Anatol Covali: Pânã când?!…
Pânã când?!…
Tãcerea mea-i o torţã în care ard intens
cuvintele ce nu-şi mai aflã rostul
de când domnesc trufaşe prostia şi anostul
şi prea puţin din toate are sens.
M-apucã disperarea când vãd atâta vid.
E doar un râs stupid ce-mi face greaţã
şi mã apucã plânsul când vãd cã intrã-n viaţã
nu omul, ci un jalnic individ.
Lumina, cât mai este, se-ndreaptã în exod
spre zãri în care sorii ard feeric,
pentru cã-aici, de-o vreme, e tot mai întuneric
şi orice drum e plin numai de glod.
Se va alege praful de toate în curând
fiindcã tãcerea-absurdã e totalã.
Toţi dorm adânc şi nimeni din somn nu se mai scoalã
sã urle cu revoltã: Până când?!…
Anatol Covali