Iuliana Paloda-Popescu: Poeme
Ca o petală albă
Acum,
orizontul este departe,
numai dacă întinzi braţele vei
atinge mătasea Cerului şi-ţi vei afla
numele – spune Îngerul… iar pasărea
apelor te va trece dincolo şi te vei trezi
din somnul adânc, în care ai căzut pradă
vânătorilor, singur, pe câmpiile albe, cu
braţele deschise, purtând sub pleoape
amintirea mărului din care ai muşcat
cândva lumina dulce, azurie,
sperând ca
fructul
rumen să te poarte-n
veşnicie!… Biruinţa e a celor
ce-aşteaptă – spune Îngerul şi-ţi
pune-n palme tipsia de argint pe care
stă o carte ferecată, apoi, priveşte Cerul,
amintindu-ţi că-n puterea nopţii piere
întristarea şi intrând în vis cu sufletul
deschis, vei fi mereu mai tânăr
şi mai singur, plutind pe
ţărmurile vii, ca o
petală albă!…
Luntraşul
Mamă,
Cumpăna Cerului
leagănă visul în lumina Lunii,
iar eu trec peste noapte – adiere
târzie în lacrima râului şi mă doare
plecarea Îngerului către
ţărmul de aur!…
Uite,
urmele mele sunt
albe şi nu se afundă-n nisip,
cum făceau cândva, ci doar îl
ating şi se-nalţă, când vine
valul înspumat!…
Vara aceasta
nu va fi cum ştiam,
păsările mării ne vor chema în
larg, unde ne aşteaptă Luntraşul,
vâslind încet şi privindu-ne în
răstimpuri, din barca roasă de
timp şi de ape, încărcată
cu nuferi albi!…
Iar noi
nu va trebui decât să
zâmbim, mamă, pe când El îşi
va aminti cum treceam cândva
puntea de lemn, ţinându-ne de
mână, peste apa Streiului
învolburat!…
Atunci,
sufletele noastre
Îi vor atinge braţele care
vor vâsli şi ne vor purta în
amonte, pe râul de lumină, unde
sorbul adânc din pieptul Său
ne va recunoaşte şi ne va
mântui într-un suspin
ancestral!…
Numai Tu ştii
Dumnezeul
meu, nu mă părăsi!…
Iată, vine un Înger şi îmi
şopteşte ceva, dar eu nu ştiu
dacă este un Înger alb sau
un Înger negru, pentru că
numai Tu ştii!…
Apoi,
din ochiul inimii
creşte o lacrimă şi eu nu
ştiu dacă este o lacrimă albă
sau o lacrimă neagră, iar în
sufletul meu se roteşte
pădurea
şi cântecul
păsării se aude până
departe, pe câmpul de rouă,
unde Cerul sărută pământul,
în care mereu mă întorc şi
mă adun, ca un
prunc
în pântecul
rotund al unei femei
frumoase, de care nu ştiu
ce mă leagă – flacăra, vântul
sau valul, iar pasărea visului
se apropie şi mă frâng,
mă rup
de pământ,
mă înalţ şi cu braţele
deschise pe sub aripile ei,
plutim spre un alt Cer, dar
nu ştim dacă este un Cer alb
sau un Cer negru, pentru
că numai Tu ştii!…
(Iuliana Paloda-Popescu, poeme din volumul în pregătire – Semnul Îngerului)
