Simion Bogdănescu: Maica poezie
Antologia de autor „Când nu Te iubeam” semnată de poeta bârlădeancă Dorina Stoica şi apărută pe piaţa literartă prin generoasa lucrare a Editurii „Pim” din Iaşi 2014, selectează , aşa cum se menţionează, poezii din cărţile „De la poezie la rugăciune” Editura „Sfera”, Bârlad, 2010, „Daruri” Editura „Cronica”, Iaşi 2009, „Izvorul îndepărtat”, Editura „Pim” Iaşi 2011, la care s-au adăugat creaţii lirice apărute în reviste şi în Antologii dintre care amintim doar „Simbioze lirice” de la Editura „Anamarol” patronată de scriitoarea Rodica Elena Lupu.
Ad iniţio, constatăm că forma şi esenţa acestor creaţii, profesiunea de credinţă sau misia se înscrie în poezia religioasă, cu atât de mulţi reprezentanţi (pornind doar de le Roman Melodul), încât dacă ar fi antologaţi s-ar constitui într-o încăpătoare biserică sau însingurată mănăstire. Aş aminti aici doar câţiva poeţi excepţionali, cum ar fi Rainer Maria Rilke, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Dosoftei, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ioan Alexandru, Daniel Tulcea, Virgil Mazilescu.
Poezia religioasă ( şi implicit poeţii religioşi) este ( sunt de două feluri):
-explicită ( în sensul că autorii îşi asumă la modul exterior tematica, motivele, imaginistica, sensurile, ipostazele, în fine, toată recuzita, tot lexicul specific religios).
-implicită ( în sensul asumării unui fior liric metafizic existenţial), mult mai profundă şi mai dificil de înţeles. Şi în această ipostază poezia „Odă în metru antic” de Mihai Eminescu este mai valoroasă decât orice altă rugăciune a lumii.
Dorina Stoica s-a îndreptat către starea de penitanţă a Psalmistului, a aceluia care, considerându-se păcătos, lut şi ţărână, se roagă lui Dumnezeu, pe care îl caută arghezian spre a ascede în tărâmul Luminii, în Raiul propovăduit de Sfinţii Parinţi ai religiei creştin ortodoxe „Te caut în îngeri apăruţi din Lumină,/ Te caut în Cer şi Te caut în tină./ Caut în ţărmul ce se scufundă,/ Caut în moarte şi caut în nuntă. / Caut în tot şi caut în toate,/ în puritate-n crediţă şi în păcate./ Şi obosită de-atâta căutare,/ Caut odihnă în căutare./ Eşti Cel ce eşti şi Cel ce va veni,/ Eşti tot ce mă poate surpa sau zidi,/ Eşti plinul ce umple golul din mine,/ Eşti sensul cuvântului Bine).// Nu te-aş căuta dacă nu Te-aş fi găsit,/ Între cei doi tâlhari din inima mea Rastignit.”
Structura cărţii este triadică o primă parte „Când nu Te iubeam”, versuri creştine, a doua „Povestiri cu tâlc în versuri” amintind de Pildele lui Solomon, de Anton Pan şi de Teodor Speranţia, şi-a treia „Din cronici” fragmente esenţiale din recenziile celor ce s-au aplecat cu atenţie asupra cărţilor sale ( Constantin Lupeanu, Livia Ciupercă, Cristian Livescu, preot Vasile Lăiu, arhimandrit Ciprian Grădinaru, Cezarina Adamescu, Marian Constandache, Petruş Andrei şi subsemnatul, Simion Bogdănescu).
Autoarea nu şi-a aşezat arta poetică nici la începutul , nici la sârşitul cărţii. A preferat în interior. Concepţia sa despre poezie şi misiunea poetului se găseşte în poemele „Binecuvântare”, „Poetul”, „Ce preţ are o poezie”. Preluând metrica versului popular, Dorina Stoica identifică întreaga ei creaţie cu Fecioara Maria – este Poezia! Ea se roagă către pururea Fecioara să-i dea harul poetic necesar ca să-şi salveze fiinţa de la uitare „Umple-mă de har/ Maică, dar din dar,/ Jertfă şi altar,/ Mieluşică blândă,/ Inimă ce cântă,/ candelă aprinsă,/ Flacără nestinsă,/ Floare îmbobocită,/ Precistă iubită!/ Roua dimineţii,/ Tu eşti maica vieţii,/ Albă iasomie,/ Maică Poezie.” ( „Binecuvântare” pag 118)
Poetul, în viziunea domniei sale, cară într-o mână o sacoşă plină de cărţi iar în cealată sufletul său. Este de fapt, un înger rătăcit printre profani lăsat orfan ca un pui căzut din cuib. Dar cartea lui scrisă cu suferinţă şi dăruită fără nici o recompensă va fi pusă la loc de cinste evlavioasă în bibliotecă, lângă colecţia de îngeri. Preţul poeziei? Un mărunţiş de prin buzunare, nişte „cioburi de vise,/ zdrenţe de vise,/ poezii.” E aici o atitudine romantico-ironică ( amintind de Holderlin, liricul german „La ce bun poeţi-n vremi sărace” sau Eminescu al nostru în „Sarmanul Dionis” „Poezie-sărăcie”)
Sensul general al cărţii „Când nu Te iubeam” pare a se înscrie în cercul de idei propus de Mircea Eliade în eseurile intitulate „Sacru şi profan”. Trecerea de la omul profan care vede timpul şi spaţiul unitar şi omogen, la omul religios care dimpotrivă, vede cele două categorii neunitare şi neomogene. Altfel spus, când nu Te iubeam nu descoperisme diferenţa dintre suflet şi trup, dintre puritate şi păcat, dintre iubire şi ură, milă şi nemilă. Când nu Te iubeam iubeam pământul, acum iubesc spiritualul, celestul, „Când nu Te iubeam , Doamne Lut şi ţărână eram.”
Eul liric-religios este dominat de sinceritatea rostirii , de indoială şi vină, de toate deşertăciunile lumii, şi-şi iubeşte, mai presus de toate hierofoniile arhicunoscute , ale religiei noastre creştin-ortodoxe Dumnezeu, Maica Fecioară, Crucea, Iisus Hristos, biserică, preoţii deosebiţi (cărora chiar le închină poeme). Toate aceste ca să atingă puritatea desăvârşită, să scape de “blestemul Evei străvechi .”
Întoarcerea la starea paradisiacă de dinainte de păcat , la odihna cerească „Voi sta în veşnicie fără Lumină,/ O altă Evă ce este devină,/ Umbrită de Lună şi arsă de soare,/ În nemuriere, o muritoare.”( pag 35 „Raiul pierdut”)
Poate acolo să fie Acasă, ţara mult dorită şi visată, sau poate acel tărâm unde nu-i nici întristare, nici suspin „Cuminţi, tăcuţi şi nestiuţi ne vom întoarce-n tină,/ vor înflori în cimitir, deasupra noastră ghiocei./ Azi ninge, mâine va ploua, apoi va fi o zi senină,/ Va mirosi a liliac, a caprifoi şi-a flori de tei.” (poezia “Doar o viaţă de om” pag 37). Panteism păgân, mitic. La nivelul imagistic şi la cel expresiv , poate şi din cauza explicitării şi a utilizării unor stereotipii biblice, poeta crează ceea ce este de dinainte văzut şi ştiut. Există însă şi poeme unde depăşeşte banalitatea biblică şi sare din tipar, cum se zice şi astfel creşte emoţia lirică şi o structurează original spre binele poeziei adevărate. Un exemplu ar fi poemul „Mi-e bine”( pag 75) „gânduri în versuri/ stinse şi moi/ măsurate de ceasul/ timpului dat înapoi/ roiesc în mintea‑mi/ ca un roi de albine/ mi‑e bine Doamne/mi‑e bine cu Tine/ din zori până‑n seară/ eşti cântecul cald/ prelins pe vioară/ uşor ca fulgul de nea/ mă topesc de căldură/ sunt numai iubire/ nu mai am ură/ spre forme celeste/ mă înalţ fără trup uşoară/ ce ieri m‑a durut/ nu mai poate să doară/ sunt muzică/ miere din floare/ culoare/ sunt ploaie ori vânt/ vers sunt cuvânt/ iar braţele întinse/ le umplu cu stele/ cu gânduri/ catifelate şi moi/ măsurate de ceasul/ timpului dat înapoi/ mi‑e bine Doamne mi‑e bine/ e‑o taină/ ştiută numai de mine”
Problema care se pune pentru evoluţia scrisului său este aceea a schimbării. Pentru că după mine , reprezintă această Antologie un capitol încheiat. Ca să nu cadă în manierism (şi aşa poezia religioasă impune o manieră care, la un moment dat , reprimă emoţia lirică şi duce imaginarul poetic la o fundătură cum a observant poetul Lucian Blaga pentru lirica tradiţională interbelică românească). Va trebui să caute noi teritorii vizionare, noi expresii, noi sensuri creatoare. Pentru că orice hieratism al imaginilor şi al sensurilor opreşte fantezia creatoare şi duce la suprasaturaţie şi ca rezultat la respingere, la ceea ce îndeobşte se numeşte superflu.
„Maica poezie” are la bază expresia emoţională. De fapt, poezia este infinită. Depinde cum o prinzi. Dacă ajungi prin tine însuţi , prin expresia ta la adevărurile sufletului omenesc, atunci te izbăveşti prin ardere, şi laşi posibililor cititori din viitor ceva trainic, o nemurire prin murire.
Simion BOGDĂNESCU
1 martie 2015
Bârlad
