Cuvânt și iubire

  FECIOARĂ-Numele Tău este Izvorul dumnezeirii!

      FEMEIE-Numele Tău este Psalmul de foc al Iubirii! 

   MAMĂ-Numele Tău este Viaţa sfântă a nemuririi!

 

   Prin mistica traco-dacă a Prinţesei Dochiei, Femeia creştină exprimă  fenomenul frumosului românesc în diversitatea lui ortodoxă.

   Femeia sărbătorită străluceşte sublim ca nimbul frumuseţii regale.

   Cu unduirile sale majestuoase Femeia dacă, pare o cascadă ce se reverberază într-un torent al fiorului cosmic românesc.

   Femeia se aseamănă unui flux muzical care răpeşte în comunicare, care te înalţă purtându-te într-o viziune sacră de extaz.

    În nuanţele graiului dulce, Femeia te însufleţeşte, te aşează pe ritmul gândului, inspirându-ţi tăcerea ei profetică.

    Înflorită ca o ramură din veşnicie Femeia e însăşi eternitatea.

    În Femeie înmugureşte verdele perfecţiunii, viaţa celorlalţi, ca sfânt izvor al sentimentului unei armonii celeste.

   În natura Femeii suspină sublimul şi surâde admirabilul.

   Femeia este Ideea care s-a întrupat în frumos dând formă cugetului.

   Sufletul ei pogoară din străfundurile siderale ale etnicităţii noastre.

   Din ea s-a întrupat spre veşnicie Pantheonul tracic, nemuritor.

    Femeia dacă este cea dintâi cugetare a tradiţiei româneşti străbune.

   Originea ei cosmică suprapusă peste existenţa divină dă expresie pământului într-un susur universal de energii vibratorii.

    Femeia sălăşluieşte în ritmul vieţii, în sânul iubirii, în sălaşul creării universale unde se ţese frumuseţea dragostei feciorelnice.

    Femeia are conştiinţa participării ei la frenezia sufletului lumii, torcând rostul existenţei umane în firul geniului naţional.

    Contemplându-se în actul creator de Dor, în emisfera cunoaşterii serafice, Femeia trebuie pusă deasupra tuturor existenţelor create: aşa cum Fecioara Maria urmând Calea Iubirii a atins desăvârşirea peste întreaga Creaţie devenind Crăiasa Cerului şi a Pământului.

    Femeia evadează din linia existenţei liniştite pentru intensitatea spirituală spre a crea: poezia, ruga, arta, muzica, dansul, comunicarea.

    Femeia este cel mai viu sentiment, cel mai totalitar fior al existenţei.

    În corolarul existenţei sale sălăşluieşte haric sentimentul nemuririi.

   Trăind iubirea, Femeia a spus prin sentimente dumnezeeşti, că sufletul ei este viu, este dragoste şi nemurire.

   Numai cei singuratici sunt muritori şi singuri.

   În Femeie trăiesc şi înfloresc toate miresmele: gândul, bucuria, idealul, amintirea, viaţa, sufletul nostru, puritatea, frumuseţea, cugetul, conştiinţa, atitudinea, credinţa, cerul suflului mistic, jertfa pământului.

    Dacă Bărbatul este o constatare a vieţii, Femeia este un permanent compliment frumos al trăirii existenţiale, al fiecărei clipe.

   În fiinţa Femeii curge un continuu eveniment în zâmbet cu soarele, în unduire cu apa, în diversificare cu frumosul, în acord cu muzica, în tresărire cu dansul, în revărsare cu dorul.

 Femeia dând măsură şi sens armoniei, asimilează miracolul.

    Fiind Altarul marelui Dor, Femeia inspiră forma cea mai sensibilă, cea mai angelică, de parcă ar fi Sufletul tuturor.

    Femeia este cea mai lirică expresie în care sufletul ei cântă.

    Chiar şi când este rănită maiestatea ei rămâne de neatins.

    În privirea ei undele apelor albastre se deschid cuprinzând adâncurile cerului înstelat cu aura dacă a veşniciei sfinţilor.

    Curajul ei semnifică înălţarea către acel spaţiu al esenţelor pure.

    Trăieşte permanent în frumos, iar când acesta lipseşte îl concepe.

    Femeia are conştiinţa severă a frumuseţii rodirii sale.

    Femeia exprimă prin dragoste o infinitate de femei, fiecare fiind rezultanta  perfecţiunii unei iubiri.

    Şi în lipsa ei, care de fapt este absenţa bărbatului, aşează misterul expresivităţii acelei inimi care răsfrânge fluidul mistic asupră-ne.

    În căldura sufletului ei îşi modelează spiritul provocând o reciprocă fascinaţie între ea şi creatura ei, bărbatul, ca o taină care se exaltă de cântarea întregii ei fiinţe miraculoase.

   În valenţa sentimentelor ei, Femeia compune o simfonie perfectă.

   În inima Femeii sunt o mie de intenţii de har, de dor şi de graţie.

   În toate fibrele fiinţei ei, cântă Poemul divin al cântării.

   În specificul ei corporal se înfrumuseţează natura bărbatului.

    În cremenea bărbatului, în coaja ţărânei lui, Femeia se înscrie ca un dans ritmic de nimfă, ca o sirenă de infinită legănare, ca o licărire de stea, ca un suspin de lună, ca o răcoare aburindă de mai, ca o adiere serafică ce se prelinge ca absolutul în rai, pe coapsa adoratei Eva.

  Femeia e o revărsare a muzicii, un izvor de poezie mistică, un răsărit al idealităţii sborului, o definiţie a formei în extaz spre lumina ce dă nesaţiu Dorului.

   Fecioara este chipul divinităţii în contemplare cu răsăritul fiinţial.

   Femeia este un tremur de baladă spre sânul zenitului poleit cu azur.

   Mama este o Icoană în care pulsează frumuseţea vieţii de negrăit.

   Dochia, prima legendă afirmă că Prinţesa moştenitoare a Marelui Decebal a încercat în fruntea armatei ei să despresureze Cetatea Sarmisegetuza pentru a-şi elibera tatăl din încercuirea romanilor. După primul asalt reuşit Dochia cu armata sa a fost apoi respinsă. Atunci s-a retras cu oastea rămasă spre răsărit în munţi, în vederea unui alt atac surpriză. Urmărită aprig de străinul cotropitor de ţară, care fusese fascinat de frumuseţea, curajul şi vitejia ei deosebită şi simţindu-se în mare primejdie a ordonat armatei s-o lase singură avântându-se spre culmile Muntelui Ceahlău şi ascunzându-se după o stâncă. Se roagă bunului Zamolxe s-o apere de duşmani. Stânca se deschide îmbrăţişând prinţesa la pieptul ei. De sub pieptul stâncii a ieşit un izvor ce curge lin şi rece până astăzi, susurând lacrimile şi suspinul Dochiei pentru Dacia sfârtecată de vrăjmaşii cotropitori.

   Altă variantă privind soarta prinţesei urmărite arată că după ce Dochia s-a ascuns după stâncă rugându-se, Zamolxe a prefăcut-o într-o păstoriţă bătrână, de aici expresia Baba Dochia, cu un cârd de oi. Urmăritorul s-a oprit în faţa bătrânei ciobăniţe întrebând încotro a fugit prinţesa. Baba Dochia i-a arătat cu toiagul spre sud. Prigonitorul a plecat pe urmele ei, iar Dochia a rămas stăpână până astăzi în ţara ei.

   Dochia, spune o altă legenda culeasă de Gheorghe Asachi este moştenitoarea lui Decebal care l-a înfuntat pe samavolnicul invadator Traian. Fiind urmărită de cel care i-a ocupat vremelnic o parte  din Regatul tatălui ei, s-a travestit în păstoriţă reuşind să ajungă cu turma de mioare până la poalele Muntelui Cehlău. Aici au ajuns-o urmăritorii lui Traian cu el în frunte. Atunci Păstoriţa-Dochia s-a rugat la Marele Zamolxe şi Maicii Precista care au prefăcut-o cu oi cu tot în stânci. Aproape de vârful Ceahlăului se află şi astăzi în mijlocul unei pajişti micuţe, ieşită o stâncă de statura unui om înconjurată de stâncuţe rotunjite ce preînchipuie pe Păstoriţa-Prinţesă cu mioarele sale. Locul acesta mioritic l-am văzut în vara anului 2013, de la poalele Cetăţii Durău-Neamţ.

   Dimitrie Cantemir spune că termenul CEAHLĂU vine de la protodacul PION, care înseamnă: stâlp, coloană a cerului, axis mundi.    Fiind cel mai înalt munte al Moldovei are vârful în formă de turn înalt. „În vârful acestui turn se vede o statuie foarte veche, înaltă de cinci stînjeni, reprezentând o femeie bătrână, înconjurată de 20 de oi, iar în partea naturală a acestei figuri femeieşti curge un izvor nesecat de apă. Statuia aceasta nu este înfiptă în nici o bază, ci formează una şi aceeaşi masă compactă cu restul stâncii, însă de la pântece în sus este liberă, înconjurată de pietrele care semnifică oile ei.” (Romulus Vulcănescu –Mitologie Română. Ed. Academiei R. S. R.,Bucureşti 1987, p. 268-269)

 

             IMN închinat FEMEII

 

Fiecare zi însorită cu foc i se roagă,

Fiecare vorbă a ei e dulce, de fragă,

Fiecare iubire  e dragostea întreagă.

 

 

Fiecare seară senină smerit i se închină,

Fiecare floare spre pământ i se înclină,

Fiecare fior al ei e o lacrimă de lumină.

 

 

Fiecare mugur de dor în sufletul ei creşte,

Fiecare frunză din ram în inimă-nverzeşte,

Fiecare rază de sus în priviri îi zâmbeşte.

 

 

Fiecare mireasmă pe chipul ei se aşterne,

Fiecare vis în vis spre împlinire se cerne,

Fiecare chemări sunt trăiri şi doruri eterne.

 

 

Fiecare susur de apă în inimă-i vibrează.

  Fiecare adiere angelică o înmiresmează.

Fiecare  cântare divină o înfrumuseţează.

 

 

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU