Liviu-Florian JIANU: Cântecele Jianului (versuri)
CÂNTECUL UMBREI
Şi întinzând paharul, spuse:
Dar să se facă voia Ta, şi nu a mea.
Şi-atunci, pe scaunul de Judecător,
A stat chiar Dracul.
Cât despre mine,
Cui îi pasă, dacă mor?
Şi a cui voie să mai cer, să se mai facă?
Când Lumea asta, este voia tuturor.
„Iubiţi-vă pe tunuri” – ne-ndemna un visător.
De-atunci, mă mir că lumea-ntreagă
Pe întreaga moarte – nu se cacă.
Hai, îndrăzniţi.
Eu sunt doar un învins, învingător.
Veţi învăţa şi voi.
Şi-o să vă placă.
Cu voia voastră, Domnilor, la sânul
Întunecimii – Printu-i, vi-e Stăpânul…
CÂNTECUL LUI PINOCCHIO
Dragul meu părinte rătăcitor,
Mă bucur că ai revenit acasă
În mijlocul familiei.
Chiar dacă singur.
Aici va fi întotdeauna o pâine de mâncat
Albă.
Dacă nu a fost pusă pe masă
Nu e vina ta.
Au fost mulţi sărbătoriţi azi.
Şi unde să pui o pâine
Între atâtea bunătăţi?
Unde să mai înghesui
Comorile lumii, în plasă?
Am auzit spunându-se
În jurul meu:
– Cine se supără, să i se taie nasul.
Eu sunt Pinocchio,
Dragă tată Geronimo.
Dă-mi şi mie un suflet
Ca sforile astea
Îmi taie toate oasele
Şi totuşi
Mă bucur
Că suntem împreună
În aceeaşi nostalgie
CÂNTECUL PORCILOR
– Vreţi aurul din Roşia Montana?
– Săpaţi cu gura porcilor, căpuşa,
Şi duceţi-vă drept în Iad, în guşa,
Veninul din Manole, şi din Ana –
Şi-n Tribunalul Morţii, toată slana –
Săpaţi cu limba. Că e jucăuşă.
Veni-v-ar Talpa Iadului, Manuşa –
Şi-o veşnicie, să-i gustaţi icoana.
CÂNTECUL BĂTRÂNULUI
Acum ani, doisprezece, plin de sănătate,
Cu buletinu-n mâna, doar – pe pat,
Firesc şi simplu, sânge am donat,
Şi măsa-n dar, am dat-o mai departe –
De-atunci, pe-acolo nu am mai călcat,
De-atâtea munci sterile, învăţate,
De-atâtea mese prea remunerate
Pentru trăit, cu sângele intact.
În toamna, vechiul centru de donare
L-am căutat, că mamei din spital,
Obolul meu să-i dau, atât de mare,
În loc de feeria vreunui bal –
Acum se completa o fisă lungă:
Atâtea boli, atâtea vicii seci,
Atâtea declaraţii foarte reci,
De sânge cald, dar prea bătrân, la punga –
Căci, vai, nu mai aveam nici ani cincizeci!
Nu mai puteam dona. Aşa e grila.
Aşa s-a pus pe viaţă, apostila.
Bătrân, şi sănătos – să poţi să pleci.
Şi sângele donat n-ajunge-n veci.
Tot vin mediciniştii, şi tot roagă
Veniţi cât sunteţi tineri, lume dragă,
Şi sănătoşi la sânge – nu zevzeci –
Nefumători şi nedrogati, de tot,
De câte cele vi se pun pe masă,
De câte asaltaţi cu propriul bot,
Şi plasa luaţi, nu dragostea frumoasă –
Veniţi ca să citiţi în formular,
Ce fel de sânge mâine vi se cere,
Să-l vindeţi, prea curat, pe galantar,
Ca să trăiască porcii cu avere –
Din ce organe pentru exportat,
Cu microcipuri în secret, niznaie,
Cu cifre-n loc de nume, memorat,
În măruntaie, semeni vi se taie –
Din care clauze Clawback nu se fac
Medicamente ieftine în ţară,
Ca din puţin, puţin să-şi dea, sărac,
Şi cel ce nu da totul, pe afară –
Veniţi, că vreau să vin cu voi, şi eu –
Să dau şi eu, dar legea nu-mi permite –
Săltaţi stacheta, pan’la Dumnezeu,
C-au sânge bun, bătrânele lui vite…
CÂNTECUL SEMIRAMIDEI
Din care pierdere marina şi stelară
Albastra-verde, până de sidef,
Şi netrezita Galateee de povară,
Teşi ochii tăi, cu Terra, pe gherghef?
O lebădă pe care o chemară
Beţi de otravă, treji de diabet –
Să-ţi cânte frumuseţea cea amară
Din ger, salvata-n casa – un poet –
Cum tremură privirea ta, să moară –
De nu aş bea din ea – ca un stilet –
Tăişul tău de trup de căprioară
Prin pânda mea de foc, anahoret –
Dar ce Tamisa, Dunăre, sau Loara,
Să spele dansul ochilor, pustii,
Când pe peronul vieţii, într-o gară,
Petrecem numai trenuri de copii?
CÂNTECUL CLOVNULUI
Copiii noştri, clovni atât de trişti,
Privind cu ochi de sticlă, prin vitrine,
Pe cei ce îi fac mâine să suspine,
Ca să ai azi, din ce să mai exişti –
Atâtea şisturi, gaze, cristaline
Izvoare şi omături de artişti,
Se cer incendiate de psaltişti,
Să fie bine, azi – cum nu e, mâine –
În move haine, multicolorate,
Şi în trusouri scumpe, mult prea mult,
Pentru întreaga lumii libertate
De a privi spre stele – cerul cult –
Cu ochi brăzdaţi de gloanţe verticale,
Şi limbi albite-n pastele de dinţi,
Ei, de-ale lor, îşi văd – prostii banale,
Ca mercenari tocmiţi de-ai lor părinţi –
Ruine scumpe, şi caleşti la poartă,
Cai zburători, din orzul tuturor,
Povestea vieţii pruncilor e-o artă
În care mulţi se joacă, alţii – mor –
Le curge şi rimelul în cascade
Din arsenalul bombelor cu fard,
Şi poate unii râd, când alţii ard,
Şi unii urcă, duşi de cel ce cade –
Atât de goi, şi simpli, şi egali –
Şi-atât de-nveşmântaţi de o regie
În care viaţa, chiar dacă e vie,
E-o piramidă moartă, de carnali –
Şi totuşi – mai există poezie,
Şi totuşi – mai există şi fractali,
Şi totuşi – mai există pineali,
Şi totuşi – mai există omenie,
Şi printre-atâtea minţi de canibali,
Există, totuşi – chiar şi veşnicie!
CÂNTECUL EMIGRANTULUI
A emigrat o Romanie-ntreaga
Din Basarabi, Musatini, Bucovini,
Din Tara Romaneasca si Moldava,
Si Transilvania marilor lumini –
E fiecare, singur, azi, pe harta –
Si cere, si ofera, ajutor –
Fara o Stea de Nord, pe Marea Moarta,
Si singur printre falci, navigator –
O Romanie-ntreaga emigrata
Se tot revarsa parca fara rost,
Din chiar istoria ei, din poarta-n poarta,
Sa ia pe ea un maxim pret de cost –
Si-n candele de limba si iubire,
Si-n clopote de versuri si trairi,
Raman doar cotizantii-n nesimtire,
Ai Marilor Sperante si Uniri –
Niste acei de care trage lumea toata –
Niste mereu cu zambetul taiat
De vreun infarct, sau stea paralizata
De vreun toiag, prea greu de lepadat –
Niste servanti de rand, in loc de oaste –
Niste afaceristi de rangul trei –
In timp ce floarea romanimii noastre
A progresat – si n-ai de und’ s-o iei –
Sunt candele – atatea – in romana –
Afara, inauntru, ce putini
Sunt cei ce pot macar un “ziua buna!”
Sa puna-n focul lor de amintiri –
Ce straniu ard, cumva impersonale,
Cumva flagrant in slujba vreunui zeu,
Cand nu le-aprind urcusurile tale
Si alor tai – razbind spre Dumnezeu!
Caci nu sunt sfinti, si nu e cer, sa sameni,
Si vesnicie nu-i, si nu-i aripa,
De nu sunt oameni, langa marii oameni
Sa arda-n cuget – clipa dupa clipa –
O Romanie-ntreaga emigreaza –
In fiecare zi, in scaune, munci,
In noaptea-zi, si ziua-noapte treaza,
In care de nu rupi – macar atunci –
O candela ce inca lumineaza –
Nu pentru tine doar, si pentru prunci –
Ci pentru-ntreaga lumii Metastaza
Ce-si bate joc, de tine, prin porunci –
Ce Romanie, oare, mai urmeaza?
Noi cine suntem? Cine ne numim?
Cu cine, si de ce, suntem in faza?
Si pentru cine vrem sa mai traim?
Sunt candele – atatea – in romana,
Romanul, fiecare, cu a lui,
Si altii ce incearca, si le-aduna,
Sa cantarim pe limbile oricui
Aceasta Romanie – Dacie buna,
Aceasta temelie ce-am pohtit,
De a ne tine viata, impreuna,
Cu toata Omenirea de iubit!
CÂNTECUL PACIENTULUI
Lăsaţi copiii, totuşi, să se joace!
Nu-i tot dotaţi şi înarmaţi, din ou,
Cu tot ce e mai otrăvit, şi nou,
Cu strâmbe minţi, şi culmi – în loc de pace –
Ca puii, adormiţi într-o găoace,
Ei alte zvonuri prind, dintr-un alt imn –
Ei altfel simt şi joacă, cum se face
Un zbor cu aripi de pământ, sublim –
Puţin de tot la joacă, au nevoie
De câte-un sfat – din arborii atenţi,
Ce au cântat şi ei, cândva : “Ahoe!”
De unde au căzut, ca pacienţi –
Lăsaţi copiii, totuşi, să se joace!
Şi adormiţi-i, seara, cu poveşti!
Doar ele fac, pe lumea rece, pace,
Şi-n ele, viu rămâi, chiar de nu eşti…
CÂNTECUL SPRÂNCENATULUI
Nimeni nu o să vă taie
Mărăcini crescuţi de ploaie
La mormântul din noroaie.
Mie, mi-au tăiat, în dar.
Nimeni nu o să vă pună
Lumânarea, ca arvună,
Pentru inima cea bună.
Mie, mi-au aprins-o, iar.
Nimeni nu o să vă lase
10 bani, două foloase,
Pentru sufletul din oase.
Mie, mi i-au dat, să ar.
Nimeni nu o să se-ncurce
Să vă pună lângă cruce
1 leu vechi, ca să vă urce –
Mie, mi l-au dat, să sar.
De aceea, foc mi-e, iată,
Cum e lacrima mea, toată,
Toată ţara minunată,
Din hotar, până-n hotar –
Şi cine mi-a dat, să-mi deie,
Deie-i Dumnezeu, să ieie
Lumea toată, de femeie,
Să îi nască-o epopee,
Din Hristosul ei, stelar,
Şi Măicuţa lui, cu har,
Şi din tine, Dumnezee…
CÂNTECUL SERPENTINEI
În Turnul Londrei, lângă strada mea,
Stătea o Serpentină, şi fuma –
Cu ochii verzi-albaştri, Oceanidă,
Ca o icoană neagră, în firidă,
Cu faţa aurie, de măslin,
Şi un regal, pe umeri – blond – de vin –
Egreta mâinii ei, cu fibre lungi,
Ţinea săgeata viselor prelungi,
Anselmus o privea, cum tot trăgea
Din amfora-i în pârg, săgeţi, în ea –
Din turn, de jos, tâşneau ca două vele
Corăbii navigând spre taine grele,
Şi-aş fi privit-o mult, şi după moarte,
Dar ea fuma, din toamnă, mai departe –
Şi nu aveam nimic , nici eu, să-i spun,
Ca un Anselmus, după ea, nebun –
S-o ţinem amândoi, să nu se piardă,
Aşa grăbit, în ceaţa grea – de iarnă…
Că revine.
Liviu-Florian JIANU
Craiova
februarie 2015