Artur Silvestri: O “metropolă” fără memorie? (Reveniri)
Să tot fie cam un an și jumătate de când în lumea de legende aiuritoare a “României imobiliare” a mai apărut încă un mit stricător de minți, înfățișat în forma “modernizărilor” de “metropolă” a Bucureștilor. Fiindcă la noi cuvintele sunt aruncate de obicei cu frivolitate și propagandistic, câteva disociații trebuie făcute, ca să ne înțelegem mai deslușit. În această tematică, schemele însele de gândire publică sunt greșite căci Bucureștii sunt prin sine o metropolă și tocmai acest strat “neconsumat” ar fi trebuit să se dezvolte la noi. Avem aici unul dintre cele mai însemnate “locuri” din Europa de Est către care sunt ațintite tradițional priviri diverse și, în datele ce deține, izvorând dintr-o “potrivire de așezare” (ca încrucișare de drumuri negustorești), ar merita valorificat așa cum merită și este posibil. Dar aici noi, ca procedură, lucrăm fără “măsuri majore” ci în mic aranjament intensiv care nu produce efecte pozitive în termen lung și nici măcar mediu, dacă nu chiar dăunează. În loc să creăm, prin extensiune, un mare oraș comercial de “margine de Imperiu” – ceea ce și suntem, de fapt, dar nu ne dăm seama-privind cu perspectiva grandioasă, “metropolitană”, noi corectăm la nesfârșit în vatra cu simboluri. Și stricăm. Astăzi face furori la noi această idee fără noroc a “modernizării” înțelese la nivelul creol al celor ce o agită și încearcă a o impune prin excluderea vocilor raționale și categoric mai pricepute. La noi, adică mai rău decât în Africa, “modernizarea” însemnează “malluri” în loc de piețe tradiționale sau gări vechi (dar dezafectate ca să se obțină pe gratis teren scump și cu poziție excelentă), însemnează așa-zise “cartiere rezidențiale” care nu sunt decat niște “kibbutzuri de lux” unde, dupa o ploaie sănătoasă de Bărăgan, “cramele” de subsol se inundă și a căror “viață cotidiană” este de un colectivism de penitenciar; însemnează “hoteluri de cinci stele” fără parcare și “centre de afaceri” ce strică și structura legiuită a cartierului dar și înfățișarea unui oraș care nu-i defel atât de lipsit de istorie pe cât ne spune câte un “intelocrat” obraznic; însemnează “spațiu verde” evaporat peste noapte, unde în locul plantațiilor de copaci cresc sinistrele”plantații de vile “fără stil și fără viitor; însemnează piețe clasice peste care coboară, ca niște ulii, investitorii ce dictează într-un oraș abandonat de autoritate și cedat de cetățenii stupefiați, intimidați sau prostiți; însemnează “zgârie-nori” în capitala cu cel mai ridicat risc seismic din Europa și, în general, o babilonie de Sodoma si Gomora ce își va trage ponoasele curând. Astfel încât, a vorbi despre “modernizare” în aceste condiții, când o comparație elementară cu orice loc așezat din Europa ne aduce concluzia unor desfășurări iresponsabile dar cu adevărat de necrezut, este și inutil și absurd. Alții au clarificat demult interogații ce apar aici de parcă nu ar exista pe nicăieri “experiența verificată” și scheme cu eficacitate dacă nu se invoca “soluția logică” și echilibrată. În Viena, ca să exemplific, dacă mâine i-ar lua Dumnezeu mințile primarului (ceea ce nu este, însă, cu putință fiindcă acolo toată lumea știe “regula de fier a jocului”) și ar începe să croiască “inchideri de piețe” în chiar sanctuarul urban reprezentat de Ring, încheierea ar fi și rapidă și previzibilă prin demisie obligată în termen scurt. Pe la începutul acestei veri, în Paris apăruse a doua sau a treia oara o anumită rumoare privind “construcția de clădiri înalte” (neplăcute pentru cetățeni) dar aceasta avea în vedere cartiere de margine, zone de foste “industrii” rămase indefinite și de fapt corectabile. Acolo nu există construcție pe teritoriul “Comunei Paris” care să depășească 37 de metri înălțime iar aici noi visam la zgârie-nori ! Modelul meu urban este Barcelona unde “zgârie-norii” nu prea atragători din Diagonal Mar se ridică aproape de plajă și mai pe la “margine”, în orice caz în locuri de fostă întrebuințare industrială dezafectată și fără măcar să pună în penumbră (nu să lichideze, ca în România) “Orașul vechi” sau tradițional, care este, ca pretutindeni în societățile normale, absolut intangibil în esența lui specifică. Așa ar fi trebuit, la drept vorbind, să arate și Bucureștii dar despre acestea la noi nu s-a auzit deși sunt mulți cei ce călătoresc degeaba pe banii noștri dar o fac, probabil, numai pentru cumpărături și învârteli. Noi ne plângem pe drept cuvânt că avem un “oraș supraaglomerat” și năzuim să îi descoperim leacuri prin alte adaosuri când, în fapt, Bucureștii sunt o vietate handicapată de hoție, având numai un sfert de plămân. Dar și aci avem încă multe concluzii deficitare și așa-numite “dezbateri publice” (de un formalism criant) cu caracter pompieristic. Aud frecvent cum se invocă “spaima de suprasolicitarea” de viitor când astăzi chiar orașul este aproape inutilizabil și creează un gen de maladie sociala ce nu se descrie (căci supără) dar se cunoaște prin efect. Însă aceste formulări stereotipe se fac, în mod paradoxal, tocmai în ideea de a crea o aglomerație și mai irezolvabilă decât aceea de azi, găsindu-se soluția aberantă de a se construi “pe verticală” de parcă “potopul de omenet” pur și simplu și nu funcțiunile aproape blocate ale acestui ansamblu ar fi motivul capital. Astfel apar aceste șiruri nesfârșite de “dezvoltări”, “blocuri de apartamente de lux” și “parcuri rezidențiale” ce sufoca tocmai Orașul vechi apărând, însă, drept soluții inevitabile și “modernizare”. Aceștia sunt bani aruncați pe fereastră, de fapt un vast program de extragere de bani din buzunarul celor ce vor plăti irațional, organizat cu inteligență în genul “hârtiei de prins muște”. Totul se intemeiază pe doctrina “consumului dirijat” și se desfășoară în felul unei campanii publicitare de proporții unde participă în formă de sindicalizare instituții, domenii și personagii dintre cele mai diferite. Dar, de obicei, ca să se ascundă “conspirația”, se invocă “mari investiții ce înnoiesc”, expuse privirii publice precum margelele de sticlă pentru indienii ocupați de conquistadori. La drept vorbind, acestea au o însemnatate minimă și nu rezolvă mai nimic ci, din contră, complică o realitate în sine foarte iritantă. Nu voi discuta strict despre ceea ce se invocă în mod curent (deși “Hotel Novotel” reprezintă excepția ce confirmă regula) fiindcă ar fi necesar pentru fiecare obiectiv un dosar separat iar aici astfel de documentații au, pare-se, un caracter mai secret decat Cărțile sectante și, deci, nu avem încă “material de examinare publică” (dar vom avea). Construcțiile megalomanice de la noi trebuie examinate nu în felul unui “program bucureștean de dezvoltare” (așa cum se face în mod greșit și luând în serios ceea ce este vizibil absurd) ci mai degrabă în contribuția la “rău” și ca aport fără precedent ce aduce greutatin incalculabile pe umerii firavi ai unui organism îmbătrânit și aproape neputincios. Acesta va fi nu “viitorul luminos” al Bucureștilor ci sfarșitul lui dramatic. Dar într-o țară unde “cârpeala” este aproape noțiunea emblematică și unde lipsesc proiectele pe picior mare dar realiste iar cele ce se fac se fac de catre fosti soferi sau “aprozaristi” pusi pe invarteala nu poti nadajdui la mai mult. In aceasta materie, noi ar trebui să pornim de la ceea ce avem și putem dezvolta fără a obține stricăciuni, dezechilibru și situații conflictuale fara ieșire, ceea ce însă se face cu repeziciune uimitoare ce ne arată planul premeditat anterior și bine încheiat în articulațiile lui iraționale. Totul începe de la “croială” și de la lipsa de strategii de ansamblu. Într-un oraș unde parcurile cad sub securile tăietorilor nocturni de plantații, tocmiți ca să elibereze terenurile râvnite, unde Stăpânirea împroprietărește pe câte un cumpărător de “drepturi” cu “loc de blocuri de lux” în valoare de aproape 100 de milioane de Euro și unde aerul a devenit irespirabil iar locuitorii -concentrați silit ca într-o cursă de șoareci nu se poate imagina “concentrarea” ci “extensiunea”, care, în orice caz, va trebui făcută curând, dar după ce s-a risipit atâta bănet și cei ce au organizat “Marele Joc” se vor retrage cu buzunarele pline. Căci maladia Bucureștilor imaginați, stramb și co-interesat, de cei ce il proiecteaza astazi nu este atât “distrugerea patrimoniului” (fiindcă aceasta e o tema inexistentă pentru astfel de categorii parazitare) ci “eșecul investitional”, banii mulți ce se aruncă pe apa Sâmbetei. Mâine, cand va fi evident ca am construit fără rost și printr-o “filosofie de concentrare” ce sufocă creaturile vii de orice fel, întărește schizofrenia colectivă și astupă vechile “artere și vene” centenare de “utilități” ale Comunei, va deveni, în sfârșit, evident ca soluția este în “lărgire” și, deci, în repartizare mai echilibrată a unei poveri comune acum de nesuportat. Mult din ce se cladește acum își va pierde din valoare și își va arăta caracterul formal și amăgitor astfel încât “așezarea de prețuri” -ce va veni- va ruina pe unii și îi va îmbogăți pe cei care, astăzi, cunosc efectele și participă la accelerarea lor. Bineînțeles că Orașul clasic, acolo unde totuși va mai apuca să se conserve, își va păstra valoarea imobiliară. Nicăieri în Europa “tradiționalul” nu ruinează.
Dr. ARTUR SILVESTRI
Fragment din vol. ”Exerciții de exorcism social”
http://neamul-romanesc.com/arhiva/artur-silvestri-o-%E2%80%9Cmetropola%E2%80%9D-fara-memorie/
