Cuvânt și iubire

Emanuela a tresărit înfiorată. Şirul gândurilor i-a fost brusc întrerupt de un zgomot violent ce s-a auzit lângă ea. Nu putea să-şi dea seama ce se întâmplă, abia se liniştise puţin, lăsându-se purtată de gânduri. Inima-i bătea cu putere, să-i spargă pieptul. După ce se mai dezmetici, privind în dreapta, la distanţă de nici un metru de ea, zări cioburi de diferite dimensiuni, resturi din ceea ce, până atunci, fusese ochiul de geam al unei ferestre. Zăceau împrăştiate pe mozaicul lucios de pe holul spitalului. O infirmieră, care alerga grăbită să închidă celelalte ferestre ce se izbeau cu putere din cauza furtunii iscată din senin, o văzu pe Emanuela stând în picioare, lividă, privind încă, în stare de şoc, la cioburile căzute şi împrăştiate pe jos.

– Aoleu, Doamne! Doamna Romaşcanu, aţi păţit ceva, doamnă? V-a lovit, sunteţi rănită?

 – Nuuu!… Doar speriată, puţin. Nu eram atentă… furtu…

Nu a apucat să termine, însă, ce avea de spus, că vorbele i-au fost întrerupte de o lumină puternică, ce spintecase cerul, unindu-se printr-un arc electric cu pământul, foarte aproape, iar zgomotul infernal al trăsnetului le-a făcut pe cele două să tresară, iar Emanuela s-a trezi dintr-o dată cu braţele ocupate de femeia care, până nu demult, o cercetase îngrijorată să vadă dacă nu a păţit ceva. O zguduitură puternică, asemenea undei unui cutremur, a scuturat, preţ de câteva secunde, clădirea veche a pavilionului…

 Pe holul spitalului şi-au făcut apariţia, ţipând alertate, mai multe persoane: asistente, infirmiere, câţiva vizitatori, mame internate cu copiii. Totul se transforma într-un adevărat vacarm. Emanuela începu să-şi revină din starea de şoc provocată de sperietura cu geamul spart, iar agitaţia celorlalţi făcea loc, în conştiinţa ei, altei persoane. Acelei persoane, care trebuie să fie calmă, raţională, care trebuie să acţioneze în situaţii critice în şi pentru interesul celor din jurul ei, pentru restabilirea ordinii şi a unui climat de linişte şi limitarea consecinţelor…

Simţind greutatea din braţe, Emanuela privi spre cea care atârna susţinută doar de forţa braţelor ei, infirmiera. O aşeză cu ultimele puteri pe bancheta de pe holul spitalului.

– Doamnă, mă auziţi? strigă Emanuela cu fermitate, scuturând-o de umeri pe infirmiera ce zăcea palidă, cu ochii şi gura închise, fără a schiţa nici cel mai mic gest… Reacţionaţi, vă rog! Răspundeţi dacă mă auziţi!

Văzând că aceasta nu dă niciun semn, Emanuela, uitându-se în jur în timp ce striga după ajutor, verifică atent cavitatea bucală a infirmierei, gândindu-se că poate avea ceva în gură…, o gumă de mestecat, o bomboană, ceva care în urma sperieturii să-i fi blocat căile respiratorii. Nu găsi nimic de acest gen. Îşi apropie capul de faţa acesteia privind către piept, încercând prin metoda de Privire – Ascultare – Simţ să-şi dea seama dacă respiră. Între timp, lângă Emanuela, îşi făcură apariţia o asistentă şi o infirmieră.

– Vă rog! Nu respiră. Trebuie urgent începută procedura de resuscitare. O pătură, vă rog! Infirmiera aduse repede o pătură şi o aşeză pe jos. Asistenta îi verifică pulsul, anunţându-l a fi foarte slab. Emanuela, care între timp începuse să-i aplice compresiunile cardiace, se opri o clipă. Împreună cu asistenta şi infirmiera, au aşezat-o pe pătură, unde Emanuela a continuat procedura de aplicare a compresiunilor cardiace cu o frecvenţă de 100/ minut, la o adâncime de 4-5 cm toracic, primul set de 30. Între timp, asistenta era pregătită cu o mască specială pentru aplicarea respiraţiei artificiale. Aşezându-i capul în hiperextensie şi ridicându-i mandibula, partea îngustă a măştii acoperindu-i baza nasului, asistenta îi aplică două ventilaţii. Emanuela îşi reluă setul de compresiuni cardiace. Cele două femei, care cu doar două ore în urmă avuseseră un conflict, o dispută destul de urâtă în legătură cu dispariţia fetiţei, acum erau unite într-o luptă contracronometru cu moartea. Luptau cot la cot să salveze o viaţă. Se priveau, înţelegându-se din priviri, care şi ce proceduri să aplice.

După patru seturi de compresiuni şi tot atâtea ventilaţii, infirmiera a dat primele semne de viaţă. A tuşit puţin, apoi a început să respire. Emanuela şi asistenta, privindu-se victorioase într-o ultimă înţelegere tacită, au întors-o într-o poziţie laterală de siguranţă, pentru a nu se îneca cu propria salivă sau cu o eventuală vomă… Învinseseră. Asistenta i-a fixat tensiometrul pe braţ, citindu-i tensiunea.

– Are 85/70 mmcg. Îşi revine. Este încă mică, dar este normal, având în vedere situaţia dată… Şi pulsul este mic, încă, 55 pulsaţii/ minut…

– De aici, preluăm noi! se auzi vocea baritonală a unui bărbat, medic, urmat de alte patru cadre medicale. Era prof. dr. Popescu, de la cardiologie, dr. Bratu, dr. Alicov, de la Boli interne şi doi studenţi la medicină, în ultimul an, după cum i-a explicat o altă asistentă prezentă la faţa locului lui Emanuela.

Fuseseră anunţaţi de cineva din personalul de serviciu în pavilion şi solicitaţi, aflându-se în serviciul de gardă la Clinica de interne.

Au luat-o pe infirmieră într-un salon şi au conectat-o la o serie de aparate aduse cu ei. I-au cerut asistentei, dar şi Emanuelei, pe care a chemat-o în salon asistenta, relaţii, cu lux de amănunte, despre tot ce s-a întâmplat, moment cu moment, secundă cu secundă…

Profesorul dr. Popescu, urmărea în linişte evoluţia stării sănătăţii infirmierei, dar şi parametrii conturaţi pe aparate, dezvăluindu-i-se o serie de alte informaţii, la care acesta doar încrunta din sprâncene fără a spune nimic. Asculta şirul evenimentelor relatat de cele două femei, iar când acestea şi-au întrerupt relatarea semn că au terminat ce aveau de spus, profesorul le-a privit grav, dus pe gânduri. A întins mâna către Emanuela şi i-a vorbit:

– Doamnă, vă felicit! Astăzi aţi salvat o viaţă.

Apoi, întinzând mâna către asistentă, i-a spus:

– Misiune îndeplinită! Felicitări!

– Felicitări doamnelor! continuă profesorul. Această femeie nu avea nicio şansă de supravieţuire, astăzi, dacă nu aţi fi acţionat cu promptitudine, ca la carte. Nu vă voi întreba de unde aţi ştiut ce să faceţi, doamnă, i se adresă Emanuelei. Vă voi spune, doar, că aţi făcut-o foarte bine.

– Vă mulţumesc, domnule profesor! Nu am făcut nimic deosebit, răspunse Emanuela, uşor emoţionată. Nu aveam altă soluţie…, era de datoria mea. În astfel de situaţii, primordială este viaţa. Oricine ar fi făcut-o, important este să avem certitudinea prin ce facem, bazată pe cunoştinţe, că facem bine şi nu rău.

– Adevărat! întări Prof. Dr. Popescu spusele ei, după care îşi îndreptă privirea către echipă şi le transmise indicaţii referitoare la pacientă:

– Faceţi demersurile necesare pentru transport şi formele de internare în clinică. Se pare că va avea de stat, ceva timp, la noi. Doresc să-i urmăresc cu atenţie cazul. Pare-se că avem de a face cu ceva probleme congenitale, probleme, care, foarte posibil, să nu fi dat semne până în acest moment, dar care acum au debutat foarte violent, putând fi fatale, dacă nu erau aceşti doi îngeri păzitori.

– Este nevoie de ajutor, afarăă!! s-a auzit strigătul cuiva din capătul holului! A fost trăsnit teiul cel mareee…! S-a prăbuşit pe maşini. Se pare că sunt şi persoane…

Evenimentele desfăşurate, care captaseră atenţia tuturor în interiorul pavilionului, făcuseră ca starea vremii de afară să fie ignorată total, deşi reprezenta, în mare măsură, cauza de unde acestea au început. Dând ultimele indicaţii pentru transportul infirmierei în clinică, prof. dr. Popescu, delegă pe dr.Bratu să o supravegheze în continuare şi să se ocupe de tot ce trebuia, iar el, împreună cu restul echipei, urmaţi de Emanuela îndeaproape, s-au deplasat în curtea spitalului. Era o imagine de coşmar. Teiul era situat în curtea spitalului. Despre acest tei se spunea, că ar avea o existenţă atestată de cel puţin o sută cincizeci şi cinci de ani şi care încă mai umplea vara cu miresmele florilor sale, iar pavilioanele erau situate în jurul său în formă de cerc, de nu ştiau bolnavii ce a fost mai întâi: teiul sau acele pavilioane… Ei bine, acest tei, care a adus atâta bucurie multor suflete aflate în suferinţă, acum suferea răpus de un trăsnet, despicat pe din două de parcă o sabie mânuită dibaci de cineva, de undeva din cer, s-ar fi abătut asupra lui răpunând-ul dintr-o singură lovitură. Din tulpina sa, de undeva de la rădăcină, printre picuri mari şi grei de ploaie căzută cu furie din înălţimi, de parcă s-ar fi rupt zăgazurile cerului, se ridica un fum translucid care împrăştia în jur miros de ars, dar care îţi dădea senzaţia, purtându-te puţin în zona misticului, că ar putea fi sufletul acelui tei ce se înalţă către cer, către Creator…

Iarba din jur zăcea, culcată la pământ din cauza ploii şi a vântului, de parcă ar fi căzut în genunchi pentru rugă. Florilor, toate plantate în ronduri pe aleile lăturalnice, li se scuturaseră petalele şi erau purtate de vânt printre crengile teiului, pe ale căror frunze se scurgeau stropii de ploaie asemeni unor lacrimi pline de durere. Era un tablou răvăşitor.

Când au ajuns la faţa locului, în jur erau adunate foarte multe persoane: civili, bolnavi, cadre medicale, un agent de pază în vârstă, care era speriat şi se agita tremurând, dovedindu-se, oarecum, depăşit de situaţie. Se pare că o jumătate din tei căzuse peste două maşini aflate în mişcare. Nu se ştia exact câte persoane se aflau în interiorul acestora şi în ce stare se află victimele. Cealaltă jumătate căzuse pe alte trei autoturisme din zona unde se află situată parcarea. Exista bănuiala, dar nu certitudinea, că acolo nu ar fi fost prezentă nicio persoană.

Emanuela cercetă cu atenţie zona pentru a-şi face o idee de ansamblu, ascultând discuţiile din jur în acest timp. Se vorbea despre strategii de intervenţie. Folosindu-şi telefonul personal, apelă SNAU 112. Furniză toate informaţiile pe care reuşise să le culeagă de la faţa locului, solicitând echipaje pentru descarcerare, dar şi câteva echipaje pentru asigurarea ordinii şi îndepărtarea grupurilor de curioşi, precum şi ambulanţe, în caz că situaţia va impune ca victimele să fie transportate către spitale de specialitate. Discutând cu dispecera de la 112, şi-a dat seama că se mai primiseră două apeluri, dar fără a li se explica situaţia reală şi gravitatea acesteia, ci doar faptul că un pom a fost trăsnit în curtea spitalului.

Asigurată fiind că vor veni în curând forţele în măsură să intervină, Emanuela s-a apropiat de prof. dr. Popescu pentru a-i solicita atenţia pentru două minute.

– Domnule profesor, am o anumită pregătire, vă asigur. Lucrez în… Am nevoie puţin de sprijinul domniei voastre. Trebuie să se acţioneze strategic pentru ca totul să iasă bine. Până la sosirea echipajelor specializate să intervină, pe care eu personal le-am solicitat la 112, dacă credeţi că aveţi câţiva oameni bine pregătiţi, care să nu rişte nimic şi care să se apropie, de preferinţă unul sau doi bărbaţi, să verifice mai întâi să nu fie miros de benzină ori motorină… Ar însemna un mare pericol. Se poate produce vreo explozie de la vreo instalaţie electrică… Apoi, dacă au posibilitatea să vadă in interiorul autoturismelor, să ia legătura cu vreo victimă conştientă, ca să aflăm cu ce ne confruntăm… Numărul persoanelor, starea lor, dacă se poate face ceva medical etc. Dar, repet, fără a periclita viaţa salvatorilor. Eu voi încerca cu acest agent de pază să asigurăm cât de cât ordinea, să îndepărtăm curioşii şi să ţinem zona sub control, atât cât se poate, asigurând drum liber şi spaţiu de mişcare echipajelor care vor veni pentru ca acestea să poată acţiona într-un timp cât mai scurt şi eficient.

– Desigur, doamna…

– Romaşcanu. Mulţumesc!

– Desigur, doamna Romaşcanu, este foarte bine! Aveţi tot sprijinul meu. Mă bucur că vă aflaţi aici…

– Mulţumesc şi eu!

Între timp, ploaia îşi pierduse din intensitate, norii alergau pe cer grăbiţi către alte destinaţii. Stropii, din ce în ce mai rari, dispăreau vizibil, făcând loc unor raze timide, ce parcă se temeau să-şi facă apariţia, apoi, mai puternice, reuşeau să învingă urgia ce părea a nu mai lua sfârşit.

Doar acel tablou trist, al teiului răpus şi al suferinţei certe, dar fără dimensiuni cunoscute, persista…

Emanuela se îndreaptă către agentul de pază, în drum spre el cooptând încă vreo patru bărbaţi mai hotărâţi, care păreau să fie în măsură să impună respect şi ascultare. Le explică ceva, indicându-le cu mâna direcţii diferite pentru fiecare, apoi le spuse tuturor, zâmbind:

– Succes, domnilor! Şi vă mulţumesc pentru înţelegere şi colaborare! Să mergem! Timpul este viaţă.

Se îndreptară pe direcţiile indicate de Emanuela şi începură să acţioneze, îndepărtând curioşii din zonă la o distanţă considerabilă de cea critică, suficient cât să permită echipajelor o intervenţie eficientă, fără a mai pierde timp, cu asigurarea zonei.

Nu a fost prea greu, deoarece modul de abordare a problemei nu a fost brutal. Li s-a explicat pe scurt şi concis situaţia, iar oamenii, deşi erau foarte îngrijoraţi, au fost înţelegători şi cooperanţi.

Echipa aleasă şi coordonată direct de prof. Popescu a acţionat în zona autoturismelor. Când Emanuela s-a apropiat, acesta a exclamat bucuros:

– Avem noroc. Nu sunt scurgeri de combustibili. Sunt sigur. Ploaia ar fi accentuat mirosul vaporilor. Nu miroase absolut deloc… Avem trei persoane într-un autoturism: doi adulţi şi un copil. O persoană, pe scaunul din faţă, este conştientă, răspunde, dar este blocată în portieră. A doua persoană, aflată la volan, se pare că are traumatisme mai grave. Respiră, dar nu este conştientă. Nu ştim nimic despre copilul din spate, de vreo doi anişori. Ori doarme, ori… nu ne putem pronunţa. Discutăm în permanenţă cu cea conştientă… pentru a o menţine cu un psihic bun. Nu avem posibilitatea sa ajungem la ei în niciun fel… În al doilea autoturism este o femeie singură. Se aude gemând. Într-un moment de luciditate, întrebată fiind cu cine este, a răspuns că este singură… Se pare că este medic, dar nu suntem siguri. Nu putem ajunge la maşină pentru că este toată acoperită de crengi grele, foarte bogate în ramuri.

Sirenele au anunţat sosirea echipajelor de intervenţie: ISU, Pompieri-Descarcerare, două echipaje SMURD şi Ambulanţă, Poliţie şi Poliţie Locală. Au sosit în trombă, aproape toate deodată, invadând curtea spitalului şi înfiorându-i pe cei prezenţi. Au coborât organizat, fiecare membru al echipajelor ştiind ce are de făcut. Plutonierul adjutant de la ISU a făcut o evaluare vizuală asupra situaţiei, dând subordonaţilor săi câteva indicaţii. Emanuela, însoţită de prof. dr. Popescu, s-au apropiat în acelaşi timp cu ceilalţi coordonatori de echipaje de la celelalte instituţii, pentru o informare asupra situaţiei.

Au dat mâna colegial, salutându-se, apoi Emanuela, care-i cunoştea pe o parte din cei prezenţi, l-a rugat pe prof. dr. Popescu să le prezinte situaţia:

– Domnule profesor doctor, vă rog! Sunteţi cel mai în măsură să informaţi…

În timp ce profesorul dădea informaţii despre numărul persoanelor şi posibila stare a lor, echipele de intervenţie îşi făceau, fiecare, datoria, acţionând organizat, fără a se încurca unii pe alţii, cu profesionalism şi precizie, precum acele unui ceasornic elveţian. Astfel, cei de la ISU tăiau crengile teiului, îndepărtându-le de trunchi ca pe nişte copii ce-i smulgi de la sânul mamei, lăsând-o cu braţele goale. Braţe ce le fuseseră sprijin atâta amar de ani. Era o imagine cumplită, dar necesară, având în vedere vieţile nevinovate care pâlpâiau să se stingă, căzute în mâna destinului…, la mâna şi la mila lui. Echipajul de descarcerare avea pregătite sculele pentru tăierea autoturismelor, pentru a putea elibera victimele, aşteptând doar să li se facă loc. Cei de la Smurd şi ambulanţă trebăluiau de zor în vederea preluării victimelor, acordarea primului ajutor, evaluare, stabilizare şi transport spre spitale de specialitate, care fuseseră informate despre eventualitatea primirii de victime, pentru a fi pregătiţi. Agenţii de la Poliţie şi Poliţie Locală au intrat în dispozitiv asigurând zona, mulţumiţi de organizarea de la faţa locului, nemaiavând prea multe de făcut, decât să menţină acel climat de ordine deja asigurată de Emanuela prin acea organizare ad-hoc…

Telefonul acesteia suna în continuu… Îl scoase din buzunar, ca de multe ori în ultima oră, făcând gestul de a respinge apelul, dar se uită la ecran şi văzu: “Acasă”. Aşa era salvat numărul părinţilor săi. Se gândi să le răspundă pentru a nu-i îngrijora şi mai mult… „Cine ştie de câte ori au sunat?” Răspunse scurt:

– Alo? Sărut-mâna, mămica! Nu pot vorbi acum. Nu…, nu încă. Vă sun eu. Sper să vă sun cât de curând… Am treabă. Gata! Închid. Sărut-mâna!

Închise telefonul şi continuă să urmărească desfăşurarea activităţilor de salvare. Prima maşină a fost tăiată în bucăţi. Altfel, victimele din ea nu puteau fi eliberate. A fost distrusă în proporţie de 90%. Era vorba de o familie din Botoşani, care venise în vizită la un bolnav, se pare că la tatăl femeii de pe scaunul din dreapta. Aceasta avea leziuni şi traumatisme destul de grave şi fusese prinsă în portiera contorsionată a autoturismului, dar era conştientă. A fost preluată imediat de medici.

Soţului său, eliberat acum din fiarele maşinii, inconştient, fără respiraţie, cu puls 0 şi fără semne vitale, cu leziuni şi traumatisme incompatibile cu viaţa, îi erau aplicate, acum, manevre de resuscitare obligatorii de aproximativ 10 minute de către medicii de la SMURD, fiind conectat la aparate. Se ducea o luptă infernală cu moartea, dar şansele acestuia păreau să fie nule. În schimb, Dumnezeu nu dormea. În timp ce tatăl tindea să treacă într-o altă lume, poate , cine ştie, într-o înţelegere neştiută, ca într-un troc neînţeles cu destinul, de pe bancheta din spate, trezit dintr-un somn adânc de către salvatori, dintr-un morman de fiare, dar care nu i-au făcut nici măcar o zgârietură, ţinând o frunză de tei în mânuţă, un băieţel de aproximativ doi ani a zâmbit cu mâna întinsă, ţinând frunza cu două degeţele, către un salvator, chicotea amuzat:

– Na! Ta-ta-ta-ta…! când acesta l-a luat în braţe cu ochii scăldaţi în lacrimi, gest de la care, absolut nimeni nu a reuşit şi nici nu a încercat să se stăpânească…

Oare, asta să fi fost Victoria Vieţii asupra Morţii?

Acel copil, care prin neştiinţa şi inocenţa lui, i-a râs morţii în faţă, în timp ce laşa îi fura tatăl, transmiţându-i acesteia cu zâmbetul pe buze, că: “Nu, nu este adevărat…! Tatăl meu va trăi prin mine, mai mult decât şi-ar fi trăit propria viaţă!”

După încă douăzeci de minute de resuscitare, epuizaţi, medicii s-au declarat învinşi şi au consemnat decesul bărbatului.

Între timp, eforturile celor de la descarcerare s-au concentrat pe a doua maşină, îndepărtând crengile şi trunchiul ce căzuse pe mijlocul acesteia, bucată cu bucată. Era o muncă dificilă şi care s-a desfăşurat în cu dificultate fiind necesar ceva mai mult timp, pentru că se avansa destul de greu din cauza grosimii trunchiului precum şi a poziţiei acestuia…

Prof. dr. Popescu s-a apropiat puţin şi a zărit numărul maşinii. A exclamat tresărind puternic, cu glas sugrumat:

– Dar, este doamna doctor Străinu…

~ Va urma ~

 

Olguţa Luncaşu Trifan

27 Februarie 2015

Iaşi