri, El a fost prins de către ostaşi şi dus înaintea Marelui Preot Caiafa. Acolo este legat la ochi, batjocorit de nenumărate ori, scuipat, lovit peste faţă şi îmbrâncit. În curtea lui Caiafa, Iisus trăieşte al doilea stadiu al suferinţelor Sale. Şi câte încă avea să mai îndure până la Înviere?

De la Caiafa, l-­au dat pe mâna dregătorului Pilat din Pont. În ziua de Paşti, Pilat avea obiceiul să elibereze câte un întemniţat. Pe atunci, aveau în lanţuri un tâlhar numit Baraba, care a ucis, a jefuit şi toată lumea se temea de el. Pilat a cerut poporului să aleagă între Cristos şi Baraba. A lăsat poporul să hotărască pe cine să condamne la moarte. Poporul orbit de răutate şi sub influenţa preoţilor, a cerut să-­l elibereze pe Baraba, iar  Iisus cel sfânt, cel neprihănit, cel nepătat, care vindecase multe boli şi binecuvântase multe chipuri de copii, a trebuit să fie condamnat la moarte. Condamnarea lui Iisus la moarte este numită al treilea stadiu al suferinţelor Mântuitorului.

Al patrulea stadiu a fost punerea Sa la stâlpul infamiei şi bătut. Biciuirea fiind cel mai oribil lucru. Istoricii susţin că neputinţa lui Iisus de a­-şi purta crucea, s-­a datorat desigur, acestei crude pedepse. Prorocii din vechime, au spus: „Dar el era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

Probabil că cineva se va întreba: „Ce păcate a făcut un nou născut sau un copil ca să fie iertat şi apoi mântuit?” Indiferent că eşti copil, tânăr sau bătrân, toţi ne naştem cu un păcat în noi”. Acel păcat Adamic despre care Apostolul Pavel spune că: „În păcat m­-a zămislit mama mea şi în păcat m-am născut”. Purtăm în noi păcatul neascultării. L­-am moştenit din generaţie în generaţie şi îl transmitem copiilor, copiilor noştri. Oricât de mult vom nega că nu avem păcat, nu este decât o mare minciună şi o înşelătorie diavolească. Pentru acest păcat al omenirii, dar şi pentru propriul nostru păcat din viaţa noastră personală, Dumnezeu şi­-a trimis Fiul să poarte crucea pe care urma să fie răstignit.

Lăsându­-se zdrobit de liderii bisericeşti şi politici, răstignindu-­se pentru păcatul omenirii, pentru păcatele noastre, Domnul Iisus ne-­a acordat mântuirea, salvarea sufletului nostru de la moarte veşnică. Desigur că se vor găsi destui atei sau persoane care împărtăşesc alte convingeri spunând că după moartea fizică, sufletul intră şi el în descompunere sau anihilare şi că după moarte nu mai există nimic.

Al cincilea stadiu al suferinţelor  a constat în aceea că I s-­a dat să îmbrace o haină stacojie, I s-­a înfipt o cunună cu spini pe frunte şi I s-a dat o trestie în mână, bătându­-şi joc de El. Mulţi încă, în zilele noastre mai repetă această bătaie de joc la adresa Mântuitorului, chiar dacă unii dintre ei se numesc creştini. Oare, câte înjurături, câte ocări şi câte defăimări nu aducem la adresa lui Dumnezeu, ori de câte ori planurile noastre nu sunt după cum vrem noi? Când suntem supăraţi, când suntem nervoşi, alegem mai degrabă să Îl înjurăm decât să-­L chemăm în ajutorul nostru. Deseori, prin comportamentul nostru, punem într-­o lumină rea Numele lui cel Sfânt, bătându-­ne astfel joc de El.

Răstignirea este al şaselea stadiu al suferinţelor lui Iisus. A fost pus să urce pe drumul pietros şi prăfuit, numit Via Dolorosa. Lemnul greu al crucii fusese prins de umărul Lui, iar el, încet, încet îşi croia drum printre mulţime, spre Golgota, unde trebuia să aibă loc răstignirea. La un moment dat, povara grinzii de lemn şi istovirea fizică îl doboară. Încearcă să se ridice, dar cade din nou în ţărână. Şi iar încearcă să se ridice, dar nu reuşeşte. Atunci, din mulţime, este pus un bărbat din Cirena, pe nume Simon, să îi ducă crucea. Când simţim că uneori problemele noastre devin din ce în ce mai grele, când povara noastră devine imposibil de dus, când simţim că uneori de prea multă durere ne prăbuşim, atunci El trimite ajutorul Său, iar noi numim aceşti „Simoni din Cirena” simplu: Îngerii lui Dumnezeu.

Ajunşi pe Golgota, crucea este lăsată jos, iar Iisus este aşezat deasupra grinzii de lemn. braţele îi sunt întinse şi, cu câte un cui gros, bătut adânc, I se străpunge mâna. Aceasta este una din cele mai groaznice lupte din câte au existat vreodată sub cer şi reprezintă al şaptelea stadiu al luptei lui Christos. După ce ambele mâini au fost străpunse, Christos este ridicat cu frânghii, partea transversală a crucii este legată sau bătută în cuie de cea verticală, pe care în cele din urmă se fixează un mic suport pentru corp, străpungându-­i picioarele amândouă. Ridicat în bătaia soarelui, însetat, bătut, şiroind de sânge, acoperit de răni şi expus privirilor mulţimii, Iisus oferă o privelişte sfâşietoare. El trăieşte ceasuri întregi de durere a întregului Său trup. Braţele îi sunt vlăguite, iar noianul de crampe simte cum îi rupe muşchii, pielea de pe spate simte rupându-­I­-se. Apoi, dintr-­o dată, începuse un alt chin. O durere cumplită în adâncul pieptului, pe măsură ce sângele începe să comprime inima. Christos este torturat de o sete cumplită, fiind conştient de batjocura celor care trec pe lângă cruce.

Şi oricât de mult aş încerca să descriu durerea lui Iisus, tot nu ar fi deajuns. Au încercat poeţii, scriitorii, actorii prin filmele lor să descrie o parte din suferinţele Domnului, dar cu tot efortul lor, tot nu au reuşit să redea îndeajuns. Pentru că niciun poet din lume, nici un scriitor, actor nu au stat în locul lui ca să lupte nu doar cu durerea fizică, dar mai ales cu durerea spirituală. În momentele acelea, Domnul Iisus s-­a confruntat cu al optulea stadiu al suferinţelor Sale.

„Eli, Eli, Lama Sabactani?” este strigătul plin de durere al domnului Iisus. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-­ai părăsit?” este al nouălea stadiu din şirul lung de suferinţe suportate de El într­-o singură zi. Cuvintele acestei întrebări exprimă momentul culminant al patimilor Sale pentru o lume pierdută. Strigătul Său, „Eli, Eli, Lama Sabactani?” exprimă despărţirea de Dumnezeu în locul omului păcătos şi instituirea Noului Legământ. Aici, durerea, suferinţa ating cel mai înalt grad al suferinţelor Sale, El este zdrobit pentru fărădelegile noastre, dându­-se pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru omenire. Moare părăsit de noi, ca noi să nu mai fim niciodată părăsiţi de El. Astfel, noi suntem izbăviţi de păcatele noastre prin suferinţele Lui.

Al zecelea stadiu al suferinţelor, este acela când Iisus a strigat iarăşi, rostindu-­şi cuvintele cu glas tare: „S-­a isprăvit!”. Acest strigăt reprezintă sfârşitul patimilor Sale şi desăvârşirea lucrării Lui mântuitoare. Datoria pentru păcatul nostru a fost plătită din plin, iar planul de salvare şi-­a aflat temelia după ce rosteşte o ultimă rugăciune: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez Duhul.”

Acestea au fost patimile Domnului Iisus Christos, care a venit în lumea noastră să se răstignească pentru noi. Toate aceste evenimente au avut loc în ziua de vineri. De aceea, creştinii au numit această zi, „Vinerea Patimilor” şi „ Vinerea Mare a Paştilor”.

Trupul lui Iisus, după ce a fost luat de pe cruce de către Iosif din Arimateea, a fost pus în mormânt vineri seara, înainte de apusul soarelui, când începea Sabatul şi toate activităţile încetau. Trupul Său a stat în mormânt pe tot timpul Sabatului. Duminică devreme, femeile, mergând la mormânt, au văzut că piatra care acoperea intrarea mormântului fusese dată la o parte. Speriate, au crezut că soldaţii îi furaseră trupul sau grădinarul îl pusese în altă parte. Dar un Înger, le­-a spus că Iisus nu era acolo. Înviase precum a spus. În aceea dimineaţă, femeile care mersese la mormântul Domnului, primiseră cea mai importantă misiune care existase până atunci. Ele trebuiau să ducă cel mai important mesaj. Erau aducătoare de cea mai minunată veste. Să meargă în cetate şi să spună ucenicilor că Iisus era viu.

Învierea lui Iisus este unul din cele mai însemnate adevăruri centrale ale Evangheliei. Importanţa învierii lui Christos, pentru cei care cred în El, dovedeşte că El este Fiul lui Dumnezeu. ( Romani 1:4). Învierea este dovada judecăţii viitoare a celor care nu cred în numele Lui. Ea este temelia dată de către Christos, a Duhului Sfânt şi a vieţii spirituale a credincioşilor Săi, ca şi pentru slujirea Sa cerească. Învierea Domnului Iisus face accesibilă prezenţa lui Christos şi a Duhului Său asupra păcatului în viaţa de zi cu zi. Învierea lui Iisus a fost reală, a fost în trup şi a fost o înviere unică. Au mai existat cazuri când sufletele s­-au reîntors în corpul pe care abia îl părăsise. Dar nicio înviere din lume nu a avut semnificaţia şi unicitatea învierii lui Christos.

Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, încât nu vrea să pară niciunul dintre noi. Ci fiecare să creadă în jertfa mântuitoare pentru salvarea sufletului Său. Credinţa şi mântuirea sunt  personale. El nu forţează pe nimeni să creadă în El. Iar cei care cred, nu au dreptul să facă din aceasta un motiv de laudă deşartă sau să-­şi privească pe aproapele său cu mândrie.

În această zi şi nu doar astăzi, sărbătorim şi noi împreună cu ucenicii şi femeile care au fost la mormânt, învierea Domnului Cristos. Dumnezeu şi­-a arătat harul şi mila asupra noastră, de aceea L-a trimis pe Fiul Său să pătimească pentru nelegiuirile noastre ca să avem viaţa veşnică crezând în jertfa Sa.

 

Christos a Înviat !

————————————-

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta Scriptură, traducere după preotul Dumitru Cornilescu

Prelegeri de Teologie Sistematică de Henry Clarence Thiessen

Dicţionar Biblic, 1995, SMR- Oradea

Biblia cu explicaţii, SMR- Oradea

 

Ligia-Gabriela JANIK

Aldingen, Germania

Vierea Mare, 10 Aprilie 2015